Umbre

 

În care umbre de inorog v-aţi ascuns
dragii mei, bunii mei, prietenii mei? !
cum de v-am scăpat printre degete
şi nu v-am putut opri printre lacrimi?
offfff….. am plecat prin păduri efemere după voi
şi nu m-am mai putut întoarce nici măcar la mine….
nopțile cântă, zilele plâng,
iar zilele dimineții îmi împletesc ceara din lumânările morții.

În care umbre de inorogi să vă ştiu găsi,
ca să mă pot ascunde….

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

20 iulie, 2018

Spre mine, în tine

 

Nu mai vreau să merg cu tine!
Mi s-au lipit tăpile de nisip,
De pământul putrezit şi reavăn
Mi s-au ancorat urmele.
Afla acum despre mine,
Că nu mai vreau să merg cu tine.
În rest, sunt bine!
Cu glonţul îndreptat dinspre rana ta
Spre tâmpla mea, trăiesc, sunt bine.
Aşează-ţi portarma pe catafalc,
Acoperă-ţi rana cu rouă
Şi-mpuşcă-mă acum, cât se cuvine.
Mi-s urmele lăsate pe nisip,
Reţine!
Glonțul îndreptat spre mine,
De astăzi, se-ntoarce în tine.

––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

16 iulie, 2018

Bilet către mama

 

Mama,

te rog ca să mă ierţi,
nu am ajuns la tine, azi!
Mă ţin probleme, ‘s plin de stres,
probabil,
mâine am s-ajung…fără răgaz!
Vezi, ţi-am trimis prin nea Vasile,
ne-am întâlnit la piaţa mare,
nişte măsline, biscuiţi şi mandarine,
să ai şi tu,
cănd tristă stai, pe înserare!
Am să încerc să îmi fac timp
s-ajung şi eu la tine,
şi poate trec pe la mormânt
să îi aprind şi tatii-o lumânare,
aşa cum se cuvine.
Ştiu că îţi este tare greu,
ştiu că s-a spart şi geamul de la tindă;
îmi spune nea Vasile, mai mereu…
şi clanţa porţii,
ştiu,
mi-a zis că nu mai ţine.
Să văd cum fac să o repar,
să-mi rup puţin din timpul sacru;
mă uit atent în calendar,
dar nu-ţi promit……
…dar ce mai face satul?
Poate găseşti pe cineva,
să îţi muncească el, prin curte….
am să-l plătesc, nu te-ntrista!
Dar nu mai vreau să te omori cu munca.
Mi-e tare dor de tine, mamă!
Aşa să ştii, nu te-am uitat,
am s-ajung, de buna seamă,
şi când ajung, să văd căt stau cu dumneata.
A trecut timp, măicuţă
şi am ajuns la poarta ta,
ai reuşit să îi repari zăvorul,
dar intră atâta lume-acum pe ea!
Şi ce frumos ai aranjat prin curte,
şi ce grădină mare ai!
Şi florile îti stau pe prispă,
cât de frumos, te-ai rânduit, mămica mea!
Nu ai mai vrut să mă aştepti, măicuță?
Nu ai putut de timp să mai lungeşti!
Ai mandarine, napolitanele ascunse după uşă,
să am ce să-ți împart la noapte, la priveghi.
Venisem să repar prin casă,
venisem să mai stăm un ceas în plus,
dar doliu am găsit la poartă
şi lumea-mi spune,
că dorul după mine te-a răpus.
Te-am întrebat mereu, măicuţă,
de ai probleme,
de e ceva ce te-ar fi supărat,
dar niciodată nu ai spus nimica,
şi te-am crezut…..
Şi te-am crezut, că niciodată,
nu ai lăsat să-ţi scape către mine,
nici cel mai mic oftat!
Deschide ochii doar o clipă,
mai du-te-n poartă să m-aştepţi,
şi iartă-mă tu, mamă!
Că timpul nostru, l-am făcut poveşti.
Acum,
tu să mă ierţi, măicuță,
că ieri la tine n-am ajuns,
să-i spui şi tatii să mă ierte,
dar timpul…..timpul ăsta m-a ucis!

–––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

14 iulie, 2018

Sunt bolnavă

 

Credeţi-mă ca sunt bolnavă
De strigătul acestor patru zări,
De urletul orfanilor ce-au mamă şi au tată,
Dar sunt plecaţi şi sunt huliţi prin alte țări.
Mă doare plânsul bătrânilor în palme,
Li s-au întors bărbiile la porţi
Şi tot aşteapt-o nemurire,
Când or veni acas-ai lor nepoţi.
Mă doare nepăsare noastră,
În vene injectată până la sublim,
Mă doare tot ce moare-n țara noastră,
Că ea e mai bolnavă! Cum s-o scăpăm de-al nostru chin?!
Noi n-o vedem că plânge, că ne roagă?!
Noi n-o vedem că pică zi de zi?!
Ne omorâm unii pe alţii, urcând pe scara anarhiei
Şi confundăm călăii, cu-ai noştri dragi copii.
Ce tratament să îi prescriem?
Cu ce să încercăm s-o perfuzăm?
Ne-or blestema copiii ce-or să vină,
Că ţara n-am ştiut să le-o salvăm.
Ne scoatem iile la soare, cum am văzut pe la bunici,
Ne prindem flori la pălării,
Purtăm pe umeri, cu ape reci ulcioare,
Dar ce păcat, că am uitat că în picioare,
Cândva, noi am avut opinci!
De-am ştii mai des, în orice dimineaţă,
Că ăl’ Crişan nojiţe-a folosit,
Că ăl’ Viteaz fără de cap s-a dus la groapă,
De ne-am mai aminti câte puţin,
Că tot ce-a fost nici nu mai trebuie sa vina,
De-acel trecut decât să ne-amintim,
Poate c-acest pământ,
Pentru copiii nostri şi pentru a rămâne-n nemurire,
Rugându-ne la Dumnezeu,
Se vindecă cu tot cu țară,
Şi când o fi să scape,
Poate atunci, devine sfânt!

––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

13 iulie, 2018

 

Aş vrea

 

Aş vrea să îi dau timpului timp,
Durerii plăcere,
Chivotul să pot să nu îl ating.
După legile sacre,
Să pot să mă port în mare tăcere
Pe urmă, să-nvăţ să mă sting.
Aş vrea pe-o orbită bolnavă de ura,
Să pot să împart timpul plăcut,
Inima-n piept aş vrea să mă ţină,
Mică, plăpândă, ca la început.
Nu vreau tristeţi inutile,
Nu vreau nici zboruri
Cu arpi crescute-n pământ.
Aş vrea să mă pot ţine de tine,
Şi ieri, poate ieri,
Îmi spui cine sunt.

 

Drac sau înger?

 

Cu aripa lui,
Un înger,
M-a luat de lângă un drac.
M-a dus undeva mai departe.
L-am întrebat;
– Chiar îţi sunt drag?!
Mi-a scos dintr-un ochi toata lumina,
În creier mi-a aprins doar un opait,
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri” →

Omule!

 

Cucereşte-te omule!
Îndrăzneşte-te!
Întinde mâinile să cuprinzi ceva
Ce o fi numai al tău!
Curăţeşte-te cu sufletul
Şi apoi dă-i aripi.
Lasă-l să ajungă
Acolo unde el este cucerit.
Îndrăzneşte-te!
Fii smerit în faţa sufletelor
Curăţate şi întâlnite două câte două
Şi sfieşte-te la poarta raiului,
Căci acolo te afli,
De poţi să pătrunzi în suflet curat.
Desfă-ţi aripile sufletului
Şi lasă-l să zboare.
În sus, în jos,
Să se lovească de colţurile inimii
Când va fi să fie, de va fi iubire.
Cucereşte-te omule şi te dezmiardă,
Că-n suflet smerit şi curat
Ai nimerit, dacă te simţi iubit.
Îndrăneşte-te şi te roagă,
Raiul să-ţi fie pământ
Şi-atunci pământul trebuie să-ţi fie sfânt,
Dacă sufletul îţi este legat de un suflet curat.

Ai grijă,
Tu,
Să nu iubeşti!
Căci atunci…cucerit eşti
Şi neîndrăznit.
Tu,
Să huleşti,
Să întrebi,
Să te otrăveşti!
Aripile să ţi le strângi,
În pântec să ţi le înfigi,
Iubirea,
Omule,
Să fii sigur că nu o simţi.

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

8 iulie, 2018

 De nu

 

De nu ne întâlneam,
te căutam.
Te-aş fi găsit, ştiu sigur,
la margine de viață,
în ape tulburi te găseam,
cu cai de mare galopând,
din dimineață până-n dimineață.
Te căutam neîncetat,
căci te simțeam fugind prin mine.
Prin ochi, prin pori, prin vene-am inhalat,
tot ce venea din mine înspre tine.
Pământul, înaintea ta l-am lustruit,
cu ape de la stele-ntunecate.
Din tuberoze, trandafiri şi crini,
am parfumat o întâmplare neîntâmplată.
Ai întâmplat-o tu câd ai venit,
din spuma mării, croindu-ți rochia zdrențuită.
Ai aruncat pe mal cu alge şi delfini,
călcând tăciuni încinşi pe plaja-nchipuită.
Nu ştiu de zeii te-au trimis la mine,
nu ştiu de ai căzut din a egretelor splendoare,
dar ştiu că într-o viață,
m-aş fi lovit cu tâmplele de tine,
căci te simțeam cum te îndepărtai,
fugind spre mine, din ce în ce mai tare.

–––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

6 iulie, 2018

Femeia

 

Prin definiție,
femeia este nebună!
Femeia este, o ne-bu-nă!
Nebună de iubire,
nebună de viață,
nebună de copil,
nebună de legat!
Prin definiție,
femeia este născută în cămaşă de forță,
iar nodurile dacă i le desfaci,
femeia,
în nebunia ei bolnavă de toate,
pământul îl dă peste cap,
îl răscoleşte şi te răscoleşte,
până când nebunia ei
cuprinde tot pământul.
Şi atunci,
cu totii suntem nebuni de legat.
Suntem nebuni,
pentru ca suntem născuți din femei nebune.
Ele sunt legate cu cămăşi,
noi cu firele verzi ale vieții
ce ne-o dau ele.
Cu verdele trainic
ce nu se rupe nici când femeile nebune,
nebune după noi,
se duc dincolo de uitare,
dincolo de visare.
Femeia, este definiția nebuniei.
Nebunie fără de care am fi atât de dezordonați
şi viața fără firul verde ne-ar fi,
fără firul de care suntem atât de legaţi.

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

5 iulie, 2018

Ştiu sigur

 

Te vei întoarce, ştiu sigur.
Te vei întoarce, ştiu, negreşit.
Aleanul din suflet ți-l vei înfrânge,
Te vei întoarce, din zbor obosit.

 

Şi ştiu că paşii încet se vor scurge,
Pe urme-n cărări, de cai tropăind.
Cuvintele în cioburi vor fi împărțite,
Iar ochii-n cărare-ți vor sta, căutând.

 

Te vei împiedica atunci de mine,
Pământul voi fi de la început.
Voi trage puternic de glezna-ți subțire,
Ca talpa să-ți fie amprentă pe lut.

 

Îti vei desprinde din trup, doar piciorul,
Să poți să îți zbori visul cernut.
O floare de soare va creşte din mine,
Cu frunzele arse, petale prea alungite,
Din doruri de tine, crescut.

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

4 iulie, 2018