Sofia Doina GAVRILĂ: Mă rogi să plec…

Mă rogi să plec…

 

Mă rogi să plec, să nu-ți văd lacrima
Când sufletul îți plânge în tăcere,
Nici eu, nici tu, nu am întrebat inima
Dacă și-a pus platoșă, pentru durere.

Mă rogi să plec, dar amintirile rămân
Incandescente, dureroase răni adânci,
Oricât de departe voi fi, nu pot s-amân
Ecoul dor … reverberând printre stânci.

Pe drumul plin de regrete când voi porni
Presăra-voi în urmă cenușă fierbinte,
Să recunoști cărarea … spre „a iubi”
Prin mistuitoare aduceri aminte …

Privirea-mi înapoi n-o voi întoarce
Voi pleca fără regret spre veșnicie.
Zâmbind cât timpul caierul și-l toarce
Un ultim bun rămas, atât a fost să fie…

Nu pot să spun adio, poate va urma,
Cărări de iarnă troienesc visarea.
Între noi, fluturi de iubire vor zbura,
Când în suflet va reveni primăvara.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

17 noiembrie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Povestea noastră

Povestea noastră

 

Larg brațele spre viață deschide

din prea plinul tău dăruind,

petale multicolore de fericire

ce-n inimă le simți pulsând.

 

Primește în dar o tolbă de iluzii

și jură-mi iarăși vechiul „te iubesc”

presară flori de maci peste confuzii

șoptindu-mi dulce „cât te doresc”.

 

Cu mâinile amândouă prinde mărul

un roșu măr, cel vinovat de păcate,

mușcând din el, vei învăța ce-i dorul

un șarpe viclean ce-n suflet răzbate.

 

Cu ochii umezi de atâta așteptare

bătăile vechiului orologiu asculți,

strângând la piept razele de soare

în roua dimineții alergăm desculți.

 

În ploaie de perseide spunem dorinți

iar cerul înstelat cuminte ne ascultă,

pe obraz se preling boabe fierbinți …

două inimi își spun povestea tăcută.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

8 noiembrie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Tu ești cel mai frumos poem

Tu ești cel mai frumos poem

 

Cel mai frumos poem al meu ești doar tu,
scris în nopțile geroase de iarnă, la gura sobei
în timp ce flăcările îmi dansau ca niște baiadere,
dezlănțuite de ascunsele lor patimi.
Te-am pictat peste cuvinte, în zile de toamnă
ploioasă, în sufletul meu răsărind ca un curcubeu,
soare strălucitor din petale de vis și dor,
cu raze de bunătate în puritatea gândurilor.
Te-am scris de atâtea ori pe ciorne, aruncându-le
cu tot ce aveam în suflet, lăsând doar vidul iluziei
să se aștearnă peste ochii orbi, ce n-au reușit să vadă
dincolo de adevăr… Te-am sculptat în piatra
timpului ca pe o Galatee, așteptând scânteia care
să-ți dea viață prin bătăile inimii mele.
Te-am scris, pictat, sculptat în sufletul meu,
de ani de zile mereu, jucându-mă cu așteptarea
în nevisare și nesperanță, ca o renunțare.
Cel mai frumos poem al meu mi l-a dăruit generoasa
toamnă, în toată strălucirea sa, atunci când
te-am regăsit ascuns de inima mea printre himere…
poem de iubire scris pe cartea destinului.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 octombrie 2019

 

Sofia Doina GAVRILĂ: Ană

Ană

(Prietenei noastre Ana Podaru,
acum doar un bulgăre de lumină,
înălțat spre nemurire)

 

De ce-ai plecat, când pe pământ
atâtea lacrimi ai lăsat,
în flori de miozotis prinse-n cuvânt
în petalele crinului curat.

 

Pe vârfuri, cu pas ușor te-ai depărtat,
silfidă printre aștrii…
Ană, în urmă toamna plângând ai lăsat
printre copacii sihaștrii.

 

Cernit octombrie, într-un negru giulgiu
șade acum înfășurat,
în frunze ruginite, moarte, găsind refugiu
în țipăt de cocori îndepărtat.

 

Încă aveai atâtea în vers să ne povestești
cu harul tău ceresc,
Tainele adânci ale poeziei să le șoptești
celor care acum jelesc.

 

Tu Ană, trebuia etern să iubești, să trăiești
ca un cireș plin de floare,
Nu este drept Doamne, de ce ne părăsești
presărând peste noi tulburare.

 

Încă o Ană zidită în lutul din care olarii
vor face mâine ulcioare,
Însetați vor sorbii apă înlăcrimată poeții,
scriindu-ți poeme nemuritoare.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

9 octombrie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Vremuri

Atâta veșnicie în calea noastră
Cât ține întinderea zarei albastră,
Și-atâta ură pentru un pumn de vise
Din cer ne cad păsări-îngeri, ucise.

Cuvântul devine instrument de ură
Victimizat să producă doar tortură
Am uitat de iubire și demnitate
Aruncăm din peniță vulgaritate.

Altruismul devine doar utopie
Lumea pare cuprinsă de nebunie
Cumperi cu treizeci de arginți
Suflete de iude în aur poleiți.

Spoiala subțire ascunde minciuna
În pahar întins se toarnă mătrăguna
Mâna de prieten devine capcană
Gata să-ți toarne sare peste rană!

Acestea ne sunt vremurile trăite
Nimeni nu ține cont de inimi rănite
Coatele le folosim un loc să prindem
Și focul dușmăniei îl aprindem!

Bietule om ce iei cu tine peste Stix
Mâine viața ta se sfârșește la punct fix
Lasă în urma ta un cuvânt de bine
Nu răsturna focul din Iad peste tine.

2 octombrie 2019

Continue reading „Sofia Doina GAVRILĂ: Vremuri”

Sofia Doina GAVRILĂ: Poeme

Sfântul grai românesc

 

Sfântul nostru grai românesc

plămădit din pâine dulce,

este vorba ce-o rostesc

toți urmașii lui Neculce.

 

Limba noastră literară

de voi poeți, preaslăvită,

este dulce sau amară,

când cu lacrimi e rostită.

 

În vatră de sat cântată

pe la sfinte sărbători,

în biserici cuvântată

plânsă-n strune de viori,

 

Același grai ne sfințește

când doina cu dor suspină

vorba sfântă ne unește

graiul molcom ne alină.

 

În grădina de rai sublim

nu e floare mai frumoasă

decât limba ce-o vorbim

azi români, la noi acasă.

 

Este darul din strămoși

lapte supt din sânul mumei

și-l vom lăsa bucuroși

urmașilor fii … ai humei.

19.08.2019

 

 

Aripi de dor

 

Cum să pot zbura la tine cu aripa-mi frântă,

Să mă strecor tiptil în suflet cu aripi de dor,

Când eu sunt doar aripa, din partea dreaptă,

O parte a inimii ce sângeră prin dor sfâșietor.

 

Suntem îngerii căzuți din ceruri, blestemați,

Ce-am îndrăznit să iubim fără voie să cerem,

Pentru iubirea noastră de oameni, alungați

Din Eden, iubind ne vom izbăvi de blestem.

 

Oameni și îngeri din carne și lut plăsmuiți,

Coborând divinul din cer, în rai pământesc,

Printre aștrii și stele, de nebuloase înghesuiți,

Purtând pulbere de stele pe aripi, se contopesc.

 

Înșeuați la carul mare bidivii de foc nărăvași,

Peste constelații și timp, zboară iubire purtând,

Îngerii din ceruri  suntem iubind sub același

Cer nemilos, două aripi o singură inimă având.

07.01.2015

 

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

 

Sofia Doina GAVRILĂ: Ie cu flori

Ie cu flori

 

Astăzi de ziua ta, în zori,
să te îmbrăcăm ie cu flori
cu fir de borangic aleasă
ziua să fie mai frumoasă.

În florile cusute pe altiță
regăsesc a noastră viță,
și fiecare floare brodată
povestește istoria toată.

E mândră iia românescă
cusută-n vatra bătrânească
de înlăcrimatele bunici
țesând fir roșu cu arnici.

Pe ie ne găsim mândria
pe ie se citește România
cu roșu fir te-am alintat
cu inima dor am brodat.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

24 iunie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Viața

Se scurg secundele-n clepsidră
Împreună cu nisipul nepăsător,
Timpul nesățios cu cap de hidră,
Mi-arată că sunt doar un muritor.

Tăcerile încep să mă-împresoare
Și mă închid de vie printre ziduri,
Cu orologiul pus să-mi măsoare
Orele ce trec printre anotimpuri.

Sărmani ani, mereu tot fugăriți
De graba noastră către un final,
Vă împovărați cu griji și obosiți
Cereți răgazul să acostați la mal.

Începi să prețuiești tot ce-ai lăsat
Gaj sau amanet în nopți pierdute,
Chiar timpul însuși pare să fi uitat
Veșnicia închisă-n secundele tăcute.

Viața-i o iluzie înainte de a te pierde
Printre îngeri cu aripile de fluturi,
Ochiul meu mai are-o licărire verde
Sub genele nopții prefăcute-n scuturi.

Mă arde lumina din soarele apus
Mi-s ochii răniți de-atâta culoare,
Mă întristează timpul care s-a dus
Când anii ți-i numeri invers și doare…

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

23 iunie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Singurătatea actorului

Singurătatea actorului

 

Îndelungi aplauze
cu reveniri pe scenă,
ovații, bisuri, ești rege
peste supușii spectatori,
în micul-marele univers
teatral, te simți un zeu ce are,
lumea întreagă, la picioare.
Cortina cade ca un fald
de rochie, ce acoperă o gleznă
fină, o clipă dezvelită, dar destul
să poată aprinde focul pasiunii.
Se sting luminile, una câte una,
în noapte, enigmatică doar luna
te însoțește, luminând tenebre,
și agățată-n felinarul de la colț,
surâde galben, batjocoritor,
înspre tine, trist, sărman actor…
Ce singur ai rămas, când luna
se ascunde, nici umbra nu te mai
însoțește, și ea a fugit hoțește…
O cameră întunecată, rece și goală
te așteaptă după atâta fală,
și nimeni nu-ți răspunde, la bună seara,
într-un colț cuminte, te așteaptă vioara,
să plângă cu tine… pe note de dor,
singurătatea… unui biet actor.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

18 mai 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Lăcrămioare

Lăcrămioare

 

Pe-a primăverii coroană,
mărgăritare,
gingașe, fine, delicate
lăcrămioare,
sculptate-n roua nopților,
din caiere de dor,
ascund sub cupele argintii
parfum tulburător.
Legenda spune, că din amorțire,
la viață au trezit,
o prințesă, cu parfumul lor,
plin de iubire,
magice flori, ce au fost create,
din lacrimi de frate.
Lăcrămioare, gânduri înmugurite
la ceas de noapte,
din clopoțeii de argint , ca o adiere,
se aud simfonii…
în verdele frunzelor, ascundeți
tainici fiori,
fluturi orbi, de noapte, cu aripi
de smarald ,
zburând sinucigași, spre razele lunii
strălucitoare.
Dalbe lăcrămioare, răsărite din
durere și bucurie,
din lacrimi prefăcute-n apă vie,
hipnotic parfum ce îmi sărută
epiderma,
cu buze arse… stârnind valuri
de nostalgii…

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

3 mai 2019