Pentru tine, cititor

 

Poetul nu moare niciodată,
el râde, cântă, face tot ce vrea.
Să ştiți că are-o inimă fragilă,
încearcă tuturor din ea să dea.

 

Poetul umblă viața toată,
printr abecedare, pagini, iubiri, destine frânte,
poetul nu stă niciodată,
el urcă pe altare cu rugi şi imnuri sfinte.

 

Poetul spune, poate, mult prea multe.
Cu vorba lui alină sau poate adânceşte un suspin.
Poetul este când pe vârf de munte,
când îsi ucide propriul destin.

 

A te numi poet e lucru mare,
după Nichita, Blaga şi-alți poeți…
S-arunci cu slove e-o-ntâmplare,
dar printre flori sunt şi scaieți.

 

Eu nu-s poet, ca tine, sau ca tine…
Eu nu sunt nici măcar un scriitor!
Eu sunt un om
ce-a râde, plânge şi iubeşte când îi vine,
eu sunt un om, de toate plin de dor.

 

Şi te iubesc pe tine, cititor de slove multe!
Şi te respect până la Dumnezeu!
Mă plec în fața ta, deşi am tâmplele cărunte,
căci datorită ție, am cunoscut cine sunt eu!

–––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

29 mai, 2018

 

Dezbrăcați până la piele

 

Obsesivă eşti iubito,
Când la geam ades priveşti.
Obsesivă şi înceată,
Cât de rău mă plictiseşti!

 

Tot priveşti tăcută, mută.
Ce tot speri să regăseşti?!
Viața noastră e pierdută,
Nu mai e ca în poveşti!

 

Tot îngâni agale-un cântec,
Tot încet îl fredonezi.
Cred că este un descântec….
Şi apoi….te colorezi.

 

Te prefaci în curcubeu,
Când e cerul înstelat.
Tâmp mă uit la tine eu,
Nu-nțeleg ce s-a’ ntâmplat!

 

Cum te schimbi din fată- n stele!
Cum de geam mi te lipeşti!
Cum te prinzi în joc de iele!
Mã-ngrozeşti! Mă molipseşti!

 

Jocul ielelor mă prinde,
Eu, iubito, nu-l prea ştiu.
Este dansul din iubire,
Nu mai ştiu să îl descriu.

 

Te preschimbi din nou în fată,
Tot la geam, tristă, priveşti….
Ochii-ți plâng ca altă dată;
Uite, iar mă răscoleşti!

 

Cânt cu tine-acel descântec,
Peste lac, pe geam privesc.
Plâng cu tine şi adulmec,
Tot ce-mi dă destin câinesc.

 

Noaptea ne-a ucis visarea,
Munți-au coborât în văi.
Haide să-mpuşcăm uitarea,
Să nu ne-mpărţim la doi.

 

Hai să fim un tot, iubito,
Să ne cocoțăm pe văi,
Să-notăm în ceru-albastru,
Dezbrăcați până la piele,
Însă nu în suflet goi!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

28 mai, 2018

Nicicând, zbura

 

Mi s-au încurcat genunchii cu gleznele.
Încheietura mâinii,
şi ea mă doare.
Le-am uitat pe un țărm de soare,
când am plecat în mare.
Aripa clipei,
nu s-a ajuns
să le acopere pe toate,
şi au rămas descoperite
peste noapte.
Inima-mi s-a încurcat cu valul.
Sufletul şi-acum îmi țipă
şi tremurândă,
mi-au răsturnat pocalul.
( cum să-mi mai pun la loc,
de-atunci, verticalul?! )
În ramuri de pomi
cu nuferii roz,
aripile-mi s-au rupt,
când spre tine
am încercat să mă-ntorc.
Căci fără de genunchi şi glezne,
încheieturi,
fără de suflet,
cu inima-n mare
(jarul făcându-l tăciuni)
m-ai fi primit,
întors către oglinda din inima ta.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme” →

Mai bine tac…

 

Mai bine tac….
Am vorbit de-atâta timp,
De mine, de tine, de noi…

 

Mai bine tac….
Mă pun pe scaun, între masă şi geam
Şi privesc la cer.
E mama, acolo, în susul cerului.
Răscoleşte gradina lui…..
Sădeşte flori de nu-mă-uita.

 

Mai bine tac….
Privesc la mama
Cum ia din rochia ei flori
Şi le pune în grădina cerului
Până mă fac eu mare
Şi ajung la ele, să le culeg.

 

Până atunci…
Mai bine tac…

 

Frunză de tutun

 

Şi m-am legat de tine prin frunza arămie de tutun….
Nu am ştiut atunci să-ți spun.
Nici nu ştiam atunci cât mă iubeşti…..
Şi nici acum, femeie, eu nu ştiu cine eşti.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis” →

„Macii” de Claude Monet

 

Fiecare

 

Fiecare are locul lui în lume.
Fiecare are suflet și destin.
Fiecare este el un TOT anume,
Fiecare vine-n viață mort câte puțin.

 

Cocheteaza cum, cu cine poate.
Se iubesc frumos și nebunesc.
Tăvălite stau femeile pe spate,
Printre maci și flori de măr domnesc.

 

Vin barbații plini de ei la ele,
Să le-arate cum şi cine sunt.
Dar cărările le sunt întortocheate,
Nu ajung, şi bietele femei doar plâng.

 

Ori ajung în alte părți din lume,
Unde n-au ce căuta, firesc.
Dar şi-aici femeile-s nebune,
Tăvălite stau, dumnezeiesc.

 

Toate sunt femei, zeițe,
Toate sunt de farmec plin.
Şi le dau din cupa sânului să guste,
Când acasă, tăvălita lui e-n mare chin.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme” →

Petală pe ochi

Ochiul verzui al minții tale
A fost străpuns de o rază de soare .
Şi ochii tăi verzi
Erau dintr-o dată
Roşiatici, ca soarele la apus seara,
În vară.
Pe pleoapă purtai
Petală roşie de la o floare.
Nu ştiu de ce,
Dar credeam că ochiul te doare.

 

Am vrut mâna ciungă să o întind,
Pleoapa să ți-o ridic.
Dar cum să o întind?!
Că prin a ei durere nu mai simțeam nimic.

 

Piciorul, alene, cel şchiop,
Îl târam prin lanul de maci.
Voiam să-nțeleg
A cărui petală
O purtai pe acel ochi verzui-sângeriu.

 

Îti spun, am ştiut că petala este de mac !
Pentru că macul, tie, atunci ți-a fost drag.

 

Mâna o să mi-o cos
Să nu îmi mai fie ciungă.
Pucioru-l ridic
Să pot să alerg
Când rămân doar o umbră.

 

Îți deschid ochiul.
Petala ți l-a vindecat.
Să pui, în lan, înapoi ,
Petala din ochiul de drac.

——————————————

Simina PĂUN-MOISE

15 mai, 2018

Provocare…

 

Dansăm de astăzi, deci, iubite!
În ritm de vals, adagio şi tango.
Dansăm cu florile pe câmpuri,
Dansăm, cu sufletele azi ne bucurăm.

 

Şi fluturii ne țin din aripi ritmul,
Şi- avem ciulinii pajii iscusiți.
Dansăm de astăzi, deci, iubite,
Tu voievod, eu o domniță cu suspin.

 

În dansul meu, am împletit cununa
Din anii tinereții ce-au trecut.
Abia acum ne ştim spune pe nume,
Când pe la tâmple, arginții ni s- au prins.

 

Mă- ncurc în rochia-mi seculară…
Picioarele-mi parcă plutesc.
Văzduhul tot ne spune legea dansului sălbatic,
Ne strigă păsările cerului domnesc.

 

Dansăm de astăzi, deci, iubite,
Pădurile îs înverzite şi foşnesc.
Ne strigă animalele-ngrozite,
De teamă, dansul, eu, să nu- l greşesc.

 

Mă ții de mână stâns.
Mă doare!
Şi degetele,
Unele într-altele ni s- au sudat.
Dansăm cu piruete, scăpați din închisoare,
Dansăm, pâna ce amețiți picăm în pat.

 

În patul dulce-al înserării,
Cu frunze de caşmir ne învelim.
Şi stăm uniți ca Soarele şi Luna.
După ce dansu-l consumăm…..
Ne mai privim?

 

Şi noi

 

Şi noi am fost odată tineri!
Şi noi, purtam tricouri, adidaşi şi rucsac!
Şi noi, băteam – timid, cu pumnu- n masă,
Şi- atunci, când mama şi cu tata ne priveau,
Spuneam şoptit şi înroşiți; acum…eu tac…

 

Şi noi am dat tribut tristeţii,
Şi noi, iubeam timid prin parcuri cu castani.
Palmam şi noi țigări ascunse,
Şi noi, am încercat frumoasele hachițe de golan.

 

Şi noi, chiuleam când ne chema hai-hui-ul,
Şi noi, râdeam la ore pe- nfundat.
Şi noi, spuneam că nu ne pasă….
Dar ne păsa, căci timpul, ştiam că nu e de furat. Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri” →

Adio

 

Suntem săraci
cu câte-o vorbă,
Suntem săraci
cu câte-un vis.
Suntem săraci
cu câte-o viață
Probabil,
aşa ne este scris.

 

Dacă ne-am ține de mână,
dacă în ochi ne-am privi,
probabil, atunci, pentr-o clipă,
cât de uşor ne-ar putea fi!

 

Văpăile ies din priviri,
din inimi săgețile-ascunse,
copacii-n tăcere troznesc,
cărările-n suflet rămân nepătrunse.

Ne dor sărăcia şi chinul,
ne-omoară tăcerile-n doi,
singurătatea ne este destinul,
ce cuplu am fost!
Nici nu mai cred c-am fost doi!

 

Te-aştept la margini de oră,
pe câmpul abia înverzit.
Te-aştept să ne spunem adio.
Adio, ce bine-ai venit!

 

Să nu ne-părțim jurăminte,
să nu ne-mpărțim amintiri!
Te rog să o iei tu înainte,
m-am săturat să îți curăț poteca de spini.

 

Şi nu îti întoarce privirea,
şi nu te uita că-sărac
c-o vorbă, un vis sau c-o viață.
Nu ai tu dreptul sa judeci,
tu n-ai fost femeie,
ai fost doar un drac!

 

Cum cade soldatul pe câmpuri,
aşa ți-am căzut în visare.
Cum seceră grâul în vară,
aşa secera dorul ce doare.

 

Nu îmi privi sărăcia!
Pe-a ta, să ți-o iei înapoi!
Te du prin câmpia-nverzită!
Te du înainte, eu merg înapoi!

 

Mă duc unde-a fost începutul,
acolo-am rămas pustiit.
Te du să găseşti infinitul,
eu vreau să rămân sărăcit.

 

Adio, deci, de astăzi iubito,
adio, îți spun fericit.
Te du cu un zbor de aripă!
Nici nu mai cred
că noi doi ne-am iubit!

 

Iubeşte- mă!

 

Desenează-mă!
Ia-mi mâna şi desenează-mă!
Mută- mă de fiecare dată
pe altă tablă de şah!
Astăzi să fiu nebun,
mâine să fiu regină!
Şi-acum….
Să-ți fiu!

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis” →

Aş vrea să tac

 

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C-am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Și-njunghiați toți pe la spate.

 

Și nu-ntrebați
Nici cine sunt,
Nici ce-am facut,
Căci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gât.

 

Dar vă întreb acum, pe toți:
De ce-am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoți?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce-am abandonat în țară bieții prunci?
De ce bătrânii noştri-au trebuit să-i crească,
Când noi cerşeam o pâine mai domnească?

 

Se umflă măruntaiele în mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum îmi vine.
Şi vă întreb din nou, de la-nceput:
De ce cu tinerețea am plătit tribut?

 

Prietenii ne-au fost ucişi în plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ‘ ăl Craciun ,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce-am făcut pe urmă?
Doar am stat.

 

Şi ne-am uitat ca la prăpăd…
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după atâția ani ,
Şi de o parte și de alta cu noroi.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri” →

RUGĂ

 

Fă tu, să cadă o ploaie
Din desenele tale.
Fă tu, ca mâinile ce se împreunează a rugă,
Să mă atingă şi pe mine.
Să mă rog şi eu,
Odată cu mâinile tale.

 

Şi lasă-mă să ți le spăl.
Sunt pline de păcate…
Păcatele mele….

 

Nu le mai desface niciodată!

 

Din ploaie cresc semințe…
Şi viață creşte.
Cât de frumos le ai împreunate!

 

Palmele ți-s bucuria mea trupească.
Și-apoi, respirația mea,
Necondiționat
O să ți le răcorească

 

Sub armura divină,
Palmele tale or să mă țina.

 

Şi ploaia când n- o să mai cadă,
Din palmele-a rugă
Sufletul meu,
Sus în tablou se va duce…
Devine o umbră.

 

Fă tu,
Să cadă o ploaie cu rugi şi cuvinte!
Şi pasul ce vine,
Să mă arunce , atât de departe de tine!

 

 

Februarie de- atunci

 

de- atunci

 

Cum ninge doamne,
Ca-poveşti!
Şi mama in toiag mi se arată.
Cât de puțina mamă eşti,
Nu îmi mai pari ca altă dată!

 

Te- apropii-ncet de prag
Şi parcă lung, pe tata-l cauți cu ochii.
Stingi candela de lânga calendar
Şi semn ii faci cu mâna popii.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme” →