Poezia este un spațiu recuperatoriu pentru sufletul împovărat de neliniști. Arta, literatura, Poezia, frumosul în general, sunt spații compensatorii în care sufletul, acoperit de metaforice zăpezi se zbate și se refugiază spre refacere, reechilibrare emoțională și recalibrare, prin cânturi de chitări „aprinse în cuvânt”. Stările noastre emoționale, vibraționale, sunt energii care ne plasează pe o treaptă înaltă (de vibrație), dincolo de tristeți: Crezul meu înfloreşte pictând armonii-n contraste…(Crezul meu). Toate stările, care urcă în intensități explozive și coboară în dezolare, de la melancolie, la tristețe, la amărăciunea îndoielii și a neputinței, până la mânie și durere scursă în resemnare sunt realități transfigurate cu migală de poetul Ștefan Doroftei. Dacă „toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.” (Emil Cioran), atunci Eul liric își contemplă atent sufletul, ca un univers din care, cu fervoarea apelor și liniștea câmpului, răzbate simfonia:

Tu, vânt furios ce-mi sufli mânie,/ Ce marea stârneşti, de-n urlet mă frânge,/ Adu-mi din neant în gând simfonie/ Ca-n mine s-aud cum plouă, cum ninge. (Tu, vânt nebun)

     Însă poetul părăsește curând această stare de spirit pentru a îmbrățișa speranța, așa cum o figurează pe tot parcursul simfoniei sale, trecând de la tonalități joase, grave, la cele mai înalte, ale unui dor luminos, al visului. Bucuria nu există în stare pură, ea se împletește cu tristețea pe o sinusoidă existențială observabilă și nu pot fi înțelese una în afara celeilalte. Cele două stări emoționale se împletesc simfonic, ca punct și contrapunct, și nu se pot delimita net. Mulți gânditori, artiști, oameni de cultură afirmă că tristețile ne înnobilează sufletul, ne purifică prin suferință și accedem spre înaltul spiritual prin ele. Broderiile și împletiturile dintre cele două stări, bucurie și tristețe, cu toate ipostazele existențiale reprezentate, dau măsura talentului și viziunii artistice ale poetului Ștefan Doroftei, care a scris Simfoniile… celor două stări, ca reprezentări arhetipale, a iubirii și a tristeții. În Simfonia tristeții, exuberanța poate fi, și este acoperită de mâhniri și neliniști, cu urcări și coborâri simfonice, vijelioase. Niciodată învinsă de tritețea episodică, de fiecare dată izbăvitoare, precum în Floarea întunecată a lui John Galsworthy, ea – speranța – izbucnește spre lumină mai puternică și mult mai dorită, metamorfozându-se în așteptare și încredere, două spații recuperatorii pentru suflet, coborâtoare din mit.

       *Univers poetic. Lirismul: tonalități simfonice. După Simfonia iubirii, Ștefan Doroftei ne invită la Simfonia tristeții, un spectacol reprezentativ al vieții, cu adâncimi întunecate din care sufletul izbucnește spre lumină și în care ne regăsim. Vibrațiile reprezentărilor simfonice proprii poetului Ștefan Doroftei intră în rezonanță cu stările sufletești ale cititorilor săi ca într-un puls al unei singure inimi, regăsind energia vitală, izvorul ei, speranța. Ieșim și rămânem îndelung sub imperiul emoțiilor puternice induse de această lectură și al senzațiilor discrete, ușor perceptibile, înlăcrimați pe alocuri, iluminați și exuberanți alteori, pentru că această simfonie o percepem ca pe una a timpului actual, ne reprezintă și face misterul tristeții bogat, inepuizabil, enigmatic și totuși accesibil.

        „Cuvântul fericire și-ar pierde înțelesul, dacă nu ar fi însoțit de tristețe.” Prin această afirmație, Carl Jung pune în balanță fericirea nu cu opusul acesteia, nefericirea, ci cu tristețea, o stare de spirit apăsătoare, de mâhnire și amărăciune, care ar putea genera nefericirea. Pentru că așa este construită lumea aceasta a noastră, pe dualități în toate sferele existenței: bine și rău, frumos și urât, din lumină se naște umbra, răsăritul are și un apus, iar după zi urmează noapte, după viață, moarte. Tristețea condiției umane este benefică pentru creație, fie ea literatură sau muzică. Ea dăruiește contrapunctul magic, necesar frumuseții sufletești, și adaugă profunzime emoției care este augmentată prin muzică, sau versul cantabil.

      Când în suflet arde, oximoronic, „focul de ninsoare” și când „ochii noi iubiri nu pot să vadă” (Spre infinit), eul speră, cu un fior subtil și tragic al morții, evadarea în uitare, spațiu recuperatoriu al sufletului îndurerat:

Doar pe luna nou coafată cu buchet de nori pe frunte/ Să o aşteptăm ca nună la altarul din adâncuri/ Să-adunăm din vânt corăbii să dansăm hore pe punte/ Să ne-nveselească farul să bem vise din nimicuri. (Vreau să uit suferința).

     Poetul adaugă contrapunctul, pentru a restabili echilibrul și intră în starea de grație a așteptării, a iubirii, ca o lege sine qua non, el își așază trăirile pe note cantabile, în solfegii sisifice, când petalele florii rănite dor metaforic, iar frigul tăcerii „arde”. Simfonia lui încântă spiritul însetat de absolut, de nemărginire. Ipostaziat în imagine sisifică, Eul își dorește să alunge durerea pe treptele cunoașterii de sine, acceptând căderi și urcușuri, până la înțelegerea neînțelesurilor, prin poezie, un suiș abrupt către vârfuri sfinte.
Evantaiul tristeților pe care îl regăsim în Simfonia… poetului Ștefan Doroftei este unul care împletește stările sufletești de suferință, cu cele de speranță izvorâtoare de exuberanță, astfel că echilibrul emoțional este menținut și cititorul iese din această lectură mai bogat sufletește, iluminat de o emoție estetică înaltă, ce înnobilează pe cel ce ascultă sunetul pur al melancoliilor, tristeților și speranțelor, într-o simfonie cu un allegro al viorilor la început:

Valuri mari ca nişte şişuri mi-au crestat văi pe retină,/ Rând pe rând s-au dus arcaşii din privirea-mi vanitoasă,/ S-au stins dorurile toate în abisul din lumină/ Adunând în tulburi ape doar o lume păcătoasă.(Fluviul vieții)

      Ritmul de curgere a vieții și al versurilor în sonorități simfonice este rapid, allegro, metaforizat prin imaginea unui râu aflat „printre chei întortocheate”. Contrapunctul său îl constituie „alte râuri cu speranțe și cu visuri descheiate” adunate în vârtejuri amețitoare. Sinusoida lumii este, s-ar părea, coborâtoare în „ape tulburi”, metaforă pentru ambiguitățile existenței și clar-obscurul din „abisul de lumină”, ce absoarbe și stinge dorurile.  Alteori ritmul este liniștit, andante, în sonorități de flaut:

Te-ating pe cuvântul ce arde în flaut,/ În tine alerg şi-n iarnă te caut,(…)/ Şi ning pe silabe din note acute/ Şi-n vifor îmi ard dureri nevăzute. (Zăpada din flaut)

  Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Profesiunea de credință a unui poet, Ștefan Doroftei (II)” →

Simfonia iubirii  și Simfonia tristeții sunt două volume de versuri, apărute la Editura „Izvorul cuvântului”, în 2019, semnate de poetul Ștefan Doroftei. Noi ne vom referi la cel de-al doilea volum, Simfonia tristeții. Avem în noi, în sufletul nostru, semințele bucuriei și pe ale tristeții, așa cum și iubirea nu este în altă parte, decât în noi. Aceasta este în fond simfonia existenței noastre, în esența ei, și totuși unică și irepetabilă pentru fiecare…

      *Tematica simfoniei lirice compusă de Ștefan Doroftei
Orice om are propriile lui neliniști, știute sau neștiute de lume. Ștefan Doroftei este și nu este un suflet trist, întrucât, ca orice om, are momentele sale de fericire sau de tristețe. Și tocmai despre acestea din urmă dorește poetul să scrie de această dată, cu teme cuprinse în simfonii de viață: singurătatea, înstrăinarea față de iubire, sentimentul rătăcirii sau durerea, scurgerea timpului, pierderea celor dragi, dorul, starea patriei, vibrații joase sau înalte despre lumea în care trăim, ca reprezentări arhetipale în imaginarul poetic.

Primesc prin eteruri coroane şi jerbe.

Şi timpu-mi se frânge în foşnet de dor

Adun în cuvinte silabe şi verbe

Dar uit a mai plânge, când toate mă dor. (Singur)

     *Portretul liric al Poetului:

       Prin transcendere a realității, Ștefan Doroftei transpune „durere prin durere” și transfigurează propriile momente de neîmplinire sau de refuz al unei societăți bolnave, devenind veritabilă porta-voce a generației sale, de la sfârșitul veacului al XX –lea și început de secol XXI. Tristețile sale sunt de fapt ale veacului, pe care și le asumă în cunoștință de cauză, nefiindu-i străine, ci filtrate prin propria ființă, când eul se percepe „singur în mine pe margini de viață/ sunt mult în puțin, sunt suflet în multe”:

Pierdut-am prea multe în vremuri puţine,

Pierdut-am iubire, părinţi şi amici,

Mă vântur sălbatic prin somn în neştire

Luptând cu durerea şi ani inamici. (Singur)

*

Însângerăm apusul cu flăcări colosale

Sau răsărituri reci la umbră de lumină,

Când respirăm cuvântul din urne abisale

Stafiile în noi, se plimbă fără vină. (Noi poeții)

      Poetul are un parcurs de viață cu toate complexitățile ei, rămânând, în esența sa, un om luminos, căci el conferă tuturor nostalgiilor, neputințelor, durerilor și umbrelor existențiale, mai mult sau mai puțin adânci, calea romantic în esență, modern prin viziunea de profunzime asupra Ființei, Ștefan Doroftei își alege cu grijă registrele în care își exprimă gândurile în transmiterea mesajului său : „Sunt un atom în drum spre nefiinţă/ Pe vorbe-mi pun silabe înstelate”, ființa și dublul său, neființa, pun în relief aspectul binar al structurii umane, cu o construcție complexă : conștient / inconștient ; rațional / irațional ; eul și umbra sa, în sensul dat de Jung etc.

Am roze-n poezii şi meri în floare

Când mă privesc prin primăveri boeme,

Am sânge în cuvinte arzătoare

Când lacrima-mi se scurge prin poeme.(Eu)

     *Compoziția

       Clasic prin formă, cultivând versul lung, dar și versul scurt, năvalnic, romantic prin conținut, cu atenția îndreptată mereu asupra sufletului în care descoperă proiectia realității pe care o trăiește, Ștefan Doroftei este un poet al timpului său, un poet modern prin viziune, aspirații și filozofie de viață. Structural, „Simfonia tristeții” trece, cu abordări vizionare și modulări ale ideii tematice, spre explorări constante a ceea ce este surprinzător. Expoziția, allegro, este lentă, confesivă:

Păşesc prin versul liric cu credinţă

Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate. (Eu)

 „Simfonia…” urcă acum în mișcări mai vioaie, allegro cu sonorități de sonată:

Furtunile mă caută prin gânduri

Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă (Spre infinit)

 Apoi partea a II-a, andante, nuanțată cu note de dor doinite :

E multă zăpadă pe drumuri de seară

Mi-e frig de chemarea ce-n suflet o-aud,

În gânduri îmi ninge cu mov de vioară

Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud. (Mov)

         Partea a III-a, menuet, cu un tempo dansant, vorbim de simfonia muzicală ce l-a inspirat pe Ștefan Doroftei, sugerează caracterul dansului din care provine, „menuetul”, dublat aici de vals sau urmând linii de tango și samba: „Şi-n cirip cu voie bună gându-mi se mai îmblânzeşte” („Rapsodie de primăvară”)
Versurile figurează astfel de amintiri, o subtemă cu variațiuni existențialiste; în final, simfonia prezintă neregularitățile tempoului baroc, precum în simfoniile clasice ale lui Haydn: urcă într-un expresionism vivace, coboară abrupt în fragmentări lirice, pentru a exploda cu accente dramatice în imprecații și maledicțiuni ce impun fabula și pamfletul, ca specii literare. Consonanțele, preludiul sau expoziția, tempoul rapid – lent – rapid/ cu un climat afectiv puternic configurează acest tip de simfonie pe care-l identificăm în Simfonia tristeții. În plus, preocupările pentru culoare în părțile interioare, de dezvoltare, amintesc prin serenitatea și strălucirea expresiei de un Mozart, în muzică. Având în propria structură umană un interes special pentru armonie și forma construcției lirice, ca un veritabil virtuoz din seria melodiștilor, Ștefan Doroftei mizează pe efecte de muzicalitate; în același timp, el este un componist al tristeții. Romantic în conținut, dar și clasic, în expresie, el este preocupat de naturalețea limbajului și puritatea formei, precum un Brahms în simfoniile lui, rămânănd un tradiționalist, dar atent la timpul său și integrează în Simfonia tristeții  viziuni (post)moderniste.                                                                                                                                                                              
Iubitor de poezie și muzică, el are acest har, tot mai rar întâlnit în prezent, configurația unui lirism clasic, armonios, transmiterea mesajului său, de cele mai multe ori confesiv, devenind un semnificant :
Suntem bolnavi de bani şi de putere

Din zori şi până-n noapte bem discursuri,

Dorim doar faimă şi multă avere

Mereu uitând de cei ce cred în visuri.(Suntem bolnavi)

      Simfonia tristeții este un univers liric confesiv – contemplativ, discursiv și vizionar, pe de o parte, și cantabil, cu prozodii perfect armonioase, muzicale, pe de altă parte. Acestea sugerează Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)” →