Vremurile noastre, nebune!, nebune!, nebune de atâta grabă şi lăcomie, ne aruncă în zeflemeaua lor arogantă, cu cât suntem mai reflexivi, mai gravi în conştiinţa noastră, de muritori de rând, câtuşi de puţin responsabili în propria existenţă. Pe toată această traiectorie meditativi, în timp ce unii fac războaie sau averi, alţii privesc în nevăzutul plin tocmai cu sensurile / rosturile trecerii prin această decameronică lume, atenţi doar la paşii pe care umbra lor o plimbă peste colbul drumurilor! Îmi spuneam astfel, ajuns la ultima reflecţie din cartea doamnei Vavila Popovici, una de buzunar, bilingvă, intitulată CUGETĂRI / REFLECTIONS – 2018, seducătoare sumă a unor trăiri în absolută intimitate. Lectura acestui „Buchet de simţiri inoculate conştiinţei“ preface obişnuitul în opusul lui, urmare „Dării de seamă asupra sa înseşi“: „Nu e greu să-nţelegem că odată cu plecarea noastră, pleacă spaţiul şi timpul în care am fost încercuiţi“! (p. 29). O discretă accepţie a ideii de moarte! „Ceea ce nu ştii este bine şi corect să recunoşti că nu ştii. Altfel, niciodată nu vei afla“! (p. 42). Curajul de a-ţi asuma limitele! „Regretul e piatra de moară care ne macină sufletul. Să avem răbdarea să se termine măcinatul. Îl vom simţi ca pe o renaştere“! (p. 64). Caracteristică jubilaţiei retrospective, cugetarea sintetizează, în viziunea vaviliană, înălţimea sau profunzimea definirii alter-ego-ului, în cazul de faţă al autoarei, dedus dintr-o viaţă cu prezumţia folosului spiritual trăită, sobru revelată în formulări comprehensive, prescriind nimicniciiile existenţei. „Spiritul pe pământ e partea cea mai slabă, care are nevoie de ocrotire“, spunea Schopenhauer. „Probabil de aceea are nevoie de trup, din când în când să se ascundă. Sau, când i se ordonă, să-l părăsească pentru totdeauna“ (p. 80). „Să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem creaţi. Încrederea în tine însuţi naşte putere. Doar iubindu-ne pe noi înşine, putem să ne deschidem inima către cei care ne iubesc. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai mult te poţi dărui celorlalţi. Cineva spunea că drumul cel mai dificil este cel spre interiorul nostru. Aşa şi este! Atunci putem vedea ce ne lipseşte şi ce trebuie adăugat. Ne vom iubi mai mult şi ne va iubi şi Bunul Dumnezeu“! (p. 89). Distinsa doamnă cugetătoare – poetă, prozatoare, eseistă şi publicistă, profesoară de matematică, ingineră şefă de laborator în industria petrochimică argeşeană, din 2008 stabilită în Raleigh – Carolina de Nord, SUA, cu 40 de ani înainte cetăţeană a Piteştiului, vezi Dicţionarul bibliografic al scriitorilor, publiciştilor şi folcloriştilor Argeşului, ediţia a II-a, paginile 297-299 – ne restituie un univers în care, grăbiţi – cei mai mulţi – ne aflăm şi, ignoranţi cum preferăm să fim (şi să rămânem), nu dăm doi bani pe el, pentru ca în ajunul morţii să cerşim Domnului alte câteva clipe de viaţă. Pe un orizont oarecum pragmatic, reflecţia vaviliană sonorizează un anumit diapazon: „Am spus că în matematică şi în fizică important este să înţelegi legile generale, să le recunoşti şi să ştii când trebuie să le foloseşti. Restul cunoştinţelor să nu te întrebi la ce îţi mai pot folosi, fiindcă, dacă nu le vei folosi, se vor şterge singure din minte, până atunci ocupând un loc şi nelăsând alte cunoştinţe să poată intra. Fiecare, în fond cu capacitatea sa! Se spune că ele se pot totuşi cuibări undeva şi pot ieşi la suprafaţă în mod surprinzător şi folositor. O fi având creierul camera sa ascunsă!“ (p. 79). Înţelepciunii, dar şi mercantilismului, proba de foc a Cugetării are tangenţe cu efuziunile credinţei în care ne naştem şi, dacă nu ne corup tentaţiile altor culte, trăim şi ne îngropăm! Amprentă a Filosofiei, cugetarea – ne convinge doamna Vavila Popovici – aduce acea rază a cărei lumină adevereşte cenuşiul trecerii noastre prin lume: „Am devenit liberi, şi tot mai singuri şi tot mai egoişti. Ne-am înstrăinat unii de alţii, pierzând iubirea – bijuteria cea mai preţioasă a sufletului“! (p. 69). Pentru că, pe paralelele şi meridianele Pământului, groaza se amplifică, iar ziua de mâine se înceţoşează, predicţia spiritului reflexiv adnotează în cartea vieţii sale – a mulţimilor tot mai indiferente – apostolic: „Asistăm neputincioşi la prefacerea lumii. Oare mintea nu ne mai ajută? Nici pe conducătorii acestei lumi?“ (p. 81).

––––––––––––––

 Serghie BUCUR
apărut în “Săgetătorul” – Argeșul liber nr 1096. 18-24 dec. 2018