Yamkhad, Halba, Beroia, Al Chahba, Halab, Alep – unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii. Succesiunea civilizaților. Alep, a doua capitală a Siriei. Pe Drumul Mătăsii. Orașele moarte. Situri romano-creştine. Ipoteze ale pustiirii orașelor pierdute. Creştinismul siro-arab. Edictul de la Milano. Conciliul de la Calcedon. Un călător interbelic în Orient: G. M. Cantacuzino. Biserici vechi orientale. Epoca Hamdanizilor. Al treilea oraș al Imperiului Otoman. Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș, în surghiun la Alep. Jurnalul peregrinărilor lui Paul de Alep în Răsăritul Europei. Siria, tărâm al creștinătății. Vechi urme românești descoperite de scriitorul și diplomatul Marcu Beza în Siria. Lordul Guilford și manuscrisul „Călătoriilor Patriarhului Macarie”. Ibn Battuta pe traseul dobrogean al Drumului Mătăsii. Traducători şi editori români ai manuscrisului alepian. Itinerariul călătorilor arabi din Alep în Țara Românească și Moldova. Darurile sirienilor. Moaştele Sf. Vasile cel Mare de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”. Curtea domnească de la Târgovişte. Epoca lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Postelnicul Constantin Cantacuzino şi uluitoarea sa curte boierească. Altîn Bey sau Constantin Brâncoveanu. Cea dintâi Psaltire tipărită în limba arabă. Antim Ivireanul, primul tipograf din cultura arabă şi georgiană. Patriarhul Antiohiei Athanasie al IV-lea Dabbas în țările române. Islam și Creştinism la Alep. O inscripţie arabă. Abraham și Zaharia, Profeți ai Vechiului și Noului testament la Alep.

***

Alep, Halab în pronunţie arabă, este unul dintre cele mai vechi, mai misterioase şi mai strălucit-orientale oraşe ale Levantului pe care am avut ocazia să le vizitez. Aici se concentrează mai multe veacuri ale spiritualităţii și culturii arabe şi câteva bune milenii ale civilizației umane. Arheologii i-au confirmat o neîntreruptă şi străveche locuire. Istoria scrisă a aşezării depășește 5 milenii, dar în zonă au fost descoperite vestigii care mai adaugă câteva milenii de neîntreruptă locuire. Cele mai vechi inscripţii care-i atestă existenţa sunt tăbliţele cuneiforme de la Ebla, un vast sit amorit situat la 60 km sud de Alep. Alte înscrisuri au fost descoperite printre ruinele fostelor cetăţi-regate Mari şi Ugarit, dar acestea sunt mai recente, datând numai de… 4 milenii. Unii specialiști susţin că undeva, în oraș, ar trebui să existe îngropată o imensă arhivă formată din tăbliţe de argilă, după modelul centrelor urbane mesopotamiene cu care Alep a rivalizat în epocă. Această bibliotecă ar putea adăposti scrieri contemporane cu cele de pe Valea Tigrului ori a Nilului. Cercetătorii speră să descopere cândva, cumva rămăşiţele acestui presupus tezaur al umanităţii.

Trecutul Alepului înregistrează o incredibilă succesiune de popoare, seminții şi civilizaţii, de la amoriţi, hitiţi, huriți și sumerieni, la aramei, perşi, romani și bizantini (pentru a numi doar culturile cele mai notorii care şi-au lăsat urmele pe aceste meleaguri). În anul 1780 î.d.Hr. este menţionat ca Yamkhad, capitala unui puteri regionale. Acest regat înfloritor se întindea de la cursul mijlociu al Eufratului până la Marea Mediterană. De fapt, era mai mult o confederaţie de aşezări şi triburi, coagulată prin interese economice şi defensive comune, fiind o formaţiune statală dezvoltată datorită intenselor schimburi negustoreşti şi a căilor comerciale ce legau Mesopotamia de porturile Mediteranei. La vremea sa, Yamkhad a fost un rival redutabil, care a blocat expansiunea spre apus a regatelor mesopotamiene Asiria şi Mari. În urma expediţiilor hitite de cucerire a Babilonului, oraşul îşi pierde importanţa politică şi economică. Aici sunt semnalate unele dintre primele temple şi sanctuare ale misterioasei civilizații a hitiților. Înălţimea pe care va fi construită mai târziu citadela medievală (astăzi simbol și brand turistic al oraşului) a fost acropola aşezării antice. Săpături arheologice – nefinalizate – au scos la iveală o bogată viaţă materială și spirituală. Incursiunile „popoarelor mării”, care au distrus mai nordicul Imperiu hitit, ajung şi la Alep. Cetatea se va reface sub cârmuirea arameilor care îşi stabilesc aici capitala unui regat de nord^[1]. Cam din aceeaşi perioadă e atestată şi denumirea aramaică a oraşului, Halba. Conform tradiţiei monoteiste iudeo-creștine, preluată și de musulmani, acest nume, perpetuat peste atâtea milenii, ar data din vremea Patriarhilor, când Abraham şi tribul său din Ur au migrat din Mesopotamia sudică poposind și pe aceste meleaguri. Seleucos Nicator, generalul lui Alexandru cel Mare, care a fondat dinastia şi regatul Seleucizilor, reîntemeiază Alepul semi-ruinat sub un alt nume: Beroia. Numai că în noul stat elenistic supremaţia va fi dobândită de noua capitală, Antiohia (care, în vremea încreștinării, va ajunge să adăpostească și scaunul Patriarhiei apostolice). Romanii preiau urbea sub aceeaşi denumire de Beroia, integrându-o în sistemul economic, administrativ şi de apărare al provinciei imperiale siriene.

Alep, „oraş al minunilor” după cum l-au descris vizitatorii vremurilor de odinioară, este a doua capitală a Siriei. Şi asta nu numai datorită trecutului multimilenar neîntrerupt ori a fabuloasei sale moşteniri istorice, culturale şi spirituale. Prin importanţa sa economică, educațională, culturală şi religioasă, dar şi prin numărul însemnat de locuitori (la ultimile recensăminte – neoficiale – s-au numărat circa două milioane de locuitori), Alep este al doilea oraş al Siriei, țară tragic și îndelung încercată în ultimii ani. Acest centru, fost emporiu levantin, este situat la 350 km de Damasc, 190 km de Homs, 180 km de Latakia şi 140 km de Hama. Înainte de conflict, se putea ajunge aici cu avionul (aeroport internaţional), cu trenul (există două gări unde, acum mai bine de un secol, poposea și Orient Expresul) și, bineînțeles, cu maşina (șoselele și autostrăzile siriene erau foarte bine întreținute înainte de conflict). În câteva domenii, Alepul deţinea întâietatea absolută la nivel naţional și regional. De notorietate erau: pânzeturile, ţesăturile și producția sa de bumbac, pielăria, mărfurile industriei chimice şi cosmetice, precum şi produsele manufacturate local: rafinate bijuterii din aur şi argint, alămuri frumos ciocănite și modelate la rece, broderii complicate, șaluri și covoare fastuoase, zumaricale^[2] sofisticate sau vestitul săpun de Alep. Faimoase erau, odinioară, şi plantaţiile întinse de fistic, care acopereau pământurile roşii din împrejurimile „oraşului alb” (un alt supranume al Alepului), fisticul local fiind socotit, în Levant, cel mai bun. Această varietate de fistic este cunoscută sub numele de „dintele cămilei”.

                                                            *

Acum un mare și important oraș musulman, Alep a fost cândva un centru economic, militar şi religios al Imperiului Bizantin. Situat pe rutele caravaniere ce legau Asia de Mediterana, acest oraș a fost dintotdeauna un nod comercial și un punct strategic. În primele veacuri ale întâiului mileniu creştin, s-a format în zonă o reţea de aşezări interconectate prin relațiile economice și drumurile trainice, specific romane. Aceste localităţi aprovizionau comerţul alepian cu grâne, vin, citrice, brânzeturi, pielărie, seu, ulei de măsline sau felurite alte produse manufacturate. Ele au atins apogeul înfloririi în perioada bizantină de până la cucerirea arab-ommayyadă a Orientului Apropiat. Numite astăzi oraşe moarte sau pierdute, acestea s-au dezvoltat tocmai pentru că pe aici treceau ramificaţiile Drumului Mătăsii înspre Antiohia şi Constantinopol. Înflorirea economică a generat în zonă o intensă viaţă socială, urbană şi religioasă. Între secolele al III-lea şi al VII-lea d.Hr., în arealul actualelor oraşe moarte trăia o prosperă comunitate siro-bizantină. Principalele ocupaţii ale localnicilor erau agricultura, meşteşugurile şi comerţul. Istoricii afirmă că densitatea populaţiei în regiune depăşea 100 de locuitori pe kilometrul pătrat, foarte mult în comparație cu realitatea deșertică a zilelor noastre (evident, de dinainte de izbucnirea actualului conflict fratricid).

Din punct de vedere turistic, Alep rămâne punctul principal de acces către orașele moarte, fiind şi metropola regiunii în care s-a dezvoltat această pleiadă de localități, astăzi părăsite. Oraşele pierdute din nord-vestul Siriei sunt mult prea numeroase şi răsfirate, spre a putea fi colindate la modul exhaustiv^[3]. De aceea este recomandabil un itinerariu selectiv, de o zi, două sau trei prin mohafazatele (județele) Alep şi Idleb, pentru vizitarea celor mai semnificative și stranii situri, cum ar fi: Qalaat Semaan, Al Barra, biserica din Qalb Lozeh, necropola de la Qatura, Zarzita, Serjallah, poate şi Bab al Hawa. Ruinele de la Qalat Semaan atestă un dezvoltat cult pentru Sf. Simion Stâlpnicul, pustnic de mare influență în epoca în care a trăit și propovăduit. Până la construirea bazilicii Sfânta Sofia din Constantinopol, aici, la Qalat Semaan, se afla cea mai mare biserică a creştinătăţii, Bazilica Sf. Simion Stâlpnicul, loc unde s-a păstrat, până în zilele noastre, un fragment din coloana de granit a eremitului. Zona a fost vizată intens și de cuceririle și raidurile cruciaților.

Motivaţia părăsirii acestor aşezări şi transformarea lor în oraşe moarte este neclară şi încă disputată de specialişti. Cutremure, molime, secătuirea resurselor naturale, invaziile perşilor, jafurile beduinilor de după cucerirea arabo-musulmană, diminuarea bruscă și accelerată a populaţiei, decăderea comerţului şi a Drumului Mătăsii constituie câteva dintre ipotezele acestei pustiiri. După o altă teorie, deşertizarea parţială a zonei şi, implicit, scăderea resurselor şi a populaţiei, s-ar datora fenomenelor care au urmat unor cataclisme naturale (petrecute, cel mai probabil, pe la jumătatea secolului al Vl-lea). Impactul cu un meteorit de mici dimensiuni sau poate erupţia unui mega-vulcan ar fi dus la bruşte mutaţii ale climei, aridizări şi chiar declanşarea unei mini-glaciaţiuni (în nordul Europei). Cercetări recente, care au analizat calote din gheaţa formată în decursul veacului 6 în Groenlanda şi Islanda, tind să ia în calcul această ipoteză. Iar studierea unor fosile de arbori de pe teritoriul arhipeleagului britanic, relicve care datează tot cam din aceeaşi perioadă, înclină, de asemenea, spre acceptarea acestei idei îndrăznețe. În plus, puținele cronici păstrate pomenesc despre distrugerea aproape totală a oraşelor de pe coasta siro-libaneză, în urma unor evenimente conjugate: cutremure, tsunami şi incendii. Probabil că un complex de factori negativi a stopat prosperitatea zonei, iar aşezările au fost abandonate brusc, transformându-se, cu timpul, în veritabile muzee în aer liber ale civilizaţiei romano-bizantine. În sfârșit, conform altei ipoteze, primele oraşe moarte ar fi apărut în urma depopulării centrelor de creştinătate. Până la Edictul de la Milano, când împăratul Constantin cel Mare a oferit libertate religioasă tuturor supuşilor săi, comunităţile de creștini din Orient se fereau să iasă în evidenţă. Din cauza persecuţiilor şi a prigonirilor, creştinii Orientului Apropiat au ales să locuiască în orașe mici ori chiar să fondeze aşezări noi, exclusiv creștine. Cu timpul, aceste „colonii creştine” s-au dezvoltat pentru că erau așezate pe drumurile comerciale care duceau spre Mediterana, „lacul interior” al Imperiului Roman^[4]. După recunoaşterea oficială a religiei lor, creştinii au început să se mute în marile centre ale lumii romane, nemaifiind desconsideraţi, huliți, hăituiţi. Oamenii încep să părăsească aşezările mai mult sau mai puţin rurale, care erau concentrate în părţile răsăritene ale împărăţiei, mai cu seamă în Siria, Palestina şi Asia Mică, adică în regiunea de imediată iradiere a noii credințe religioase monoteiste. Edictele date la Milano, în 313 şi la Roma, în 325, au recunoscut creştinismul ca religie şi au îngăduit construirea bazilicilor în întregul areal roman. Dar, după această oficializare, are loc o mediocrizare a vieţii (aspirației) creştine. Acest aspect este menţionat în textele sfinţilor părinţi şi ale scriitorilor vremii. La epoca respectivă, Orientul Apropiat avea deja tradiția instituţiei bisericii. În Siria, s-au găsit vestigiile a ceea unii arheologi consideră că sunt primele biserici din lume. Oricare ar fi realitatea științifică, viaţa monahală şi eremită siriană are o lungă tradiţie. Încă din prima jumătate a secolului al IV-lea încep să apară aici mănăstiri, iar epoca de maximă afirmare a monahismului și sihăstriei creștine se situează în decursul secolului al VI-lea, înainte de cucerirea islamică.

Alepul bizantin este cucerit în anul 637 de musulmanii conduşi de generalul ommayyad Khalid ibn al-Walid. De-acum, aşezarea va avea o altă viaţă, devenind, treptat, un centru islamic, Alep Al Chahba (Alepul cel alb). La anul 944 al erei creștine, un lider musulman, Saif Al Dawla (numele lui poate fi întâlnit şi sub varianta de Udawlat), îşi stabileşte aici capitala, oraşul devenind fieful dinastiei Hamdanizilor. Acest emirat din nordul Siriei şi Irakului de astăzi a atras, în prima jumătate a veacului al IV-lea islamic^[5], cele mai elevate spirite ale lumii musulmane de odinioară: filosofi, poeţi, mistici, filologi, astronomi şi muzicieni. Alepul musulman va juca un rol activ și important în lupta împotriva creştinilor, fie aceştia romei (bizantini), armeni sau cruciaţi. Sub Imperiul Otoman, mai precis între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, Alep devine cel de-al treilea oraş al împărăţiei turceşti, după Istanbul şi Cairo, iar această onorantă moştenire este perceptibilă și în zilele noastre.

Pentru arhitectul și scriitorul G. M. Cantacuzino, care a publicat în 1938 un jurnal al călătoriilor sale orientale sub titlul Pătrar de veghe, Alepul pare un oraș al deșertului, un imens decor rămas fără actori, care însă poate exprima perfect sufletul Orientului: „Strâns în jurul castelului, care se înalță pe movila lui ca o coroană feudală, cetatea n-are decât acoperișuri de olane și minarete de piatră. Numai foarte rari chiparoși cresc în jurul mânăstirii dervișilor. Ca fundalul unui tablou de-al lui El Greco, Alep e de o nespusă tristețe. Oraș de umbre dure cu lumini de foc, ascuțit și lapidar, el are totodată o înfățișare prăfuită și calcinată”.^[6] Fascinat de Orient, de istoria și cultura sa, G. M. Cantacuzino a străbătut, în câteva rânduri, Levantul și Asia de sud-vest, în căutarea urmelor marilor civilizații, a moștenirii Profeților și a fascinantelor orașe din 1001 de nopți, cu minarete îndrăznețe, bazaruri aglomerate și grădini închise, cântate de poeții deșertului. Urmând un itinerariu mai degrabă spiritual și poetic, trecând prin Beirut, Byblos, Ierusalim, Petra, Damasc, Palmyra și ajungând până la Bagdad, Mossul, Isfahan, Șiraz, Teheran ori Perssepolis, G. M. Cantacuzino călătorește, mai cu seamă, interior, descoperind impresionistic și meditând pe măsura vastei sale culturi. Cetatea Alepului îi pare „mai asiatică decât oricare altă cetate, cu toată înfățișarea adesea italienească a campanilelor sale. Ea e nemiloasă și neomenoasă, ca și Asia, cu toate deșerturile sale. Mândră și disprețuitoare, cu tot zgomotul și toată forfoteala locuitorilor ei, ea rămâne totuși în amintire, așa cum ni se înfățișează nouă astăzi, ca un adăpost al umbrelor trecutului, tăcută și înfricoșătoare”.^[7] Revenind la itinerariul și impresiile mele alepiene, de dinaintea izbucnirii actualului război civil, îmi amintesc perfect misterioasa zonă veche a orașului care era foarte întinsă, labirintică și părând încremenită în timp și în istorie. Aici se află și cel mai lung souq (bazar) din lume, ale cărei ulițe acoperite totalizează, dacă s-ar pune cap la cap, o lungime de mai bine de 11 km. Organizate pe rufeturi^[8], adică pe bresle, tipuri și sortimente de marfă și cu o neîntreruptă folosință, souq-urile acoperite ale Alepului sunt socotite drept cele mai lungi, mai frumoase şi mai vechi bazaruri ale Islamului. Iată un alt citat din G. M. Cantacuzino care evocă unicitatea acestui oraș etern: „Armenii și evreii aduc cele mai alese mărfuri ale Orientului în sucurile sale. Muezinii se aud la Alep mai limpede decât oriunde. Și clopote multe se aud acolo. Degeaba… Alep rămâne în spirit ca o imagine a tăcerii care miroase a praf”.^[9] Și acum pot fi întâlniți aici ortodocşi melkiţi, catolici, maroniţi, siriaci şi armeni, iar lăcașurile lor de cult ar trebui neapărat vizitate. Creştinii arabi se împart, din punct de vedere dogmatic, în trei mari confesiuni. Arabii melkiţi (numiţi şi Rum, adică bizantini greci, moştenitorii romanilor) sau calcedonieni sunt cei care respectă hotărârile Conciliului de la Calcedon din anul 451 (ideea de bază fiind Iisus Hristos are două firi, umană şi dumnezeiască, într-o singură ipostază). Arabii iacobiţi sau necalcedonieni admit o singură fire a lui Isus într-o singură ipostază și de aceea sunt numiți monofiziţi. În această categorie intră siriacii şi copţii. Copţii sunt descendenţii egiptenilor antici (în greacă: egyptos-gyptos-copt). Armenii nu sunt arabi, dar şi ei sunt tot monofiziţi. Nestorienii constituie cea de-a treia mare confesiune creştină a lumii arabe. Ei cred în cele două firi, umană şi dumnezeiască, dar în două ipostaze ale lui Iisus Hristos. Această doctrină este urmată de asirieni şi caldeeni.

                                                                      *

În urmă cu câteva secole, viaţa creștinilor ortodocşi din Alep avea bune legături cu ţările române. De fapt, Levantul era interconectat nu numai comercial și spiritual cu țările române, intrate sub vasalitatea Înaltei Porți, ci și cu realitățile și ambițiile politice din Moldova, Valahia și, mai puțin, Transilvania, formând, cumva, o aceeași lume răsăriteană, orientală. Orașe mai îndepărtate din împărăția turcească, precum Alexandria Egiptului, Tripoli, orașul african din Libia sau Alepul sirian, devin locuri de surghiun pentru domnii noștri mazili și familiile acestora. Doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanul, fiică a lui Petru Rareș, va fi exilată la Alep, în Siria, împreună cu fiul ei, Petru cel Tânăr, voievod al Țării Românești, mazilit în primăvara anului 1568, la uneltirile temutului Mihai Cantacuzino, cel supranumit șaitanoglu^[10]. Acest șiret și influent fiu al diavolului, după cum era poreclit grecul la Stambul, este nimeni altul decât străbunul tuturor Cantacuzinilor din țările române. După moartea subită a tânărului voievod muntean la Alep, situația Doamnei Chiajna se înrăutățește, după cum consemnează C. Gane în savuroasa sa lucrare Trecute vieți de doamne și domnițe: „Exilul Chiajnei a ținut mai mulți ani. Lipsa de mijloace a dus-o la sărăcie și sărăcia aproape la cerșetorie. Un călător din Occidentul Europei, trecând prin Alep în 1570, a văzut-o făcând comerț ambulant de mărunțișuri pe străzile orașului”.^[11] Dar Doamna Chiajna știe să întoarcă norocul, turcindu-și cei doi fii, pe Mircea și Radu și îndemnându-și fiica, pe Domnița Dobra, să intre în haremul lui Murad, fiul cel mare al sultanului. După ce Murad ajunge sultan în 1574, Doamna Chiajna, împreună cu odraslele ei turcite, părăsește Alepul, luând „drumul Stambulului și al libertății”^[12], după cum consemnează același C. Gane despre acest personaj al istoriei noastre, demn de pana lui Shakespeare. Sau, poate, de poveștile Șeherezadei…

Siria, fie ea provincie romano-bizantină, fief al Ommayyazilor, țară al lui Saladin sau pașalâc otoman, a fost și (poate) a rămas o componentă a Locurilor Sfinte, făcând parte, în accepția europenilor creștini, din conceptul extins de Țară Sfântă. Din această cauză, meleagurile siriene au fost străbătute și vizitate intens de pelerini, instituția pelerinajului fiind una deosebit de importantă în Evul Mediu european. Și pentru românii cuvioși din Țara Românească, Moldova și Transilvania sau chiar pentru aromânii și megleno-românii din sudul Dunării, Siria a fost un tărâm sacru, rezervat hagialâcului. Mai mult chiar, voievozii români (uneori chiar și marii noștri boieri) au fost protectori și sponsori ai multor lăcașuri sfinte din Siria și, de fapt, din întregul Levant. În perioada interbelică, Marcu Beza este cel care a documentat exemplar, inclusiv fotografic, aceste contribuții românești la rezistența credinței creștine și continuitatea ortodoxiei în lumea levantină și în Balcanii stăpâniți de turci. Din ruinele Imperiului Otoman s-au născut țări precum Grecia, Cipru, Palestina, Israel, Siria, Liban, Egipt, Turcia, iar toate aceste meleaguri au fost vizitate de anglistul, scriitorul și diplomatul român Marcu Beza în căutarea urmelor românești din Răsăritul Ortodox.^[13]

Arhidiaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o călătorie prin ţările române din secolul al XVII-lea, ne-a lăsat relatări neprețuite despre epoca domnitorilor Matei Basarab şi Vasile Lupu. Paul, arhidiacon de Alep şi Damasc, s-a născut în 1627, la Alep. În calitate de secretar patriarhal a întreprins o lungă călătorie în ţările ortodoxe din răsăritul şi nordul Europei, alături de tatăl său natural, patriarhul Macarie. Voiajul călătorilor sirieni a durat aproape şapte ani: 9 iulie 1652 – 21 aprilie 1659, datele fiind consemnate în manuscrisele rămase. Paul de Alep a murit în 1667, în Georgia, pe cînd se întorcea dintr-o a doua călătorie din Rusia ţarului Alexei Mihailovici, cel de-al doilea dintre Romanovi. Scrierile sale sunt extrem de importante pentru cultura şi literatura română veche. Călătorul arab a fost un martor (aproape) obiectiv al realităţilor şi obiceiurile moldo-valahe şi, indirect, transilvane. Lui îi datorăm valoroase descrieri ale bisericilor, palatelor, curților boierești, aşezărilor, vieții cotidiene şi tradiţiilor din Ţara Românească şi Moldova. În acele vremuri grele pentru credinţa ortodoxă, când creștinismul din sudul Dunării era năpăstuit de jugul otoman, iar în Transilvania domina un calvinism agresiv-contagios, voievozii români deveniseră ocrotitorii seminţiilor ortodoxe ale Răsăritului. Situate la confluenţa spiritualităţii răsăritene cu cea apuseană, ca şi la răscrucea unor drumuri comerciale care asigurau schimbul de mărfuri între Orient şi Occident, ţările române au cunoscut o puternică dezvoltare a negoţului până la apariția și expansiunea Imperiul Otoman. Gheorghe Brătianu arăta în lucrarea Le commerce Gênoi sur le Danube à la fin du XIII-e siècle (volum apărut în 1922, la Bucureşti) că încă de pe la anul 1200 corăbiile genoveze îşi făcuseră apariţia pe Dunăre, făcând comerţ de tranzit sau preluând oferta locului (sare, grâne, miere, ceară, seu, blănuri, piei, cherestea etc). De fapt, genovezii controlau întregul comerţ de la gurile Dunării, construind cetăţi şi având aici numeroase privilegii obţinute de la stăpânirea imperială de la Constantinopol.

Într-un muzeu din Beijing există un pergament datând din vremea dinastiei Tang cu o hartă amănunțită a Drumului Mătăsii. Potrivit acestei hărți, un traseu coborând din stepele Asiei ocoleşte Marea Caspică, urmăreşte ţărmurile nordice ale Mării Negre, prin Crimeea şi coboară spre Constantinopol, prin Dobrogea noastră. Vechile legături comerciale maritime dintre Crimeea şi Constantinopol sunt atestate istoric, astfel încât e probabil ca ruta continentală, via Dobrogea, să fi fost folosită mai mult iarna, când Pontul era frământat de puternice furtuni. Prin urmare, ţara noastră a făcut parte din traseul milenar al Drumului Mătăsii, chiar dacă este vorba de un drum, cumva, auxiliar (uzitat mai cu seamă când rutele consacrate erau periclitate de războaie, molime, cataclisme, vreme rea). Harta datează din secolul al IX-lea şi acoperă, ca informație, o perioadă cuprinsă între anii 500 şi 800 ai erei noastre^[14]. O dovadă (indirectă) a acestei rute este şi călătoria vestitului călător arab Ibn Battuta prin Dobrogea, care a urmat tot un traseu al Drumului Mătăsii. În relatările sale, el menţionează, între altele, că a întâlnit în Dobrogea caravane, caravanseraiuri şi cămile cu două cocoaşe, dovezi ale activității specifice Drumului Mătăsii. Marele călător şi geograf arab a vizitat Kipceak-ul (Hanatul Hoardei de Aur) pe la 1330, ajungând până la Astrahan. El însoţea alaiul celei de-a treia soţii a hanului, o principesă bizantină bastardă, care pleacă să-şi viziteze tatăl, pe împăratul Andronic al III-lea, la Constantinopol. Deşi amintirile lui Ibn Battuta sunt pline de erori în ceea ce priveşte dubla sa călătorie dobrogeană, el pomeneşte de locuri astăzi familiare nouă, precum Dunărea, braţele Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe, porturi la Marea Neagră sau localităţile Babadag, Isaccea, Enisala, ca şi legendara cetate bizantino-genoveză Vicina^[15]. Dar, revenind la personajul principal al căutării noastre, la Paul de Alep, să vedem care e povestea descoperirii sale, de fapt, a manuscriselor care i-au asigurat notorietatea în cadrul culturii și devenirii noastre.

Pe la începutul veacului 19, lordul Guildford găsește şi achiziţionează la Alep un manuscris în limba arabă: Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei, scrise de arhidiaconul Paul de Alep. După cum aflăm din Predoslovia manuscrisului tradus în engleză câteva decenii mai târziu, Paul de Alep (Şamas Bulos), de religie ortodoxă, era fiul lui Macarie, de unde şi devoţiunea acestuia faţă de patriarhul Antiohiei. Consemnările sale oferă numeroase şi nepreţuite amănunte despre viaţa şi istoria coreligionarilor moldoveni şi munteni, chiar dacă, pe alocuri, unele date şi informaţii sunt eronate sau exagerate. În 1824, seniorul britanic încredinţează textul achiziționat în Levant orientalistului Francis Cunningham Belfour. Acesta termină tălmăcirea călătoriilor lui Paul de Alep în 1829 şi după 7 ani le tipăreşte la Londra, în două volume, pe cheltuiala şi sub auspiciile Fondului de Traduceri Orientale al Marii Britanii şi Irlandei, sub titlul: The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch, Written by his Attendant Archdeacon, Paul of Aleppo, in Arabic, 1829-1836. Belfour relatează în prefaţa primului tom că s-a confruntat cu numeroase probleme, lacune în text şi inexactităţi. Din acest motiv, el ar fi cutreierat un timp pe la Constantinopol, Smirna şi Cairo după alte versiuni ale scrierii, dar fără să aibă succes. În prefaţa celui de-al doilea volum, editat cu sigla Ex Oriente Lux, F. C. Belfour recunoaşte că meritul selecţiei aparţine, în parte, unui anume Ibrahim Salame. Traducător oficial al Majestăţii Sale Britanice, Ibrahim Salame începuse, înainte de anul 1819, să lucreze la o versiune englezească a amintitului manuscris. El reuşise să tălmăcească aproape jumătate din primul volum, atunci când contele Frederic de Guildford decide să transfere manuscrisul altui specialist în limbi orientale. În prefaţa volumului al doilea, Belfour menţionează că lucrarea cuprinde o versiune completă şi loială a Călătoriilor încă de la purcederea periplului celor doi prelați din Alep, la data de 9 iulie 7160 de la facerea lumii (adică la anul 1652). Traducătorul face precizarea că au fost omise numai câteva pasaje neinteresante şi anoste care nu făceau decât să repete ceremonialurile bisericii greco-ortodoxe. Dar ulterioarele studii ale cercetătorilor români au demonstrat că aceste omisiuni au fost, în realitate, mult mai mari şi mai grave. Cele mai importante probleme, mărturiseşte Belfour, le-ar fi întâmpinat în transcrierea din arabă a toponimelor şi a lexicului legat de slujbele ortodoxe, de viaţa cotidiană şi de tradiţiile est-europenilor.

Jurnalul călătorilor arabi a fost, ulterior, tradus în rusă, în franceză şi în română. Există mai multe versiuni manuscrise ale lucrării lui Paul din Alep, fiecare dintre acestea aflându-se în fonduri arhivistice britanice, franceze sau ruse. Ruşii au identificat şi descoperit mai multe variante (inclusiv un manuscris obţinut de la Mănăstirea Saydnaya, un vechi și puternic centru religios ortodox din Siria). Cercetătoarea Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru întocmeşte, în prefaţa volumului al VI-lea din Călători străini despre ţările române, o pertinentă trecere în revistă a acestor manuscrise şi a traducerilor româneşti^[16], pe care am să încerc s-o rezum şi s-o actualizez. Plecând de la tălmăcirea rusului D. Saveliev (tipărită tot în anul ediţiei britanice, 1836), Costache Negruzzi face un rezumat sub titlul Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscova, text pe care îl publică în câteva numere consecutive ale revistei Propăşirea – Foaie ştiinţifică şi literară^[17] din 1844. Negruzzi precizează că a suplinit omisiunile ruşilor referitoare la ţările române prin consultarea ediţiei britanice a lui Belfour din 1836. Bogdan Petriceicu Hasdeu, ca editor al Arhivei istorice a României, a fost şi el interesat de jurnalul lui Paul de Alep, publicând în 1865 o traducere datorată lui George T. Căliman^[18]. Ghe. Popescu-Ciocănel publică în Buletinul societăţii geografice, între anii 1909 şi 1910, o traducere parţială a lucrării lui Paul de Alep. Această tălmăcire, plină de erori, are, totuşi, meritul de a fi, în literatura română, prima realizată direct din limba arabă. Un alt mare istoric român pasionat de această călătorie medievală a fost Nicolae Iorga. Emilia Cioran foloseşte atât ediţia britanică din 1836, cât şi editarea lui Hasdeu şi publică, sub îndrumarea profesorului Iorga, o traducere selectivă. Este vorba de o teză de licenţă în istorie care a fost tipărită la Bucureşti, în 1900, sub titlul Pavel de Alep: Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române (1653-1658). Pentru Iorga, patriarhul Macarie de Antiohia este „unul dintre prelaţii cerşitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioţii lui erau musulmani, se întreţineau din ce culegeau prin ţerile creştine străbătute de dânşii. Căci ştim că veneau pe atunci mulţi clerici pe la noi din ţările Orientului ca să-şi refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părţi încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a strânge bani îi aducea pe la noi, ci şi faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o ţară bogată, încunjuraţi de foarte mare cinste, găzduiţi de prinţi, decât să vegeteze în reşedinţile lor asiatice, expuşi la o mizerie aproape cotidiană, ca şi la toate insultele din partea unei populaţii de altă lege. În circumstanţele acestea a venit şi Macarie şi a petrecut la noi, cu excepţia unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilniţchi, şi în Rusia ţarului Alexie, vreo patru ani de zile…” ^[19]. Se pare că cel mai complet manuscris al călătoriei sirienilor, redactat de doi copişti arabi, este cel păstrat la Biblioteca Naţională din Paris (există o fotocopie la Biblioteca Academiei Române). Teologul şi arabistul Vasile Radu^[20] s-a bazat pe această versiune pentru traducerea sa în franceză intitulată Voyage du patriarche Macaire d`Antioche, text tipărit în revista pariziană Patrologia Orientalis, între anii 1930 şi 1949. În volumul al VI-lea din seria Călători străini despre ţările române, apărut în anul 1976 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, este inclusă şi călătoria lui Paul de Alep, în traducerea cercetătoarei M. M. Alexandresu-Dersca Bulgaru, versiune, care, la rândul ei, se bazează pe ediţia franceză a traducerii orientalistului Vasile Radu. De confruntarea text-traducere pentru ediţia din 1976 (apărută sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din Republica Socialistă România şi Institutul de Istorie “N. Iorga”) s-a ocupat orientalistul Aurel Decei.

Se consideră că relatările lui Paul de Alep au fost fructificate de Patriarhul Macarie într-o lucrare personală intitulată Letopiseţ al Ţării Româneşti (1292 – 1664)^[21]. Pentru noi, românii, ca şi pentru alţi est-europeni (ruşi, ucraineni, polonezi, bulgari, lituanieni, ba chiar şi laponi) acest text relativ puţin cunoscut și exploatat este de nepreţuit din punct de vedere istoric, documentar şi cultural.

Patriarhul Macarie şi suita sa au călătorit prin ţările române în două rânduri, între anii 1653 şi 1658. A fost o călătorie în sensul medieval al termenului, după cum consideră Nicolae Iorga pentru care, Orientul, era rămas în urma Occidentului, sub toate aspectele, la acea epocă. Vizitatorii arabi au fost martorii unei perioade de înflorire şi stabilitate în principate, de unde au fost apoi nevoiţi să fugă, odată cu degradarea situaţiei politice şi militare şi a unei invazii turco-tătare. La întâia lor călătorie în Moldova şi Valahia, sirienii sunt oaspeţi la curtea domnitorilor Vasile Lupu, respectiv Matei Bararab. După întoarcerea din ţinuturile cazacilor, polonezilor şi muscalilor, călătorii arabi poposesc din nou în principatele dunărene, aflate, de această dată, sub domnia lui Gheorghe Ştefan^[22], în Moldova şi a lui Constantin Şerban Cârnul^[23], în Valahia. Paul de Alep își relatează plecarea din ţările române pe fondul distrugerii şi pârjolirii ţinuturilor de către turci şi tătari, imediat după instalarea noului domn muntean, Mihai Radu^[24]. Coreligionarii noştri ar mai fi rămas pe aceste mealeaguri ospitaliere şi îmbelşugate dacă nu intervenea o perioadă tulbure în istoria noastră, mai ales că mandatul vizitei lor nu fusese dus la bun sfârşit. Patriarhul Macarie a călătorit prin ţinuturile răsăritene ale Europei spre a-i îndupleca pe suveranii ortodocşi să plătească datoriile Scaunului Patriarhal de Antiohia. Aproape sugrumată de stăpânirea turcească, credinţa arabilor ortodocşi din Levant fusese greu încercată prin supra-impozitare. Mulţi arabi creştini, în special cei din Antiohia, au fost nevoiţi să se convertească la mahomedanism. Otomanii i-au contrâns pe ortodocşii arabi fideli să plătească haraciul şi în contul celor convertiţi la Islam. Patriarhul Macarie se simte îndatorat să plătească mare parte din aceste datorii şi caută să obţină ajutor pentru biserica sa vrăjmăşită de turci. În prefaţa jurnalului, Paul de Alep precizează împrejurările călătoriei sale. După ce Macarie, părintele său, păstorise 12 ani Alepul ca mitropolit: “A fost întronat ca Patriarh al Antiohiei, pe Scaunul Apostolicesc al Sfântului Petru, întâiul în rang, care în vremea mai de pe urmă a fost mutat la Damasc, în Siria. O bună bucată de vreme, el s-a dedicat fără de zăbavă orânduirii treburilor Scaunului său şi a cârmuit cu dreaptă voinţă şi cu cea mai la vedere cuminţenie până ce pronia cerească l-a pus în situaţia de a întreprinde o călătorie prin cele mai îndepărtate ţări, oraşe şi ostroave: nu pentru odihnă şi nici pentru plăcerea de a călători sau de a face vizite; ci forţat de necazurile şi strămtoarea vremurilor care nu i-au dat altă cale de urmat decât acoperirea datoriilor Scaunului Patriarhal, acumulate din timpul precedentului patriarh, Prea Fericitul Eftimie din Chios, datorii bineştiute şi dublate în vremea din urmă deoarece veniturile erau înghiţite de dobânzile cămătăreşti (…)”^[25]. Nicolae Iorga consideră că voievodul Vasile Lupu chiar îi făgăduise patriarhului Macarie, prin emisari, achitarea datoriilor acumulate de Patriarhia de Antiohiei (Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase). Nu era pentru prima dată când, întru propăşirea credinţei ortodoxe, principii Moldovei sau Valahiei făceau danii sau plăteau datoriile aşezămintelor bisericeşti de sub stăpânirea Islamului.

Jurnalul redactat de Paul de Alep consemnează intrarea călătorilor arabi în Moldova domniei lui Vasile Lupu72 la începutul anului 1653: “La amiază am ajuns la Galatsa sau Galats, întâia aşezare de unde începe Ţara Moldovei. Dunărea este un fluviu foarte întins şi adânc; este atât de larg, încât nu i se poate vedea celălalt mal, ba chiar nici o săgeată nu ajunge şi nici un sunet nu se aude de pe un liman pe altul. Între Matchin [Măcin] şi Galats [Galaţi], pe malul stâng, se află o cetate musulmană, numită Brailov [Brăila], care aparţinuse înainte Ţării Valachiei şi fusese mai încoace cedată mahomedanilor. Acolo e şi hotarul Paşalâcului de Silistra. Am ancorat la Galaţi în după amiaza zilei de luni, 17 ianuarie. Îndată ce am intrat în oraş, au şi trimis un Kalarash [călăraş], mesager călare, să-i dea de veste Principelui; iar magistraţii, preoţii şi restul târgoveţilor au venit să-l întâmpine pe Preafericitul nostru Patriarh, pe care l-au condus la o frumoasă biserică cu hramul Sf. Dumitru, înălţată de curând de Principele Vasile”  ^[26].

Despre ctitoria din Iaşi a lui Vasile Lupu, Mănăstirea Trisfetitele (în cadrul căreia va funcţiona atât prima tipografie, cât şi prima academie domnească din Moldova), Paul de Alep scrie că e „unică în tot Răsăritul”. Evident, este vorba de „Trei ierarhi”, de frumuseţea căreia călătorul sirian nu încetează să se minuneze (pe atunci, lăcașul era în exterior poleit cu foiță de aur). Aceste impresii au fost deseori citate aşa că nu insist acum și cu alte pasaje descriptive. Mult mai interesant mi se pare un alt amănunt: aici, la „Trei Ierarhi” se păstrează, într-o raclă pusă la vedere, moaştele Sf. Vasile cel Mare. Iar Paul de Alep ne relatează despre originea acestei relicve sfinte următoarele: „Patriarhul i-a făcut [domnitorului] un dar de o valoare deosebită: falca de jos a Sfântului Vasile cel Mare, care era îngălbenită, foarte tare şi grea şi strălucea precum aurul. Mireasma ei era mai plăcută ca ambra; iar dinţii şi măselele se păstraseră prinse bine în falcă. Noi am pus mâna pe moaşte la Constantinopol, unde fusese păstrată cu grijă de familia lui Kyr Gregorie, fostul mitropolit al Cezareei şi am cumpărat-o cu echivalentul greutăţii sale în aur…”^[27]. Această bucată din falca sfântului, îmbrăcată în aur, poate fi văzută (sau adorată) şi azi la „Trei ierarhi” şi constituie o mărturie directă, palpabilă şi emoţionantă a vizitei celor doi sirieni. Spre cinstea sa, călătorul alepian ne mai lasă o mărturie extrem de valoroasă, de data aceasta chiar despre voievodul Vasile Lupu: „În timpul domniei sale, el a tipărit în valahă [română], spre folosul supuşilor săi din Moldova, numeroase cărţi bisericeşti, liturgice şi de comentarii. Înainte, oamenii îşi citeau rugile numai în sârbeşte [slavoneşte], limbă care seamănă cu limba rusă, pentru că, toate cărţile din Bulgaria şi Serbia, până în Valahia şi Moldova şi din ţara căzăcească până la cea muscălească, erau scrise în această limbă. Dar limba valahilor şi a moldovenilor este valaha [româna]; iar ei nu înţeleg ceea ce citesc pe sârbeşte [slavoneşte]. Din pricina asta, el [domnitorul] a construit din piatră, lângă mănăstirea sa [Trei Ierarhi], o mare şcoală^[28]; şi a tipărit pentru supuşii săi cărţi în limba lor”^[29]. Onorantă şi vrednică mărturie!

Paul de Alep face o listă amănunţită cu darurile oferite de patriarhul Macarie lui Vasile Lupu şi familiei princiare. În chiar prima zi a primirii lor la curtea din Iaşi, domnitorul moldovean făgăduise patriarhului de Antiohia „să-i plătească toate datoriile”. Oaspeţii sirieni purtaseră cu ei ofrande rafinate, mărfuri specific orientale: broderii sofisticate, vestitul săpun de Alep (parfumat cu mosc sau iasomie orientală), migdale şi fistic (sărat şi nesărat), ghimbir, stafide, caise uscate, curmale, fructe zaharisite, dulceţuri, ulei de migdale, felurite pomezi, smirnă şi tămâie. Interesant este faptul că cele mai multe dintre aceste produse fac parte din brandul local, din blazonul levantin al Alepului, fiind specifice zonei.

Atunci când scena politică din Moldova lui Vasile Lupu începe să se degradeze, sirienii pleacă în Ţara Românească. Capitala valahă avea cam 80 de biserici (cele mai multe clădite din piatră), după inventarul – cam exagerat, totuși – al sirianului. „Târgoviştea este un oraş mare, cam cât Alepul ori Damascul. Cu mare trudă, Matei [Basarab] voievod îl înconjurase cu fortificaţii din lemn şi cu un şanţ de apărare. Ni s-a spus că în Ţara Românească există 26 de oraşe ca acesta” ^[30]. Tot lui Paul de Alep îi datorăm o frumoasă descriere a Curţii Domneşti de la Târgovişte: „Curtea domnului Valahiei este mare şi fortificată cu un zid de piatră. O apă curge pe la capătul ei, iar la mijloc, după ce urci câteva trepte, stă falnică şi frumoasă biserica [domnească]”^[31]. Interesant e faptul că, în tălmăcirea sa, britanicul Belfour foloseşte termenul de „corta” pentru curte: „În centrul acestei Curţi este un uriaş turn de piatră, foarte înalt, unde se află orologiul cetăţii şi unde mulţi străjeri stau de pază”^[32]. Desigur, este vorba de vestitul Turn al Chindiei.

După căderea Constantinopolelui sub turci, ideea imperială bizantină se va transfera și perpetua la curţile voievozilor munteni şi moldoveni, care vor deveni şi ocrotitorii bisericilor ortodoxe de sub stăpânirea musulmanilor. Vasile Lupu, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţi domnitori sau chiar marii noștri boieri vor cultiva măreţia şi fastul bazileilor. Ca mărturie stau nu numai bisericile, mănăstirile sau palatele şi curţile ctitorite de aceştia, ci şi relatările călătorilor străini la gurile Dunării. Paul de Alep ne lasă, între multe alte relatări nepreţuite, informaţii utile despre un personaj destul de puţin cunoscut al istoriei noastre, postelnicul Constantin Cantacuzino. Este vorba de tatăl lui Şerban Vodă Cantacuzino şi al stolnicului Constantin Cantacuzino (eruditul umanist), bunicul domnitorului Ştefan Cantacuzino şi rubedenie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu.

„Marţi de dimineaţă am ajuns la Mănăstirea Sf. Nicolae [de la Mărgineni] cunoscută şi ca Mănăstirea Postelnicului Kyr Constantin, prietenul nostru. Se spune despre această persoană că este din stirpea împăraţilor Bizanţului, din sânge de Cantacuzini: mare făcător de binefaceri şi milostenii şi părtinitor neamului nostru şi limbii noastre arabe (…). Era mare amator de fapte bune şi, pentru noi, era un adevărat prieten. El ridicase de curând acea mănăstire care stârnea uimirea tuturor vizitatorilor. Biserica are o turlă înaltă, acoperită cu tablă şi are trei altare, fiecare dintre acestea având câte o preafrumoasă cupolă. În faţa porţii, sub o cupolă largă cu mulţi pilaştri, se află, la mijloc, un havuz cu apă, cu ţevi care aduc apa de la mare distanţă. În această ţară, nimeni în afară de Postelnic nu a mai construit havuze şi fântâni arteziene. (…) Părăsind biserica, am intrat în palatul Postelnicului, alcătuit din clădiri princiare deosebite, mai frumoase chiar decât casele de la oraş. Are o baie încântător construită din marmură, [aici] apa e trasă cu roţi de moară direct de la râu; apa adusă prin numeroasele canale se foloseşte şi la udatul grădinilor şi livezilor. Apartamentele palatului nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din Constantinopol, deoarece toţi boierii valahi au Curţi de o admirabilă arhitectură. Fiecare boier are, de fel, ctitorită cel puţin o mănăstire mare, cu acareturile respective, iar ei [boierii] se întrec în ceea ce priveşte frumuseţea construcţiilor şi a ansamblurilor. Toată ambiţia şi mândria lor aici se vădeşte. Când se-ntâmplă ca un boier să fie scos din dregătoria sa, el se retrage pentru tot restul vieţii la Curtea sa de la ţară unde îşi are mănăstirea [ctitorită] pe aproape”^[33].

Supranumit „Prinţul Aurului” (Altîn Bey pe turceşte), Constantin Vodă Brâncoveanu a fost un alt mare protector şi mecena al culturii şi Ortodoxiei. Domnitorul român a acordat sprijin constant aşezămintelor bisericeşti din Orientul Apropiat şi din Balcani, zone aflate sub ocupaţie otomană. A dat ajutoare materiale substanţiale celor patru patriarhii (Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria), precum şi unor mănăstiri importante de pe Muntele Athos, din Grecia continentală sau insulară şi din Peninsula Sinai^[34]. Patriarhia Apostolică a Antiohiei și a întregului Răsărit își avea scaunul atunci (ca și acum!) la Damasc, ea fiind strămutată în decursul secolului al XIV-lea din Antiohia. Acest așezământ a fost sprijinit prin danii importante în bani, anuale, de către voievodul Constantin Brâncoveanu^[35]. Dar istoricul Virgil Cândea amintește și de alți domnitori ai Țării Românești și Moldovei care au ajutat cu bani sau daruri scumpe acest lăcaș ortodox damaschin, de la Matei Basarab și Vasile Lupu, la fanarioții Ioan și Constantin Mavrocordat sau Grigore Ghica al II-lea. În jurul anului 1690, Constantin Brâncoveanu aduce în Ţara Românească un cărturar originar din Iviria (Georgia sau Gruzia). Mare tipograf, creator al limbii liturgice româneşti, autor de scrieri originale şi traducător (în română), gravor, ctitor de aşezăminte bisericeşti, teolog şi apărător al Ortodoxiei, Antim Ivireanul este o figură însemnată în istoria şi devenirea noastră. Născut pe la anul 1650 undeva în Georgia şi botezat Andrei, este luat în robie de foarte tânăr. Turcii îl duc la Constantinopol unde, după ce va fi eliberat, va trăi pe lângă Patriarhia ecumenică. Aici învaţă limbile greacă, turcă şi arabă şi artele specific monahale: caligrafia, pictura, desenul, broderia. Adus în Ţara Românească, Antim este numit la conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, după ce deprinde meşteşugul tiparului (probabil ca ucenic al episcopului Mitrofan, la tipografia din Buzău). Tipografia din capitala Ţării Româneşti exista la 1678, iar în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino aici se editase vestita Biblie de la Bucureşti, prima traducere completă în româneşte, apărută în 1688. Ajuns egumen al Mănăstirii Snagov^[36], Antim Ivireanul instalează acolo o tipografie unde tipăreşte 15 cărţi în greacă, română şi arabă (se crede că instalaţia tipografică şi literele au fost manufacturate chiar de el). Între aceste titluri snagovene se cuvin amintite: Antologhionul şi Evanghelia (ambele din 1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Floarea darurilor (1701) şi Liturghierul greco-arab (1701), lucrare intrată în istorie ca fiind prima carte tipărită cu litere arabe din lume (sic!). Revenit la Bucureşti, imprimă alte 15 noi titluri în româneşte şi greceşte, precum şi un Ceaslov greco-arab (1702), tipărit la rugămintea patriarhului Athanasie al IV-lea Dabbas al Antiohiei. Ca episcop de Vâlcea (1705), Antim scoate la tipografia Mânăstirii Govora alte cărţi în română, slavonă şi greceşte. În anul 1706, instalaţia tipografică cu caractere arabe meşteşugite de Antim Ivireanul a fost dăruită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Athanasie IV Dabbas, care a transportat-o la Alep^[37]. Din bunăvoința și, probabil, sub asistenţa finanțată de domnitorului român, se instalează la Alep cea dintâi tipografie arabă din lume, unde, la 1706, iese de sub teascuri prima Psaltire arabă (Cartea Sfintei Evanghelii). Marcu Beza amintește în lucrarea citată de un manuscris din 1702 întâlnit la Damasc, Istoria Patriarhilor Antiohiei, lucrare datorată Patriarhului Athanasie al IV-lea. Iată ce scrie Beza despre acest document în capitolul dedicat „Urmelor românești în Siria”: „Are la început frontispicii migălos zugrăvite, încadrând pe o filă stema Valahiei și pe alta chipurile Sfântului Constantin și Elenei. După zece versuri ditirambice, vine scrisoarea către „Preastrălucitul, Preaînălțatul și Preaevavliosul Domn și Principe, Io Constantin Basaraba Brâncoveanul”, unde cetim între altele: „Norodul sărac al Răsăritului, populațiile arabe și clerul sfânt binecuvintează și proslăvesc înțelepciunea și cumpătul ce ți le-a hărăzit Dumnezeu… Precum soarele prea luminos străbate tot pământul, astfel și milosteniile Luminăției-Tale s-au întins și până la dânșii, aducându-ți nu mică cinste și faimă”. Adaugă apoi Atanasie, că Domnul Valahiei e vrednic să fie cu atât mai preamărit cu cât, el singur și din a sa pornire, ajutase patriarhia Antiohiei, dându-i și o tipografie arabă de folos obștesc”.^[38] Poate că ar mai trebui adăugat amănuntul că Patriarhul Athanasie al IV-lea Dabbas a tradus în limba arabă Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir, traducere realizată după ediția tipărită la Iași în 1698 și rămasă în mai multe manuscrise și copii semnalate de istoricul Virgil Cândea^[39]. Tipografia instalată la Alep, în cadrul reședinței metropolitane, a dat numeroase titluri arabe, cărți apărute sub îngrijirea patriarhului Atanasie și, ulterior, a patriarhului Silvestru, succesorul acestuia la  Patriarhia Ortodoxă a Romeilor a Antiohiei și a întregului Răsărit (dacă ar fi să respectăm titulatura exactă din limba arabă). Dar aici se vor tipări nu numai cărţi liturgice pentru ortodocşii de limbă arabă din întregul Levant. Ulterior, instalația tipografică ajunge la creştinii din Țara Cedrilor, Liban, unde nu-şi va înceta menirea o altă bună bucată de vreme. Urmând exemplul arhidiaconului Paul de Alep și al Preafericitului patriarh Macarie al III-lea Ibn al-Zaiim, Patriarhul Silvestru al Antiohiei a călătorit în două rânduri în Moldova, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea.

   Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: În căutarea lui Paul de Alep” →