Lasă-mă să-l aștept
în tăcere
și să-l chem cu şoapte mute,
spre mine,
lasă-l să vină…
lasă-mă să-i ascult vocea
chiar dacă nu voi ştii
cum e să mă cuibăresc în sufletul lui,
lasă-mă să îi simt inima,
să-i ascult curgerea timpului,
lasă-mă să plâng,
iar din lacrimile ploii mele
să fac scară
spre cerul sufletului său.

Lasă-mă Doamne să simt,
să simt iubirea căruntului

din iubire.

M-am îndepărtat de mine,
dar,
cu fiecare zi,
mă apropii
tot mai mult de vis,
de visul promis…
închid ochii
și
mă recompun din cioburile deziluziei.

Abia aștept să vină dimineața,
acea dimineață divină,
să mă trezesc
eu,
eu cea care s-a rescris
din ceea ce a scris
pe albastrul ochilor,
EU,
cea care s-a gonit pe sine….

de frica de a nu simți fericirea.

Cum să ne-avem
când
ne despart câmpii
și când
doar steaua
ne este legământ,
cum să ne-avem
când toamnele târzii
ne-au despărțit
o vreme
pe pământ ?!

O să ne-avem
căci
dorul ne ucide,
și știm că nici o apă
nu este stătătoare,
o să ne fim,
căci soarta-n noi
decide
de vom fi vară
sau gheață
în ulcioare.

Noi ne avem,
căci
doru-n dor
ne leagă,
iar depărtarea
ne este legământ,
noi ne avem,
căci viața
ne e dragă,
iar verile
ne vor lega-n descânt.

Noi ne avem,
căci
drumurile noastre
au fost rescrise
de magi
împărătești,
noi ne avem,
căzi zările albastre
ne sunt cărări prescrise
de astrele
cerești.

I-am cerut o pauză,
nu mi-a dat,
m-a refuzat,
i-am cerut un răgaz de câteva clipe,
m-a refuzat politicos.

Nu i-am mai cerut nimic
și atunci
mi-a spus răspicat:
Trăiește-ți viața !

Am vrut să-i ofer ceva în dar,
m-a refuzat
politicos…
nu vrea să-mi dea
nu vrea să-mi ia.

Am înțeles,
trebuie să-mi trăiesc viața,
cu bunele și relele ei.

Mulțumesc, viață, pentru audiență!

Și dacă-n înserare
cu seara
m-aș culca,
unde mi-aș pune capul
s-aud
cum bate vântul,
unde m-ar duce pașii,
pe ce drum aș călca,
cine
m-ar aștepta,
cine
mi-ar fi pământul ?

Și dacă-n zi cu soare
cu ziua m-aș plimba,
pe ce alei din viață
cu tine
m-aș găsi,
mi-ai auzi
dorința,
sufletul
mi-ai vedea,
unde m-aș odihni
dacă
m-ai auzi ?

Și dacă-n ochii mei
tu
ți-ai vedea găsirea,
m-ai mai opri la tine
să-mi fii
liră-n descântec,
mi-ai spune
că-n iubire
se află nemurirea,
m-ai mai lăsa să plec,
sau
m-ai cânta în cântec ?

Iubite,
îmi cântă gândul tău
în strofe
prea rimate,
parcă ne-am ști de ani,
parcă ne-am mai văzut,
parcă ne-am adunat
din vremi de univers uitate,
parcă ne-am mai iubit
în timpul
neștiut.

Iubite,
citește-mi sufletul,
căci el
nu știe-a minte,
sufletul este pur,
e înger fără pată,
te caut de milenii,
mă cauți prin morminte,
nu mă mai căuta,
s-aici,
sunt eu cea căutată.

Sunt cântec albastru marin,
ce seara coboară în suflet,
sunt val
ce de teamă se urcă
să-și fie altarul din gând,
sunt şoapta din poala înserării,
ce-și cântă viața în plânset,
se-nmoaie aripa în gând,
sunt eu
cea ce sunt
pe pământ.

Sunt nopți
cu coșmaruri aevea,
când lumea se rupe în două,
se strânge pământul în mine
și-și varsă nisipu-nserării,
simt coardele lirei albastre
în mine cum cântă…
și-mi plouă,
îmi plouă
și-și varsă veninul
pe urma din umbra
cărării.

Să nu îmi furi sărutul,
eu
sigur ți-l voi da,
fi-mi îngerul ce-și poartă în spate
nemurirea,
vino să-mi fii alintul…
și eu
te-oi alina,
de-mi dăruiești iubire,
eu îți voi fi
iubirea.

Să nu îmi furi iubirea
ce azi
răsare-n mine,
să nu te furișezi
în sufletu-mi fugar,
eu
te-am primit „acasă” ,
ca să ne fie bine,
hai să ne facem viața
dintr-un nimic,
altar.

Mi-ești ca un înger blând la poarta stelelor,
îmi ești lacrimă sfântă ce-apare-n răsărit,
mi-ești ca un val de mare la malul mărilor,
eu te-am primit în suflet, să nu-mi fii asfințit.

Fă-mă zile
fără neguri,
fă ca vântul să nu doară,
fă-mă stea
să îmi lumin întunericul
din seară,
plouă noaptea
ce e-n mine,
viața,
să nu-mi fie-amară,
fă-mă ploaie
să-mi spăl anii,
să renasc
a doua oară.

Prefă-te Doamne în ploaie
și spală-mă de negura din mine

și din jurul meu !