Isabela VASILIU-SCRABA: Himera “Școlii de la Păltiniş” ironizată de Noica (Partea întâi)

Motto:

“Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”,

C-tin Noica, iulie 1978

 

Horia Stamatu (1) credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea însă prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (Noica).

Poetul exilat nu avea cum să afle că filozoful îndeaproape urmărit de securitatea statului polițienesc (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) îi spusese la Păltiniș călugărului Vasile Luca în 1987 că este credincios. Deși la biserică vine mai rar, el l-ar avea „pe Dumnezeu în inimă, permanent” (C-tin Noica).

De posibilitatea „mântuirii prin cultură” era convins de tânăr și Mircea Eliade. În perioada „Criterionului” suplinitorul profesorului de metafizică Nae Ionescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ) scrisese ca „mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează” (Mircea Eliade în rev. „Criterion”, nr.2, 1934).

Printre alte mesaje mai subtile, ținând de spiritualitatea indiană în care era „doctor” (după întoarcerea din India) mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează Mircea Eliade si în romanul Pe strada Mântuleasa, început în 1955 si terminat doisprezece ani mai târziu (2). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţa comunistă la nesfârşit. El iese din timpul istoric al   „inchiziției” practicate de mercenarii ocupantului sovietic (3) şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice. Iar prin tematica preocupărilor sale, Fărâmă pare a avea acces chiar la Marele Timp al sacralităţii.

Obișnuit să fie plagiat si chiar forțat la un moment dat să se declare mulțumit că ideide sale circulă în cărți semnate de unii dintre vizitatorii săi (vezi textul lui Octavian Chețan din volumul apărut în anul centenarului nașterii marelui filozof român: Modelul cultural Noica, 2009, pp. 119 –133), într-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind cel care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate(4), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; on-line http://www.omniscop.ro/despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniș care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, întrucât la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger (5), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc pe Liiceanu printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât fostul doctorand al unui politruc cu liceul pe puncte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș sau Camera 13 a Vilei „Noica”, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ) şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care Liiceanu i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi români. Și asta pentru că, sub teroarea ideologică a regimului comunist, generaţia lui Noica şi generaţia imediat următoare (care a supraviețuit regimului de exterminare din închisorile și lagărele comuniste) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]”, cum era înregistrat că spune filozoful trăitor într-o cameră microfonizată (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Noica știa perfect că filozofi marginalizaţi de statul poliţienesc au fost mulți, nu numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). Iar „marginalizații” erau desigur cu mult mai pregătiți în domeniul filozofiei decât comuniștii „dresați” în facultățile de marxism-leninism înființate după distrugerea Academiei Române si a învăţământului superior românesc. În vremea “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă), rezultatele muncii de traducere a „marginalizaților” impresionează și azi atât cantitativ, cît şi calitativ. Traducători precum Noica (din Kant și din idealiștii germani), D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, L. Blaga, etc., au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Himera “Școlii de la Păltiniş” ironizată de Noica (Partea întâi)”