Dragii mei enoriași!

         Rugăciune specială. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a trimis o rugăciune specială tuturor bisericilor și mănăstirilor din țară și din diasporă, pe care s-o citească preoții și călugării la slujbe, dar potrivită și pentru credincioși în această vreme de grea încercare. O redăm mai jos și rugăm pe toți enoriașii noștri s-o adauge rugăciunilor pe care le fac dânșii:

         ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ești bogat în milă și, cu purtarea Ta de grijă cea înțeleaptă, ocârmuiești viața noastră, ascultă rugăciunea noastră, primește pocăința noastră pentru păcate, oprește noua boală molipsitoare, precum ai încetat pedepsirea poporului Tău în vremea regelui David. Cel ce ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, dăruiește însănătoșire celor cuprinși de boală, ridicându-i grabnic din patul durerii, ca să Te slăvească pe Tine, Mântuitorul cel Milostiv, iar pe cei sănătoși îi ocrotește de orice boală. Binecuvântează, întărește și păzește, Doamne, cu harul Tău, pe toți cei care, cu iubire de oameni și jertfelnicie, îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale. Îndepărtează toată boala și suferința din popor și ne învață să prețuim viața și sănătatea ca daruri ale Tale. Dăruiește-ne, Dumnezeule, pacea Ta și umple inimile noastre de credință neclintită în ocrotirea Ta, de nădejde în ajutorul Tău și de dragoste față de Tine și de aproapele.

         Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor, amin.”

*

Micul terorist. În ultimele decenii am auzit destul de des rostindu-se cuvintele ,,terorist”, ,,terorism” și ,,teroare”. În dicționare se dau diferite definiții asupra acestor termeni, esența fiind aceea de violență sau forță ilegală exercitată de o persoană sau un grup de persoane asupra unui individ, grup, popor sau lume întreagă, în scopul obținerii unor avantaje. Și, totuși, cred că definiția nu spune totul și ea ar trebui revizuită și completată.

Socotesc că noțiunea de ,,terorist” are cel puțin trei sensuri. Iată-le:

• Marele terorist este acel conducător de stat sau de state, care își impune voința prin forță în fața unui popor sau unui grup de popoare în scopul obținerii unor avantaje materiale, obținerii unor puteri nelimitate. Cel mai adesea un asemenea individ este numit dictator, iar politica lui dictatură. Marele terorist acționează după bunul plac, fără să țină cont de legi, de morală, fără frică de Dumnezeu și de oameni. Marele terorist este gata să condamne la moarte, la ani grei de temniță, la schingiuiri și ciopârțiri oameni nevinovați, pentru simplul fapt că nu au fost de acord cu el și cu politica lui. Marele terorist este gata să-și înfometeze poporul în mod sistematic, indiferent dacă din aceasta rezultă milioane de morți, este gata să disloce populații întregi dintr-o zonă în alta, să lipsească de drepturile esențiale pe cei din subordinea sa. Marele terorist pornește războaie de cucerire, lăsând în urma sa munți de cadavre, distrugeri materiale și spirituale. Marele terorist otrăvește apa, băuturile, mâncarea, aerul, chiar medicamentele. Marele terorist lansează arme cu putere inimaginabilă, care distrug mase mari de oameni pe suprafețe imense și cu consecințe pe zeci și zeci de ani. Marele terorist lansează microbi și viruși, care pot provoca boli fără leac și multă-multă moarte în oameni și animale. Marele terorist lansează gaze care pot provoca distrugerea vegetației pe zone imense. Marele terorist este zugrăvit de cei din subordinea sa drept trimisul lui Dumnezeu pe pământ, eroul, omul cu destinație istorică, menit să schimbe vremurile, istoria, oamenii și popoarele. Marele terorist devine un fel de diavol cu chip de om, care are drept scop în viață să facă rău, cât mai mult rău semenilor săi, să distrugă cât mai mult creația lui Dumnezeu.
• Teroristul obișnuit, cel de toate zilele este individul care are drept țel al vieții sale distrugerea, suferința și moartea celorlalți. El acționează de unul singur sau aparține unui grup de interese politice, religioase, ideologice etc. Teroristul este gata să-și dea viața pentru un crez, pentru o idee, pentru un scop. Detonează bombe în mijlocul mulțimilor concentrate la diverse evenimente, spectacole, adunări, manifestații. Teroristul otrăvește, incendiază, împușcă, îneacă, răstignește, sfârtecă, răpește și sechestrează oameni nevinovați, care n-au nici o legătură cu el sau cu gruparea ce-o reprezintă. Cu cât mor mai mulți, cu atât teroristul socotește că și-a atins idealul, scopul în viață. Pentru el este important să producă spaimă, frică, teroare, fiindcă în felul acesta crede că va determina autoritățile să ia decizii în direcția pe care o vrea el, indivizii să-i cedeze bani și bunuri. Teroristul este omul îndoctrinat până în măduva oaselor de o ideologie politică sau religioasă, care nu cunoaște limite în răspândirea răului și suferinței în rândul semenilor săi până nu-și realizează idealurile. Cel mai adesea sfârșește sinucigându-se în cadrul acțiunilor pe care le întreprinde.
• Micul terorist este vietatea pe care nu o vedem cu ochiul liber, ci doar cu microscopul. O numim cel mai adesea microb sau virus și nu este catalogat în dicționare ca terorist, deși… activitatea lui…! A existat în toate locurile și în toate timpurile. A fost răspândit în aer, în apă, pe pământ și în pământ, în mâncare, băutură, pe oameni, animale și plante. Simțurile omenești nu-l percep decât ajutate de instrumente foarte sofisticate. Altfel, nu-l vedem, nu-l auzim, nu-l mirosim, nu-l pipăim, nu-l gustăm. Știm că există, știm că e foarte periculos, știm că se răspândește rapid în tot locul, dar sperăm că poate-poate nu ne nimerește… Știm despre micul terorist că provoacă   boli mai ușoare sau mai grele, știm că pe unele putem să le vindecăm, iar pe altele doar sperăm că într-o bună zi vom reuși să le găsim leacul. Știm multe despre micul terorist sau ne facem iluzia că știm. Nu folosește mașinării, nu folosește arme chimice sau de foc, nu face zgomot. Pătrunde în corpul nostru pe cele mai diverse căi și mijloace, se instalează în cine știe ce organe, se înmulțește rapid, declanșează boli, care se fac simțite destul de târziu, ne folosește fără să știm pentru a-l răspândi și la alți semeni ai noștri prin atingere, prin sărut, prin aer, prin diverse contacte. Poate să ne atace de unde vrea și când vrea. Reușește să se adapteze împrejurărilor, să devină tot mai rezistent. Dacă anul acesta îl învingeau anumite medicamente, anul viitor acelea devin neputincioase și micul terorist ne râde în nas, că nu avem ce-i face, că trebuie să inventăm altceva. Între timp el ucide…!

Micul terorist poate să fie o vietate ca oricare alta, care se naște, se dezvoltă, se reproduce și moare. Se naște din mama lui, se înmulțește prin ouă, prin împărțire în mii de părticele, care devin la rândul lor mici teroriști, crește rapid, uneori în câteva ore ajunge la vârsta la care se poate reproduce, moare câteodată după ore, zile, săptămâni sau chiar ani. Sunt unii astfel de teroriști, care pot supraviețui mii de ani. Rămân în trupurile victimelor lor, sunt îngropați și ei odată cu victima și după sute sau mii de ani, când victima este dezgropată printr-o întâmplare oarecare, micul terorist se trezește și pleacă la treabă cu mai multă poftă de muncă. Oamenii cel mai adesea s-au temut de teroriștii obișnuiți, de marii teroriști, dar pe micul terorist rar l-au băgat în seamă. Dacă e să numărăm morții rămași în urma celor trei categorii de teroriști, am constata că în urma micuțului terorist au rămas cu mult mai multe cadavre. Au fost situații, spre exemplu, când micul terorist a băgat în mormânt două treimi din populația Europei în câțiva ani, adică din trei europeni doi au murit. Bolile produse de micul terorist au fost numeroase. Oamenii le-au numit simplu: ciuma, holera, lepra, tuberculoza, gripa spaniolă, ebola, sida etc. Când micul terorist s-a săturat de oameni, a servit în voie și ceva cărniță de animale, de păsări, de pești și de alte viețuitoare de pe pământ. Am auzit cu toții în ultima vreme de milioanele de vaci ,,nebune”, de milioanele de păsări cu ,,gripă aviară”, de milioanele de porci cu ,,gripă porcină africană” și multe altele. Toate aceste biete animale au murit sau au fost omorâte de oameni în speranța că astfel îl vor ucide și pe micul terorist. Ți-ai găsit!

De cele mai multe ori, micul terorist, așa cum am spus mai sus, este asemenea unei viețuitoare de toate zilele. Cel mai periculos este însă micul terorist creat în laboratoare speciale, cu scopuri precise. Acela este ținut ,,sub cheie”, până când marele terorist dă poruncă să fie scos și lansat în lume. Devine cea mai cumplită armă, arma pe care o numim biologică. În astfel de cazuri, micul terorist poate fi răspândit cu ușurință și rapiditate într-o regiune, într-o țară, într-un continent sau în lumea întreagă. Astăzi suntem avansați, ne plimbăm printre stele, ne batem în piept că am făcut și am dres, dar când apare micul terorist începem să tremurăm de frică. Dispunem de televizoare, de radio și de internet pentru ca să aflăm din oră în oră câte mii de semeni ai noștri au murit în cutare țară, în cutare continent, câți sunt afectați, cât sunt în carantină. Cu micul terorist cel de toate zilele ne mai descurcam cumva, fiindcă între timp ne inventasem vaccinuri, medicamente și reușeam să-l mai speriem, ba câteodată să mai și dăm cu el de pământ și să-l învingem. Cu micul terorist – armă e cumplit. Ne ia prin surprindere. Nu știm absolut nimic despre el: cum este, cum acționează, cu ce poate fi învins, cât rezistă, cum se răspândește. Industria militară construiește tot într-o veselie avioane de luptă, tancuri, mitraliere, bombe, câte și mai câte pentru a distruge dușmanul – om. Toate acestea rămân neputincioase, adevărate mormane de fiare, când apare micul terorist-armă. Până când lumea se dezmeticește, până când savanții reușesc să-l studieze bine pe micul terorist-armă, până când reușesc să inventeze arme pe măsură, adică vaccinuri și medicamente, până le testează pe animale mai întâi apoi pe oameni, până când le produc pe scară industrială ca să ajungă pentru toți, micul terorist face ravagii. De cele mai multe ori micul terorist – armă este folosit într-adevăr ca armă de luptă într-un război nevăzut între state sau grupuri de state. Sunt situații însă, când micul terorist este folosit și ca mijloc de îmbogățire pentru marele terorist. Marele terorist pregătește pe-ndelete vaccinul și tratamentul pentru învingerea micului terorist. Când totul e gata, marele terorist trimite pe micul terorist la luptă. Oamenii cad victime unul după altul, fără putința de a se apăra. Spitale gem de bolnavi. Doctorii ridică neputincioși din umeri. Convoaiele de cadavre așteaptă la porțile cimitirelor sau crematoriilor. Cei încă neatacați sunt obligați să stea ascunși, doar-doar micul terorist nu va ajunge și la ei. Groaza crește de la o zi la alta. Se opresc fabrici, instituții, se dau peste cap economii, se devalorizează monedele naționale, începe marea criză economică în lume. Deodată, marele terorist anunță că a descoperit leacul, antidotul. Lansează pe piață vaccinul și medicamentul salvator. Nu mai contează cât costă. Fiecare vrea să-l obțină, să capete o doză, să se vaccineze, să se trateze. Sume uriașe curg ca fluviile în buzunarele marelui terorist. Lumea îl vede ca pe un salvator, ca pe un om de știință, ca pe un erou care a salvat milioane de vieți! În spatele cortinei însă… zac munții de cadavre!

Lumea este cum e lumea, nu cum am vrea noi să fie. Când rostim Tatăl nostru spunem ,,Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ!” Împărăția lui Dumnezeu este dragoste între oameni și popoare, într-ajutorare, înțelegere, pace, bine, adevăr, dreptate, creație, armonie. Voia lui Dumnezeu nu este distrugerea oamenilor și popoarelor. Dumnezeu Și-a adus Fiul jertfă pentru viața și salvarea oamenilor. Oamenii de bine, creștinii, se roagă lui Dumnezeu să facă din lumea aceasta pământească una asemănătoare cu lumea îngerilor. Creștinii se roagă lui Dumnezeu să alunge pe cel rău din lume, puterea și lucrarea lui, se roagă pentru viața și sănătatea oamenilor și a lumii întregi. Teroriștii, oricare ar fi ei, nu-L slujesc pe Dumnezeu, ci slujesc diavolului și fac voia acestuia. Desigur, ei lucrează atât cât Dumnezeu le îngăduie să lucreze. Nimic nu este fără știrea și fără voia Lui. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 417(1 –15 Martie)” →

Dragii mei enoriași!

Păcatele popii. Când eram în seminar, de câte ori ne vorbeau profesorii despre preoție, nu uitau să ne spună cât de mare este responsabilitatea preotului în fața lui Dumnezeu. Preotul duce în spate propriile sale păcate, pe care, ca om, le va fi săvârșit în viață, cât și o bună parte din păcatele enoriașilor care i-au fost încredințați. Așa cum părinții poartă o parte din vina pentru păcatele copiilor lor, ei fiind autori morali ai acestora, tot așa și preotul răspunde pentru ,,fii săi duhovnicești”. Răspunde, pe de o parte, fiindcă nu și-a făcut datoria și nu s-a îngrijit să facă educație enoriașilor săi ca aceștia să nu păcătuiască, pe de altă parte că nu s-a îngrijit ca enoriașii săi să se spovedească și să se împărtășească și astfel să-și curețe sufletele de păcate.

Când am ajuns preot, mi-am dat seama că nu era așa de simplu. Sunt oameni pe care nu-i vezi pe la biserică nici la Paști. Este cunoscută o situație chiar amuzantă, când, la o înmormântare, preotul și-a exprimat amărăciunea că defunctul cât a fost în viață nu a vrut să vină și la biserică în duminici și sărbători. Fiica mortului n-a putut să se stăpânească și a precizat chiar atunci cu voce tare: ,,- Nici acum  nu vru să vină, părinte, dar îl aduserăm cu forța!” Sunt oameni care nu vor să aibă vreo legătură, vreo comunicare cu preotul, îi întorc spatele, îl sfidează, poate chiar îl ocărăsc cum știu ei mai colorat. Unii sunt îndoctrinați de diferite convingeri politice antireligioase, alții aparțin unor secte. Sunt oameni care în mod sistematic refuză să se spovedească. Vă spuneam într-o ,,scrisoare” anterioară de un enoriaș, care ani de zile m-a dus cu vorba. Soția mă chema să-l spovedesc și să-l împărtășesc, mă înțelegeam bine cu el seara că nu mănâncă și nu bea nimic dimineața, iar când mă duceam la el a doua zi, poate chiar înainte de răsăritul soarelui, începea să râdă și-mi spunea: ,,- Părinte, vii altădată, că iar băui un păhăruț de țuică!” A murit nespovedit și neîmpărtășit. Altădată, la Gruia, unde exista superstiția că cel care se împărtășește moare, am fost chemat la un bătrân de 94 de ani. Nu mai vedea. Când a auzit cine sunt și la ce-am venit la el, mi-a spus hotărât: ,, – Grijește pe-al de te chemă, nu pe mine!” Noaptea a murit. Pe un astfel de om pot să-l  spovedesc sau să-l grijesc cu forța? Bineînțeles că nu! Păcatele unor astfel de oameni se răsfrâng și asupra mea, nu? Mda!

Mai târziu mi-am dat seama de o altă situație foarte delicată. La înmormântare, la pomeni și parastase, preotul se roagă pentru sufletul celui decedat. Se roagă pentru iertarea păcatelor aceluia, pentru ca să i se ofere un loc de odihnă și de fericire pe lumea cealaltă. Rugăciunile sunt citite, recitate sau cântate. Foarte bine! Acesta-i rostul preotului: să se roage!

Ce mă fac, însă, atunci când cel pentru care mă rog a fost un criminal, care a ucis unul sau mai mulți oameni. În cărțile bisericești am doar câteva variante de slujbă de înmormântare: la enoriași de rând, la preot, la călugăr, în Săptămâna Luminată. Atât. Să presupunem că sunt chemat să fac înmormântarea unuia ca Hitler sau ca Stalin, oameni care au fost la butoane de comandă în vremea celei mai cumplite conflagrații mondiale. Datorită voinței și comenzilor lor, au murit milioane de oameni. Un astfel de om nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit niciodată. Eu mă rog pentru iertarea păcatelor lui. Dumnezeu este cel care judecă și El știe cât și dacă îi iartă acele păcate pe care le-a săvârșit. Sunt însă unele rugăciuni, care mă fac să simt fiori. Trebuie să spun, spre exemplu: ,,Cu duhurile drepților celor ce s-au săvârșit, odihnește Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău….!”   sau ,,Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții Tăi se odihnesc, odihnește și sufletul robului Tău….!” Mă rog pentru sufletul acelui om ca să-l așeze Dumnezeu ,,în corturile drepților, în sânurile lui Avraam să-l odihnească, împreună cu drepții să-l numere….!” Mă rog: ,,Odihnește, Dumnezeule, pe robul Tău și-l așează în rai, unde cetele sfinților, Doamne, și drepții ca luminătorii strălucesc….!”  Un condac pe o melodie foarte frumoasă spune: ,,Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere,nici întristare, nici suspin,ci viață fără de sfârșit!” Exemplele pot continua și nu sunt puține.

După învățătura noastră creștină-ortodoxă, sufletul după moarte este supus unei judecăți, numită judecata particulară. În funcție de faptele pe care le-a săvârșit în viață, el este repartizat într-un loc de fericire numit rai, dacă a săvârșit cele bune; într-un loc de nefericire și suferință numit iad, dacă a săvârșit cele rele și a murit fără să se spovedească. Știm, de asemenea că Dumnezeu este iubire și din iubire față de oameni L-a dat pe unicul Său Fiu să se răstignească, aducându-L astfel jertfă curată, fără de păcat pentru păcatele lumii. Prin jertfa Sa pe cruce Mântuitorul a realizat mântuirea obiectivă  a lumii, adică a dat dreptul și posibilitatea fiecăruia să se mântuiască. Putem asemăna aceasta, ca să înțelegem mai bine, cu dreptul la învățătură al tuturor cetățenilor, pe care-l acordă statul nostru. Acest drept nu înseamnă că ne ducem la ghișeu și ne luăm diplomele, ci trebuie să muncim mulți ani ca să învățăm și dacă îndeplinim toate condițiile atunci suntem încununați cu mult-râvnita diplomă de absolvire, cu o funcție potrivită etc. Așa este și cu mântuirea. Ceea ce ne-a oferit Mântuitorul, adică mântuirea obiectivă, nu ne bagă târâș-grăpiș în rai, nu ne asigură, în mod automat, raiul. Ne revine și nouă o parte de strădanie, prin care să realizăm mântuirea subiectivă. Pentru aceasta avem nevoie de viață curată, creștinească, de Sfintele Taine și Ierurgii, de post, rugăciune și fapte bune. Altfel spus, nici Dumnezeu nu ne mântuiește singur, fără voia noastră, dar nici noi nu ne-am putea mântui singuri, dacă Mântuitorul nu ne-ar fi dat această posibilitate, această șansă. El ne-a deschis ușile raiului, dar noi alegem dacă intrăm acolo sau…. dincolo, în iad. Peste voia noastră nici Dumnezeu nu trece! Așadar, mântuirea este lucrare divino-umană.

Dumnezeu este iubitor, blând, bun, milostiv și iertător, dar este și drept. Pe fiecare ne judecă după a Lui dreptate. Nu întotdeauna gândirea noastră este la fel cu gândirea Lui, dreptatea noastră nu e întotdeauna cu dreptatea Lui. El hotărăște cu privire la fiecare dintre cei ce pleacă din lumea aceasta. Ca om, gândesc că îndrăznesc prea mult să-i cer lui Dumnezeu să așeze alături de sfinți, în loc de fericire, pe un criminal înrăit, care  a ucis oameni, care a violat fete și copii, care a răpit oameni, care a lăsat în urma lui râuri de sânge și de lacrimi. Sfinții și-au dedicat toată viața slujirii lui Dumnezeu, au suferit chinuri, temniță și moarte pentru Hristos, au postit zeci de ani, s-au rugat zile și nopți, au făcut multe fapte bune pentru semenii lor, au fost considerați adevărați prieteni ai lui Dumnezeu. Ce-i drept, tâlharul de pe cruce s-a mântuit în ultima clipă a vieții lui, dar s-a rugat pentru asta, și-a recunoscut păcatele, altfel spus s-a spovedit și astfel i s-au iertat păcatele și s-a mântuit. Celălalt tâlhar n-a făcut la fel și n-a avut același drum după moarte, fiindcă lui nu-i promite Mântuitorul ceea ce-i promite celui dintâi. Ori, dacă eu ca preot oficiez slujba înmormântării unui om la fel de păcătos ca tâlharul al doilea, care nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit și îndrăznesc să-L rog pe Dumnezeu să-l așeze cu sfinții, socotesc că păcătuiesc prin îndrăzneală față de Dumnezeu. Batjocoresc sfinții și viața lor. Încalc dreptatea lui Dumnezeu. Devin avocatul apărării pentru un păcătos, care n-a făcut nici cel mai mic efort pentru mântuirea lui, care L-a batjocorit pe Dumnezeu și cele sfinte. Practic, în felul acesta, eu mă solidarizez cu el, devin copărtaș la păcatele lui. Una este să mă rog pentru iertarea păcătosului, pentru diminuarea pedepsei, alta să cer pur și simplu nu numai să fie absolvit de orice răspundere, ci să fie  și așezat alături de apostoli, de sfinți și de îngerii lui Dumnezeu. Mi se pare prea mult! Și, totuși, o fac!

Iată cum se mai adaugă altele și altele în cârca popii!

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos fragmente dintr-o predică despre post a Părintelui Arsenie Boca ținută în 6 martie 1949. Ni se pare foarte actuală și azi:

          ,,Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci, nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de-aici. Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus, ceea ce ar fi o ocară. Deci, iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu şi ni l-a descoperit prin Isaia proorocul: Isaia 58: ,,Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale… În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este, oare, acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?”

           Oare de ce zice aşa? Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii singur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai. ,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.”

             Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.”

*

Cerșetorul. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de poetul Vasile Voiculescu:

Cunosc de mult o blândă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada,
Avea mai gingaş sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada
Şi milostivă fără de pereche.

Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate
O, ţara mea mâncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista Sa de cerşetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine!

*

In memoriam: Arhim. Ioanichie Bălan. Era prin anul 198… Oricum, înainte de Revoluție. Scăpasem câteva zile la București să-mi completez documentația pentru o lucrare. Mă cazasem la căminul patriarhiei. Acolo găseam întotdeauna loc. Îmi era suficientă o cămăruță mică-mică, cu un pat, o măsuță și un scaun. De data aceea căminul era aglomerat. Abia am găsit un pat într-o cameră de vreo șase locuri. Când m-am întors seara, am găsit în acea cameră un călugăr trecut de 50 de ani, care corecta grăbit șpalturile la o carte ce urma să-i apară. Deși îmi era greu să-l tulbur, când a făcut o pauză am intrat în vorbă cu dumnealui. Atunci am aflat că este Părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț.

            Auzisem de Părintele Ioanichie multe și de toate. Aveam și câteva din cărțile lui. Știam, spre exemplu, de Patericul românesc (1980), de Vetre de sihăstrie românească (1981), de Convorbiri duhovnicești, din care apăruse până atunci un volum(1984) sau de Mărturii românești la locurile Sfinte (1986), cărți care-i apăruseră până atunci. Între timp i-au mai apărut  și altele, până s-a stins în 2007, la 77 de ani. Aș cita în acest sens: Istorioare duhovnicești (1991), Călăuza ortodoxă în biserică (1992), Călăuza ortodoxă în familie și societate (1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (1993), Părintele Paisie duhovnicul (1993), Părintele Cleopa duhovnicul (1994), Convorbiri cu teologi ortodocși străini (1994), Viața Părintelui Cleopa (1999), Sfinte Moaște din România (1999), Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999), Versuri duhovnicești (2006 și 2008). A editat, de asemenea, Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 – 1836, Cuvinte duhovnicești (1992), Puterea Sfântului Maslu (1993) și multe broșuri

În acele ceasuri de seară târzie corecta la șpalturile volumului II din Convorbiri duhovnicești. Deși era om în vârstă, observam cu câtă emoție citea și corecta. Parcă-i tremurau mâinile, parcă se temea ca nu cumva să-i smulgă cineva comoara din mâini. Citea cu glas șoptit, parcă pentru a sesiza legănarea graiului, muzicalitatea textului. Se oprea din când în când și corecta încet, apăsat, parcă ar fi scrijelat în piatră, nu pe o biată foaie de hârtie.

Părintele Ioanichie Bălan era pentru mine o enigmă greu de dezlegat. Băteam și eu drumurile editurilor și știam cu câtă greutate poți să tipărești  o carte, mai ales dacă ești preot, mai ales dacă lucrarea are conținut religios. Erau piedici greu de trecut, ca să nu zic imposibile.  Cu toate acestea, Părintele Ioanichie tipărea tot într-o veselie niște lucrări mari, cu coperți groase, frumos ornamentate. Publica în București, pe la Iași, Roman și pe la alte centre eparhiale, dar publica. El găsea soluția, spre uimirea tuturor. L-am întrebat cum reușește să publice atât de mult și în condiții grafice excepționale. A stat puțin în cumpănă, ca înainte de dezvăluirea unui mare secret, apoi mi-a spus: ,, Le rânduiește Dumnezeu cum știe El că-i mai bine! Noi suntem uneltele prin care El lucrează. Noi n-avem nici un merit. El le face pe toate, El ne ajută să depășim piedicile și greutățile. Important este să ne lăsăm în voia Lui!”

Și-a lăsat din nou privirile pe foile din fața lui și, cu pixul în mână, a reluat corectura. N-am mai îndrăznit să-l întreb altceva. Între timp au mai venit și alți preoți în camera aceea. Vorbeau între ei și părintele nu se simțea în largul lui. A ieșit afară, probabil să-l roage pe administrator să-i dea alt loc, mai liniștit, ceea ce s-a și întâmplat. Ulterior am făcut câteva schimburi de scrisori cu el. Scria greoi, tremurat, cu litere chinuite, cu propoziții scurte.

 Peste ani, într-o scrisoare, cred că după Revoluție, mitropolitul Antonie Plămădeală își manifesta nemulțumirea că mulți îl pun pe Ioanichie Bălan pe aceeași treaptă cu el. Vorbesc despre Biserică și despre oamenii cei mai de seamă ai Bisericii, iar Ioanichie Bălan e mereu lângă Antonie Plămădeală, ba chiar și înaintea lui Antonie. Ce-i drept, vlădica avea dreptate. Între ei era mare diferență în ceea ce privește pregătirea intelectuală, ca între un tun și un pistol. Părintele Ioanichie avea pregătire intelectuală modestă, dar avea simț practic. Înțelegea ce este necesar omului de rând, credinciosului, pentru a deveni un creștin adevărat, practicant, ci nu creștin doar cu numele. Aduna material de unde nu te așteptai, se documenta cum putea, folosea mult interviurile cu oameni din toate treptele clerului pentru a desprinde adevărul curat, cristalin. El găsea, cu o dibăcie de invidiat, cele mai diverse soluții pentru a scoate la lumină lucrările sale, pentru a le răspândi.

Am convingerea că  lucrările Părintelui Ioanichie Bălan au fost mult mai gustate și mai de folos oamenilor de rând decât ale mitropolitului Antonie, mai ales că pentru aceștia, pe limba și înțelesul lor, au scris foarte puțini. Într-adevăr, el a fost ,,unealta” prin care Dumnezeu a lucrat în lume la un moment dat!

*

Desfacerea cununiilor. De multe ori au venit la mine credincioși, mai ales femei, care mi-au cerut pur și simplu să le citesc ,,dezlegarea cununiilor”. Era vorba de persoane care fuseseră căsătorite, cununate, dar, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute, se despărțiseră. Recăsătorirea întârzia și atunci cel în cauză socotea că ,,are cununiile legate”. Practic, cerea anularea Tainei Sfintei Cununii, care i se administrase cu un număr de ani înainte. Tot de ,,dezlegarea cununiilor”  vorbeau și cei care erau înaintați în vârstă și nu reușeau să se căsătorească.  Aceștia socoteau că cineva le făcuse farmece ca să se căsătorească cu o anumită persoană și până acest lucru nu se împlinește, el sau ea nu va reuși să întemeieze familie. În cazul acesta îmi cerea să-i anulez puterea unor presupuse farmece sau vrăji.

Sfânta Cununie este una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, alături de Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie, Maslu și Hirotonie. Aceste Sfinte Taine sunt întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și nimeni și nimic nu le poate anula din moment ce au fost săvârșite. Preotul care ,,dezleagă cununiile cuiva” minte, ca să nu zic că e un șarlatan. În cărțile bisericești nu există vreo slujbă sau rugăciune pentru ,,dezlegarea cununiilor”. Există rugăciuni pentru dezlegare de blestem și jurământ, ceea ce este altceva.

 Cât privește farmecele, acestea sunt lucrări ale diavolului. Biserica are rugăciuni și slujbe pentru ,,alungarea” farmecelor și anularea efectelor acestora în situația în care au fost făcute asupra cuiva. Așadar, preotul se roagă pentru cineva să-și găsească ,,jumătatea” și să se căsătorească, dar nu anulează Taina Sfintei Cununii; se roagă pentru alungarea diavolului și lucrărilor sale, pentru anularea farmecelor și descântecelor ca lucrări ale diavolului.

Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, fiindcă toate sunt cu știrea și cu voia Lui. Să-L rugăm pe El să ne ajute să ne rânduim viața, să ne apere de rele și de toată lucrarea celui rău. Să ne străduim să avem o viață de creștin adevărat și nu avem de ce să ne temem. Când Dumnezeu este cu noi, diavolul fuge departe!

*

File de jurnal – 25 iul. 1982(I). ,,Am discutat vineri cu protopopul. Același om pe care-l știam: ,,lasă-mă că nu mă leg!” M-a sfătuit să le dau pictorilor cât îmi cer, numai să nu plece. Aș fi avut nevoie de un om ca lumea, care să meargă la Malovăț, să-și impună puțin autoritatea și apoi ar fi înțeles și pictorul că nu suntem o stână fără stăpâni. De altfel, protopopul își făcea planurile pentru apropiatul concediu. Mi-a spus, totuși, că la recepția lucrării se poate face caz de anumite date și documente, dacă acestea există. În concluzie, ,,descurcă-te cum poți și cum crezi, că eu nu mă bag!” Mai mult, m-a sfătuit să mă duc și la București, la Comisia de Pictură, să le expun cazul și tehnica de lucru  a pictorului și atunci voi vedea ce mă sfătuiesc. Adevărul e că la noi în Biserică te țin toți în brațe atâta cât ești tare pe poziție și ți se întrevăd anumite perspective de viitor, din care și ei, într-un fel sau altul,  ar putea să profite. Cum intri într-o situație critică, toți se retrag în expectativă. Ieși basma curată, îți sunt prieteni; intri la apă, te împroșcă mai rău! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 415(1 –15 Februarie)” →

Dragii mei enoriași!

Poleială postumă. De la Revoluție încoace am fost obișnuiți de către posturile de televiziune cu niște spectacole grotești. Seară de seară politicienii noștri s-au certat ca la ușa cortului, acuzându-se reciproc de tot felul de infracțiuni: ba că unul a furat mai mult decât altul, ba că unul a încălcat de mai mule ori legea decât celălalt etc. I-am văzut adesea duși de poliție, cu cătușe la mâini, la sediile unor instituții menite să facă ordine în stat și să impună domnia legii, dar am auzit a doua zi că au ieșit peste noapte pe ușa din dos și sunt bine-mersi, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am auzit de unii că au fugit din țară după ce au făcut țării pagube astronomice și, pe undeva prin nu știu ce insule, se prăjesc la soare, punând la cale alte și alte escrocherii viitoare. De îndată ce vreunul a ajuns pe vreo colină socială, într-o funcție mai importantă, cum au început să-l lovească, să-l împroște cu noroi, să-l compromită cu orice preț. Altfel spus, cineva este corect, cinstit și demn atâta timp cât nu ocupă funcții publice. Cum ajunge într-o astfel de funcție, numai ce auzi despre el că i se scot din dulap toate scheletele ascunse, că este așa și așa, oricum, cel mai nepotrivit pentru poziția în care a ajuns. De îndată ce persoana respectivă decade din funcție, fie pe cale pașnică, dându-și demisia, retrăgându-se, fie dat afară cu surle și chimvale, cum începe să redevină omul capabil, cinstit,  corect și demn, cel mai potrivit pentru a se cățăra din nou pe povârnișurile piramidei sociale. Ciudat, foarte ciudat!  Nu-mi amintesc ca despre cineva sus-pus să se fi vorbit numai de bine în tot timpul mandatului său, cât și după aceea. Ai impresia că parcă-i blestemată națiunea noastră ca să nu trimită decât tot ce-i mai rău la  conducere, că nu are oameni capabili și demni s-o reprezinte, că e neguvernabilă… Parcă cineva alimentează din umbră asemenea știri și mentalități și, probabil, știe el ce știe! Este în interesul unor puteri din culise să creeze impresia că la conducerea noastră nu sunt decât ,,mitici  dâmbovițeni” corupți și incapabili și astfel să ne determine să ne pierdem încrederea în conducători, să ne luăm lumea în cap spre ,,alte zări de farmec pline”! Rezultatele se văd la tot pasul. Cinci milioane de români au emigrat, alții își manifestă cu orice prilej neîncrederea și disprețul față de puterea politică, de oamenii de la putere, ceea ce e foarte grav. Altădată românii erau gata să-și dea viața pentru țară, pentru conducătorul țării, acum….!

O persoană publică importantă, chiar dacă a devenit ,,ciuma” societății, conform presei celei de toate zilele, mai are o posibilitate de a se reabilita, de a redeveni ,,omul extraordinar, pe care l-a dat națiunea română!” Știți când? Când moare! Ascultați la o asemenea ocazie cuvântările ce se țin despre el de către colegi. Chiar dacă în viață au fost adversari politici, când vine vremea despărțirii, mortul este redescoperit. Deodată te trezești că tocmai el, care a fost catalogat ca cel mai…, cel mai…. rău, era de fapt cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai capabil, cel mai demn, omul care a respectat cu sfințenie legea și mai ales Constituția, creștinul adevărat cu mult respect față de cele sfinte, de istorie, de țară…

Astfel de spectacole îți lasă un gust amar. E o judecată a lumii foarte schiloadă, mai degrabă obișnuită cu trăncăneala. Cei vechi, romanii, aveau o vorbă: de mortuis nisi bene (adică ,,despre morți numai de bine”). Se vede că  suntem urmași ai vechilor romani! Ce-i drept, nu-i ușor să ții o cuvântare la o înmormântare, adică un necrolog, în situația în care vrei să spui și adevărul, să fii și cinstit față de cei vii și de cel mort și să mai ai și pretenția să scapi nepăruit. Știu asta din proprie experiență. De mai bine de patruzeci de ani am oficiat sute de înmormântări. Au fost situații când am avut ce să spun și situații când nu am avut. Mă refer la cele bune. Au fost oameni la mormântul cărora nu poți vorbi decât despre viață, te simți în imposibilitatea de a cuprinde în câteva minute noianul de calități și fapte bune ale defunctului, fără a exagera, fără a denatura realitatea. Au fost oameni la care m-am chinuit să scotocesc prin amintiri ca să găsesc un clenci de care să mă leg și să încropesc o cuvântare. La unii n-am găsit nici atât și atunci am vorbit la modul general, despre viață, despre moarte, despre cele sfinte, despre ce este dincolo mai cu seamă. Desigur, pentru defunct nu mai are valoare nici dacă-l vorbești de bine, nici dacă-l vorbești de rău. Spusele au valoare pentru cei vii, pentru cei prezenți, pentru ca din experiența celui decedat să învețe pentru ei, să-și rânduiască propria viață. Dacă se întâmplă să spui vreun păcat, vreo patimă a celui decedat, riști să-ți pui familia lui în cap și să ți-i faci dușmani pentru multă vreme. Marele scriitor francez Bossuet era și preot. El avea tupeul să critice la înmormântări pe cei care avuseseră putere în viață și o folosiseră fără scrupule, pe cei care se îmbogățiseră pe căi ilicite și nedreptățiseră pe cei săraci și umili. S-a întâmplat adesea ca să scape de la astfel de înmormântări cu fuga, lovit și zburăturit de rudele mortului. Mi s-a întâmplat la o înmormântare să-mi exprim mâhnirea că defunctul nu a fost spovedit și împărtășit din copilăria lui, chit că murise la mai bine de șaptezeci de ani!  Mă chemase soția lui ani de zile să-l spovedesc și să-l împărtășesc. Stabileam bine seara ca dimineața să nu mănânce și să nu bea nimic până  îl spovedesc și-l împărtășesc. Când ajungeam, îl găseam râzând. Îmi spunea: ,,- Părinte, iar veniși degeaba, că eu băui un păhărel de țuică!”  Nu l-am criticat în cuvântare, ci mi-am exprimat mâhnirea pentru nereușita mea, pentru lipsa lui de purtare de grijă pentru ale sufletului. Nu l-am criticat că era un bețivan notoriu! Cu toate acestea, unul dintre copii lui mi-a devenit dușman  aprig. M-a împroșcat la telefon cum i-a venit la  gură, fiindcă  am îndrăznit  ,,să-l critic” pe tatăl său că nu s-a împărtășit. De atunci l-am sunat de Paști, de Crăciun, ca să-i urez și eu cele cuvenite, dar mi-a închis telefonul…. Așa supărare! Și când vorbești pe cineva numai de bine, exagerând lucrurile doar ,,pentru a ieși bine în poză”, apar situații hilare, ca cea dintr-o istorioară cu tâlc ca aceasta. Se spune că la o înmormântare, preotul ridicase în slăvi pe mort cu laudele: că a fost excepțional, nemaipomenit, nemaivăzut etc. Soția mortului le-a șoptit copiilor: ,, – Ia vedeți, mamă, în sicriu, e chiar tatăl vostru sau părintele vorbește despre altcineva!”  Mda!

Nu-i ușor să vorbești la o înmormântare! Politicienii noștri știu asta și de aceea vorbesc atât de frumos despre colegii decedați, chit că în viață nu i-au catalogat decât monștri, căpcăuni, alcoolici, infractori, corupți și cum le-a mai venit lor bine ca să se facă credibili. E greu, mai ales când trebuie să-i poleiești postum!  Te întrebi,  doar, când or fi spus adevărul?! Of, of, of!

*

Sfaturi părintești. Selectăm pentru astăzi un fragment din învățăturile Sfântului Ioan de Kronstadt privind prioritățile noastre din viață. Avem multe de învățat. Iată-l:

,,Viața noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deși avem minte sănătoasă și ne cunoaștem scopul vieții, nu dăm importanță acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane și fără noimă. De aceea am spus că viața noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare și băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentația strict necesară a trupului și pentru susținerea vieții trupești. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulțumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de acțiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint și de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux și plăcere, în loc să le întrebuințăm pentru satisfacerea unor necesități, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuințele noastre și de mulțimea obiectelor care le împodobesc bogat și cu fantezie, în loc să ne mulțumim cu un adăpost sigur și decent și cu lucrările decente și strict necesare traiului; ne pasionăm și de calitățile noastre spirituale: minte, imaginație, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului și deșertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc și corupt, în loc să ne punem însușirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoașterii de Dumnezeu, preaînțeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii – rugându-L, cerându-I și preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire și respect; și numai după aceea, și doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră. Ne pasionăm de cunoștințele noastre asupra zădărniciilor lumii și, pentru a ni le înmulți, pierdem timpul prețios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veșnicie. Nu arareori ne „pasionăm” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci, dimpotrivă, fără silință, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obține un profit. Ne pasionăm după oameni arătoși, sau după frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înțelepciune, fără a-l irosi în jocuri și distracții; ne pasionăm, în sfârșit, de noi înșine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înșine și pentru care căutăm și alți închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie și să ne deplângă nemernicia, imensa deșertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului Împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii și morții, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut și am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm nunele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învățătura Evangheliei Sale. Vai nouă, „nepăsători la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credință creștinească, speranță și iubire creștinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta fățarnic și trecător și care nu ne-am arătat râvnitori să moștenim veacul celălalt, cel ce urmează morții noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum”.

*

Rugăciune de copil din vremea noastră: Un copil, compunând o rugăciune, a spus aşa:   ,,Doamne, în seara asta, Te rog ceva cu totul special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar place să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar place să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează…Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar place să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-Ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

*

 File de jurnal – 22 iul 1982(II).  ,,Mă voi duce mâine la Severin să discut cu protopopul situația nou creată la Malovăț. Am în vedere faptul  că pictorul I. V. nu respectă tehnica de restaurare prevăzută în deviz.  Folosește săpun și ,,Dero” dizolvate în apă fiartă. Cu bidineaua și mătura dă pe pictură  și scoate apoi lighenele și gălețile cu apă murdară afară. Mă gândesc că e bine să iau niște probe de material, să-l duc la laborator pentru stabilirea formulei chimice, să fac niște fotografii când ei spală așa cum spală iar la sfârșit să-l dau în judecată și să-i cer despăgubiri. Pictorul susține că materialele pe care le folosește constituie ,,secret profesional”.   

Au venit la mine la biserică Ciobanu Alexandru, student la Drept în anul III la Sibiu și Pera Aurel, student la Filozofie în anul III la București. Cei doi mi-au relatat că în urmă cu două săptămâni actorul Florin Piersic se afla în restaurantul ,,Intercontinental” din București cu  Anna Széles, soția sa. A venit Nicu Ceaușescu și a invitat-o pe Anna la dans. Ea a refuzat. Acesta i-ar fi spus: ,, – Ce, fă, cu ăsta te….., iar cu mine nu vrei să dansezi?”  A vrut s-o tragă de mână, dar a intervenit Florin Piersic. Cei din suită au reproșat imediat cu lovituri și înjurături. Actorul a fost doborât la pământ și desfigurat. Pentru a nu se face zarvă multă, în mod tacit a fost trimis de urgență la o secție de chirurgie din străinătate pentru a-l salva de la moarte.

Nicu Ceaușescu ar fi un om foarte dificil și libertin. Fiind în urmă cu câtva timp în Franța, a jucat cărți și a pierdut un milion și jumătate de dolari. Cei de acolo l-au sechestrat până la achitarea sumei, iar cei de aici s-au executat. Atunci s-ar fi zvonit c-o ia pe Nadia Comăneci de soție, pentru că aceasta avea mult aur și  valută.

Cei doi au criticat o serie de lucruri de pe la noi, dar, considerând că ,,sunt puși”  să facă aceasta, am încercat să le explic cele cuvenite și să le demonstrez că nu au dreptate și că trebuie să fie mai optimiști.  Tot ei mi-au spus că Constantin Noica își are domiciliul la Păltinișul Sibiului. Acolo își scrie liniștit lucrările, sperând să facă din Sibiu o ,,oază culturală”.

Mama aleargă foarte mult. Doarme câte două-trei ore pe noapte. Umblă noaptea cu vitele, iar ziua lucrează. Azi am dus-o la târg cu doi purcei, apoi  cu brânză la piață. Nu știu de unde mai poate găsi atâtea resurse de energie și de voință, de generozitate, de hărnicie și dăruire! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 414 (16 –31 Ianuarie)” →

Dragii mei enoriași!

La  început de an 2020, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, să aveți pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! 

La mulți și fericiți ani!

*

 Scrisoare către Eminescu(XIV).

,,Bădie Mihai,

Zeci de generații de români și nu numai ți-au citit minunata Doină. Nu cred că a fost suflet de român care să nu vibreze la versul tău, nu cred că au fost ochi de creștini, care să nu lăcrimeze la auzul poeziei tale. Este o strigare ce-ți izvorăște din străfundurile sufletului tău de mare român, este strigarea unui neam întreg copleșit de liftele străine, care se aciuaseră peste tot în țară la vremea ta, ne sufocau neamul și ne sugeau bogățiile țării. Poezia ta era un strigăt disperat de alarmă, era glasul de corn pe câmpul de bătaie, care chema un popor la supraviețuire într-un context neprielnic.

Te-au înțeles întotdeauna, Bădie, oamenii simpli, oamenii din popor, te-au înțeles și intelectualii, te-au înțeles și politicienii, dar altfel au reacționat unii, altfel alții. Unii au lăcrimat și au strâns pumnii, alții au privit neputincioși spre orizonturile unui viitor mai prielnic, iar alții te-au băgat la index și pe tine și parte din poeziile tale. Printre acestea a fost și Doina. Ani de zile a fost ascunsă, bucăți mari din ea au fost desprinse. Ceea ce s-a publicat din Doină în multe ediții semăna cu un sărman pui perpelit, bun de băgat în oală. Le era teamă, Bădie, de poezia ta, de glasul tău, de conștiința ta de român adevărat!

Ehei, Bădie, de-ai ști tu câte s-au întâmplat de când ai plecat dintre noi! Dacă le-ai ști pe toate, cu siguranță ai înnebuni cu adevărat! Au năvălit străinii la noi, Bădie, și mare jaf au făcut. Ne-au rupt țara în bucăți și a luat fiecare câte o ciozvârtă. Din Moldova și nu numai de acolo au plecat trenuri, multe trenuri cu bieți români spre Siberia. Cei mai mulți au murit pe acolo de frig, de foame,. de bătaie, de inimă rea, de dor de casă și de dreptate, împușcați, loviți, striviți. Mulți au căzut în gropi comune și, înainte de a înghiți pământ, au recitat Tatăl nostru sau Doina matale. Mii de trenuri au cărat spre toate zările lumii grâul, porumbul, strugurii,  lemnul, petrolul, aurul, cărbunele, uraniul, apa și pământul nostru. Străinii s-au îndopat cu ele pe degeaba, ori dându-ne în schimb hârtii fără valoare, ,,Mânca-i-ar ciorile/Și spânzurătorile!” cum zici matale. Zeci de ani străinii ne-au luat vlaga celor buni de muncă, ne-au îndoctrinat sufletele, au încercat să ni-l smulgă și pe Dumnezeu. Zeci de ani s-au potrivit mai mult ca oricând versurile tale pentru părinții noștri: ,,Vai de biet român, săracul,/Înapoi tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vara vara lui/ Și-i străin în țara lui”.

A dat Dumnezeu drăguțul de-a venit vântul schimbării și s-au dus străinii ca praful și ca frunzele toamna. Ori poate așa am  crezut noi! S-au dus unii și-au venit alții. Ne-am dus pe la porțile lor cu căciula în mână și i-am chemat să vină și la noi, să ne facă fericiți, să trăim și noi mai bine. Cei de-acum n-au mai  venit pe tancuri, ci cu mașini scumpe, elegante. N-au mai venit cu tunuri și mitraliere, ci cu condeie la ureche, cu tehnologie modernă și mai ales cu bani. Au găsit aici o sumedenie de inși ușor de păcălit sau puși pe căpătuială, dar cu putere de decizie. Aceștia au dat la topit fabrici și uzine, combinate și rafinării, laboratoare și utilaje. Au zis că fac privatizarea bogățiilor țării și până la urmă s-a ales praful de industria românească, de agricultura românească, de forța de muncă cu înaltă calificare. Au dat totul pe o strachină de linte. Cândva, prin America de  Sud, cuceritorii europeni dădeau cioburi de sticlă colorată localnicilor și luau în schimb cel mai curat aur, iar  cei de-acolo erau mulțumiți de afacere. Cam așa s-a petrecut și pe la noi, Bădie. Ne-am distrus băncile, ne-am devalorizat leul, am lichidat animalele, am lăsat pământurile nemuncite. Toate acestea sub observația atentă și sub competenta îndrumare a străinilor. Așa am devenit dintr-o țară fără datorii, unica în lume de acest fel,  într-o țară ale cărei datorii să nu le poată plăti nici strănepoții noștri. Așa am ajuns, din grânar al Europei, să cumpărăm făină din Ungaria, mere din Italia și Polonia, semințe din Olanda, struguri din Africa de Sud, fasole din Egipt, carne din Germania, Franța, Anglia și altele. Așa am ajuns, Bădie, să fim îndopați de străini cu tot felul de substanțe chimice aflate în alimente, băuturi, medicamente. Așa am ajuns, Bădie, să fim cobaii Europei, pe care să se facă tot felul de experiențe, ca să vadă cât de rezistenți suntem.

Pe vremea ta, Bădie, era floare la ureche influența și controlul străinilor. Asta fiindcă erau și oameni mari la conducerea țării, patrioți adevărați. Nu treceau așa ușor peste Alexandru Ioan Cuza, peste Mihail Kogălniceanu, peste Brătieni, peste Rosetti. Regele de era rege, dar simțea românește și-și trăda neamul din care provenea pentru binele țării ce-o conducea. Și asta s-a văzut mai bine ca oricând în Primul Război Mondial, când regele neamț a semnat declarația de război a României contra Germaniei. Nu treceau ușor mai târziu peste Nicolae Titulescu, peste Nicolae Iorga, peste Octavian Goga, peste Iuliu Maniu și peste mulți alții. Și atunci erau partide, Bădie. Și atunci se luptau partidele între ele, dar când era vorba de interesele mari ale țării, partidele acelea puneau umăr la umăr și găseau soluția cea mai bună pentru țară. Interesul suprem era independența și suveranitatea țării, nu căptușirea buzunarelor proprii.

Și atunci s-au tăiat pădurile, Bădie, dar ca-n ultimele decenii nu s-a mai pomenit vreodată. S-au tăiat pădurile  românești și s-a dus lemnul la străini, iar pădurile lor au rămas neatinse. Străinii, Bădie, ne-au ademenit tinerii și ni i-au luat. Niciodată neamul românesc nu a pierdut cinci milioane ca acum. Unii dintre cei plecați au ajuns în posturi înalte în neagra străinătate, fiindcă au fost oameni deștepți, isteți, inventivi. Alții s-au remarcat ca oameni harnici și pricepuți și le-au ridicat străinilor case, vile și palate, lucrează în fabricile și uzinele străinilor. Profesori universitari au plecat să șteargă la fund bătrânii străinilor, fiindcă sunt astfel mai bine plătiți. Floarea medicilor și cercetătorilor români s-a dus departe și pentru totdeauna.  În schimb, ziarele și posturile de televiziune ale străinilor nu mai contenesc cu denigrarea românilor. Plecând de la câte un caz izolat generalizează și din ,,hoți” și ,,leneși” nu ne scot. Ne-au rămas spitalele fără medici de calitate, institutele de cercetare fără cercetători, școlile fără profesori și fără elevi. Nu mai are cine să sape o groapă pentru un mort, căci toți ne-au plecat, cu mic cu mare!

Ehei, Bădie! Ce știi tu! Pe vremea ta era paradisul pe pământ. Casa era casă, masa era masă, fiecare familie adevărată de român avea 7-8-10 copii sau chiar mai mulți. Fiecare familie avea animale, pământ de muncă și țara era ca o grădină. Astăzi pământul e nemuncit, plin de bălării și de mărăcini, vite nu mai sunt, bătrâni ici-colea mai fac umbră pământului, iar cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Rar mai auzi de un botez sau de o nuntă, în schimb de înmormântări auzi la tot pasul. Străinii ne scot ochii că ne-au adus cele mai sofisticate medicamente și cu toate acestea bolile sunt tot mai multe, morții tot mai mulți. Parcă tot poporul e bolnav de ceva, fie de boli trupești, fie sufletești.

Străinii de pe vremea matale erau niște puști, Bădie! Dacă i-ai vedea pe cei de-acum ce fac, te-ai cruci, ai crede că ești  pe altă planetă. Ăștia ne pun să-L alungăm pe Dumnezeu din suflet, din școală și din biserică, ne cer să acceptăm ca să se însoare Ion cu Gheorghe, Marița cu Joița. Nici în buletine nu mai avem voie să trecem numele părinților. N-avem mamă, n-avem tată, suntem făcuți de ,,părintele 1” și ,,părintele 2” sau poate de vreo mătușă din vecini. Ne vor pune cip-uri ca la vaci, la capre și la cai și astfel vor ști în orice moment unde ne aflăm, ce facem, ce zicem, ce gândim.  Doar e libertate deplină, nu? Ne indică să vorbim cât mai puțin de trecutul nostru, de voievozii, moșii și strămoșii noștri, de scriitorii și poeții noștri. Cel mai bine ar fi pentru ei să batjocorim tot ce-i românesc și să ridicăm în slăvi globalizarea, acest Turn Babel al vremii noastre. Cel ce-și iubește Țara, Neamul și Istoria e depășit, e din alte vremi și trebuie redus la tăcere cu orice preț.

Ehe, Bădie! Câte aș avea să-ți spun, dar poate altădată. Multora ne vine însă tot mai des să-ți recităm Doina matale, că prea zice cu foc: ,,Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia/Și neamul nemernicia!”

Mai avem o nădejde, Bădie! Nădăjduim că nu ne-o lăsa Dumnezeu să pierim ca Neam și nici Țara să ni se destrame! Prea mult ne-a ajutat de veacuri, ca să ne părăsească acum. Mai roagă-L și matale, că poate ai mai multă trecere!

Cu bine, Bădie!

Popa Alexandru din Bârda-Mehedinți”

*

       Iar mi-e dor de Eminescu. Redăm mai jos o emoționantă poezie semnată de Părintele Pr. Sorin Croitoru cu acest titlu. Iat-o:

 

,,Iar mi-e dor, Iisuse Sfinte,
De bădița-al meu, Mihai,
Care picura-n cuvinte
Stropi de rouă de prin Rai…

 

Nu întârzia a-l scoate,
Dacă-n iad o fi ajuns,
Căci la judecată, poate
N-a putut să-Ți dea răspuns..

 

Fiindcă vezi, Stăpâne Sfinte,
Bardul Tău ne-a dăruit
Foc din luminoasa-i minte,
Har din sufletu-i smerit..

 

Cum și-a mai iubit poporul..
Câți pe urme i-au mai mers?..
Și-a cântat în rime dorul
Și a lăcrimat în vers..

 

Milostiv să-i fii, Hristoase,
Că-i al nostru și-l iubim,
Căci cu vorbele-i frumoase
Noi, românii, ne hrănim!

*

Sfaturi părintești. Vom reda câteva îndemnuri ale Părintelui Tihon de Zagorsk. Iată-le:

,,Vezi încă și că o făptură o ajută pe alta, iar stihiile cele de sus ajută celor de jos. Soarele luminează și încălzește văzduhul și pământul, iar norii le adapă deopotrivă; văzduhul slujește drept suflare animalelor; pământul ne aduce hrană noua și dobitoacelor noastre. Toate acestea ne învață că noi, fiind făpturi cugetătoare,  cu atât mai mult trebuie să ne ajutăm unii pe alții: cel bogat – pe cel sărac, cel cumpătat – pe cel nechibzuit, cel sănătos – pe cel neputincios, cel slobod – pe cel întemnițat, cel puternic – pe cel necăjit, cel împuternicit – pe cel neajutorat și așa mai departe. Iată de ce cuvintele: „Ce-mi pasă mie de el?” trebuie să fie izgonite din mijlocul creștinilor”.

*

La cumpănă de ani. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2019! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atât la Crăciun, cât şi la Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-a avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

La cumpănă de ani, se cuvine să facem un scurt bilanţ  fiecare dintre noi cu privire la viaţa noastră, la familiile noastre, la speranţele ce le avem de viitor. Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o  Cel de Sus?  Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră?! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră, ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii  Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi, că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie?  Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă?  Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 413(1 –15 Ianuarie)” →

Dragii mei enoriași!

  Rugă pentru Țară. Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, – sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.

Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor  și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și  aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.

Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am  reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.

Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie, noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă  mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.

Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte  o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor.  Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi.

Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care  Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.

Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți,  buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie,  dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.

Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul  veacurilor, amin.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos continuarea Omiliei despre invidie a Sfântului Vasile cel Mare, fiindcă ni se pare a fi de mare actualitate și necesară pentru mulți:

,,Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare, nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele:,,Sunt plini de invidie, de ucidere”. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate.

Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare, nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli (…). Prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

 Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.”

*

Plânge Cerul. În revista ,,Apărătorul Ortodox” de la Chișinău am găsit o foarte interesantă poezie cu acest titlu, semnată de regretata artistă Tamara Buciuceanu. O adevărată surpriză. Iat-o:

 

„Plânge Cerul pe tot omul
Cel neroditor ca pomul,
Care stă să se usuce.
Plânge, Cerul, Domnul plânge,

Plânge Maica-n rând cu Sfinții,
Cu strămoșii și Părinții,
Ce-au ținut credința dreaptă,
Nu din vorbă, ci din faptă.

Plânge Ștefan moldoveanul
Și ne ceartă Brâncoveanu:
,,- Voi, născuți din mame sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?

Eu și fiii mei ne-am pus
Chezași la Domnul Iisus
Pentru tine, neam al meu,
Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

V-am lăsat biserici sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?
Viața toată să vă fie
Ca o Sfântă Liturghie!

Să va fie ajutorul
Crucea și Mântuitorul!
Fiți voi neamul luminos,
Candelă pentru Hristos!”

Plâng icoanele-n Altare
Pentru a noastră nepăsare,
Pentru cei ce-n chip frumos
Vor să-L vândă pe Hristos.„

*

In memoriam: Prof. Maria Untaru.  Am cunoscut-o la Liceul Economic de la Tr. Severin. Era profesoară de Limba Română cu ștate mult mai vechi decât ale mele. Când m-am dus la acea școală, m-a impresionat clasa a XI-a B, la care dânsa era dirigintă. Parcă erau copiii aleși, strecurați, unul mai bun decât altul. Erau îmbrăcați curat, chiar elegant, dar simplu, erau foarte respectuoși, atenți, conștiincioși. Vorbeau frumos, gândeau profund, aveau păreri proprii, știau să-și argumenteze ideile. A fost destul ca să le dau o lucrare de control și pentru mine au fost o adevărată revelație. Scriau frumos, caligrafic, îmbrăcau subiectele într-o limbă cursivă, plăcută, lucrările lor erau adevărate bijuterii literare.

Într-o zi am fost invitat de Doamna Prof. Maria Untaru la un cenaclu literar. Aflase dumneaei despre mine că sunt un scârța-scârța pe hârtie și nu putea să rămână indiferentă, să nu mă atragă spre preocupările dânsei și ale elevilor iubitori de grai românesc. Acolo la cenaclu am fost uimit de seriozitatea temelor abordate, de maturitatea discuțiilor. Elevii Doamnei Maria Untaru discutau ca niște specialiști în limba și literatura română. Unii au citit creații proprii, proză scurtă, poezii, eseuri. Erau splendide. Greu puteai să înțelegi că niște copii care urmau o secție reală, care se pregăteau pentru un domeniu economic, stăpâneau atât de bine  limba și literatura română și cum ei înșiși erau creatori de texte literare. Fiindcă tot făceau referințe mereu la Șerban Cioculescu și la cărțile lui de critică literară, când mi s-a dat cuvântul le-am povestit și eu despre întâlnirea și discuțiile pe care le-am purtasem cu ani în urmă cu Șerban Cioculescu la Biblioteca Academiei din București. Cele relatate de mine au fost receptate cu mult interes.

După acel cenaclu s-a stabilit între mine și Doamna Prof. Maria Untaru o relație de stimă și respect reciproc, de prietenie chiar. De multe ori în recreații ședeam de vorbă în cancelarie și-mi relata despre planurile, realizările și decepțiile sale. Mi-a dat mai multe cărți alcătuite din creațiile elevilor săi iubitori de limba română, indiferent de clasa din care făceau parte, am devenit colaborator la revista literară ,,Mercur”, pe care o scotea de câteva ori pe an. Toate publicațiile acestea erau realizate din banii Doamnei Untaru.

Am văzut-o de multe ori tremurând de emoție pentru elevi ai săi care participau la olimpiade și concursuri literare, am văzut-o explodând de bucurie când astfel de elevi erau clasați pe primele locuri la nivel național, am văzut-o plângând în hohot, când  o elevă premiantă la olimpiada națională primise recompensă doar … 300 lei. ,,-Biata Nadia este orfană. Ea este ca o  mamă celor doi frați mai mici. Ea face curățenie în casă, gătește, îi ajută la teme și-și face și temele ei. Tată-său e un alcoolic și nu o ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Când a venit de la București, am îndrăznit s-o întreb ce are de gând să facă cu cei 300 lei câștigați la Olimpiadă. Mi-a spus că-și va cumpăra o ramă pentru ochelari. De o lună i-au căzut ochelarii, s-a  rupt rama și s-a chinuit așa, mioapă, să se pregătească pentru olimpiadă, pentru teme! Se merită, părinte, să muncească un copil ca un rob, să fie clasat pe locul doi la nivel național și să primească atât cât să-și ia o pereche de rame pentru ochelari?”

Doamna Maria Untaru era tipul de dascăl total, dascălul care se topea la catedră, care era în stare să-și dea și sufletul pentru ca să vadă rodind în puii de oameni din fața sa frumusețea  artei, manierele civilizate, cultura solidă. Făcea parte din categoria dascălilor de elită, care au împodobit învățământul românesc. Nu cred că este  vreun fost elev al său, care să nu-și amintească toată viața de dânsa, care să n-o așeze alături de proprii săi părinți în memoria și în sufletul său.

Din momentul când a aflat că este purtătoarea unei boli fără leac, Doamna Prof. Maria Untaru s-a resemnat. A devenit tristă, absentă, interiorizată. În timp ce ochii îi priveau undeva spre orizont, sufletul îi plângea neputincios. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 408(16 –31 Octombrie)” →

Dragii mei enoriași!

Jocul de-a cartea. Când am plecat în clasa întâia, tata mi-a spus: ,,Dacă vrei să ai o viață mai ușoară și mai frumoasă, pune mâna pe carte și mănânc-o! Dacă nu vrei să înveți, mai cumpăr o sapă și mergi cu mine la fermă!” Prima poezie pe care am învățat-o când m-am dus la școală a fost aceasta: ,,Carte dragă, de la tine,/Eu pot multe învăța!/Tata tot mereu îmi spune/ Și eu cred că este așa./Vino, dară, și mă-nvață/Și eu te voi asculta!”

 În școala primară, Doamna Învățătoare Elena Sfetcu s-a străduit să ne învețe nu numai noțiunile elementare ale cunoașterii, ci și rigoarea muncii, ordinea, disciplina, conștiința datoriei. A fost foarte dură experiența, de multe ori era însoțită și de bătaie, dar a fost de folos.

În școala generală am avut privilegiul de-a avea o echipă de profesori, care și-au făcut datoria în mod conștiincios. Nu mai practicau bătaia,  dar aveau o rigoare a lor, pe care știau să o impună, știau ce și cât să ne dea să învățăm, pentru ca învățătura să nu ne fie o povară insuportabilă. Știau să aprecieze munca fiecăruia, știau să dea valoare și greutate notei ca răsplată a muncii depuse, așa încât  învățam cu toată râvna. Regretatul meu profesor de limba română, Marius Buzatu, ne amintea mereu: ,,Cu cât veți băga mai multă carte în săcuielul minții voastre, cu atât veți trece mai ușor peste obstacole în viață; cu cât săcuiul va fi mai gol, cu atât mai ușor vă veți poticni!” Eram convins  până în măduva oaselor că în școală se învață carte, că ,,nu se trage mâța de coadă pe rogojină nouă”, cum spunea tot  Domnul Marius. În virtutea acestei convingeri, drumul din Bârda până la Malovăț și retur îl parcurgeam citind, cartea nu-mi lipsea când mergeam cu vitele la păscut, iar  programul de pregătire a temelor se prelungea în mod regulat cu mult după miezul nopții.

În timpul școlii generale am rămas surprins, contrariat și descumpănit totodată, când am aflat că mai există și o altfel de școală, de învățătură, de carte. Venise un decret sau ordin ca să fie eradicat analfabetismul din țara noastră. Pentru asta, toată lumea trebuia să aibă șapte sau opt clase. Profesorii au fost puși pe drumuri, au umblat prin sate și au dus muncă de lămurire cu localnicii ca să vină la școală. Nu li se cerea mult bieților oameni: câteva prezențe și era de ajuns. Se mergea pe principiul: ,,Dumneavoastră vă trebuie adeverință, nu știință!” Și au devenit toți, peste noapte, dotați cu certificate de absolvire a șapte sau opt clase, deși, poate, ca semnătură, continuau să pună degetul, cum făcuseră și până atunci.

Am avut norocul să ajung la seminarul teologic din Craiova. În acea școală s-a făcut cu adevărat carte. Am învățat pe rupte. Erau și multe obiecte, dar și materie multă la fiecare. Pe lângă plăcerea firească de a învăța, exista și interesul. În funcție de rezultatele la învățătură obțineai bursă sau semibursă. Asta însemna că plăteai doar jumătate din taxa de școlarizare sau nu plăteai deloc. Nu realizai cel puțin media generală opt, trebuia să plătești taxa integrală de două mii cinci sute lei. Asta în timp ce părinții erau retribuiți cu 2-3 lei/zi-muncă la ceape. Cele însușite în seminar  au constituit baza formării mele într-ale teologiei. La facultate a fost ușor, fiindcă aveam fondul acumulat din seminar.

Am fost foarte surprins, contrariat și dezamăgit, când am descoperit o altă formă de școală, prin care se putea trece fluierând, sau, după o expresie, ,,ca gâsca prin apă”. Doream să urmez facultatea de istorie; nu pentru a abandona teologia, ci pentru a-mi completa cunoștințele, pentru a putea apoi să fac cercetare, să scriu istorie. Seminarul nu era învățământ ,,de stat”. ,,Poți să ai  zece doctorate în teologie, în fața legii figurezi cu opt clase!” mi-a spus directorul Nicolae de la Ministerul Învățământului. Trebuia o altă soluție. După ce am reușit la Teologie, mi-am ridicat de la seminar dosarul de înscriere. În el era și diploma de opt clase. Cu ea am dat examen de admitere la liceu, curs de zi, apoi m-am transferat la ,,fără frecvență”. Mi-am cumpărat manualele și am învățat și pentru liceu. Unele discipline le făcusem în seminar, altele erau complet noi. Mi-au folosit, inclusiv Materialismul istoric și dialectic sau Socialismul științific. Eram student la București și veneam în vacanțe sau cu învoire la Severin și-mi dădeam examenele. Mi-am dat repede seama că puțini dintre colegii mei luau lucrurile în serios. Cei mai mulți aveau nevoie de adeverință, nu de știință. Pe unii nu i-am văzut niciodată la examene și, totuși, au absolvit. Erau situații la examene, când supraveghetorii de sală aduceau unora dintre candidați fițuici cu ceea ce trebuia să scrie în lucrări. Îmi amintesc de un coleg, căruia i-a căzut la filozofie  determinismul. Era un subiect subtil și aveai nevoie de o gândire destul de solidă ca să-l  pătrunzi. Bietul om, după câteva încercări nereușite de a copia, s-a ridicat când i-a venit rândul și a spus: ,,Domnule profesor, partidul și guvernul se străduiesc permanent să ridice nivelul de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, domnule profesor!”  A ieșit din clasă, dar a luat examenul. Am terminat și eu liceul, dar la Istorie n-am putut să mă înscriu. Îmi trebuia recomandarea organizației de bază a uteceului sau a pecereului și, cum nu eram membru, nu puteam s-o obțin.

După Revoluție, s-au înființat și în Severin  mai multe filiale ale unor universități. Unele aveau secții ,,învățământ la distanță”. M-am bucurat. Îmi venise o poftă de carte fără precedent. Vream să fac Dreptul, apoi Istoria, apoi Literele. Ce mai! Până la optzeci de ani cred că nu le terminam pe toate. M-am înscris la Drept. Speram să pot discuta cu profesorii, să pun întrebări, să cer lămuriri. Mi-am achitat taxa, mi-am cumpărat cursurile și m-am pus pe treabă. Era un domeniu fascinant. Chiar îmi plăcea. A venit prima sesiune. Erau câteva săli de examen. În fiecare sală erau 10-15 calculatoare. Te așezai în fața unui calculator și-ți introduceai CNP-ul și parola(prenumele mamei). Se deschidea programul și-ți alegeai disciplina la care dădeai examen, apoi sesiunea. Îți apăreau câteva zeci, uneori și o sută de întrebări. La fiecare întrebare erau două, trei sau patru răspunsuri. Candidatul, ca unul care cunoștea materia, bifa răspunsul sau răspunsurile bune. La sfârșit, calculatorul îi afișa pe ecran nota obținută. Supraveghetor de sală era secretara sau femeia de serviciu. Îi vedeam pe cei din apropierea mea cu fițuici, îi auzeam spunând că au luat zece pe linie. Eu nu reușeam asemenea performanță. M-am interesat mai atent asupra problemei. La intrarea în magazinul BIG era un xerox. Te duceai acolo și-i spuneai proprietarului la ce ai examen, pentru ce an și pentru ce sesiune. Imediat, din ,,arhiva” lui îți scotea fițuica necesară. Pe o bandă de doi-trei  centimetri lățime erau scrise  toate întrebările și toate răspunsurile, fiind bifate cele corecte. Am terminat facultatea, am luat licența, ba chiar și diploma, dar la altă facultate de acest gen nu m-am mai dus. M-am vindecat. Problema este că mulți dintre colegii care luau zece la acele examene au ocupat apoi funcții în baza diplomei de licență, diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului. Unii dintre ei au ajuns și profesori…

Am predat în învățământ de la clasa pregătitoare până la anul IV de facultate. Douăzeci și opt de ani am avut prilejul să cunosc pulsul învățământului. De la an la an am avut senzația că a scăzut mereu nivelul de pregătire al elevilor, dar și interesul pentru școală, pentru carte. Statutul cadrului didactic s-a degradat. Cei aprox. 20 de miniștri ai învățământului, care s-au succedat de la Revoluție, au tot reformat învățământul. Fiecare a ținut morțiș să dea o lege nouă, să schimbe cât mai mult. Fiecare a căutat să impună un sistem străin, susținând că astfel ,,modernizează” învățământul. La decăderea nivelului învățământului a contribuit din plin însăși moralitatea sistemului politic.  Oameni fără pregătire corespunzătoare au fost puși în funcții străine de competențele lor, oamenii capabili au fost marginalizați fiindcă nu s-au încadrat politic. Oameni care nu erau în stare să rostească 2-3 vorbe fără să emită și câte o ,,perlă” de vorbire agramată au ajuns în funcții înalte, respectiv primari în București, europarlamentari etc., oameni semianalfabeți au devenit peste noapte adevărați prinți ai aurului, președinte de țară, care spune în gura mare la deschiderea anului universitar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut șase, bă, și am ajuns președinte! Ha. Ha. Ha!” Acestea și multe alte exemple întâlnite la tot pasul au schimbat mentalitățile. ,,Nu numai cu carte trăiește omul!” și-au zis mulți. Clasele au fost suprapopulate, cu 25-30 de elevi, ceea ce a îngreunat mult munca profesorului. Metodele de lucru s-au schimbat. I se cere profesorului să transforme lecția în ,,joc didactic”, adică lecția să devină o joacă. Nu are voie profesorul să dea teme pentru acasă elevului, nu are voie să ridice vocea, nu mai vorbim de metode mai dure. S-au înmulțit telefoanele mobile cu acces la internet. Aceasta a făcut ca interesul elevilor să fie deviat spre aceste aparate. Cazurile de indisciplină s-au înmulțit simțitor. Auzim de elevi care și-au bătut profesorii, și-au înjunghiat colegii. Nu se mai citesc cărți. Totul se rezumă la câteva rezumate luate de pe internet.  Asta în timpul școlii, fiindcă aflăm că unii și-au luat tezele de doctorat de pe internet, dar asta nu-i împiedică să fie profesori universitari, mari demnitari, ba chiar și prim-miniștrii.

  Așadar, au fost și sunt două școli paralele la noi: în una se face carte, în alta se joacă de-a cartea. Celor care se joacă, crezând că astfel vor realiza ceva, le spun doar atât: Anghel Saligny, inginerul care a construit podul de la Cernavodă, nu s-a jucat de-a cartea. Dacă ar fi făcut astfel, n-ar mai fi rămas în viață când, împreună cu familia sa, a stat în barcă sub pod, în timp ce pe pod a trecut primul tren; copiii noștri, care se întorc cu medalii de la olimpiadele internaționale, nu s-au jucat de-a cartea, când s-au pregătit de olimpiade; cei ce au construit și utilizează reactorul nuclear de la Măgurele, cel mai puternic din lume, nu s-au jucat de-a cartea, când au învățat meserie.  Prin joacă nu se învață lucruri temeinice.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 407(1 –15 Octombrie)” →

Dragii mei enoriași!

          Spaimele de azi. În toate timpurile și în toate locurile, unde au existat comunități umane, au fost oameni care s-au ridicat până la desăvârșirea morală și oameni care s-au coborât, prin decăderea lor morală, până la talpa iadului. Au fost mereu piscuri și au fost prăpăstii. Indivizi mai feroce decât fiarele sălbatice și-au terorizat semenii, profitând de puterea lor fizică sau de poziția lor socială. Situația aceasta s-a regăsit și în raportul dintre state, dintre popoare. Nenumăratele războaie care au marcat istoria lumii dovedesc aceasta cu prisosință. Popoare mari și puternice au zdrobit pe cele mici și neajutorate, trecându-le prin foc și sabie.

           Cauzele care au determinat asemenea monstruozități au fost întotdeauna cam aceleași. Menționăm în acest sens: averea, puterea și plăcerea.

           Pentru a obține bunurile semenului, indivizi certați cu legea au devenit bandiți de drumul mare, hoți, jefuitori și criminali. Au ucis fără scrupule, au terorizat oameni nevinovați prin cele mai sălbatice metode, au nedreptățit  și au distrus vieți și destine. Popoare hămesite au cotropit țări și popoare, au ucis bărbați, au robit femei și copii. Au fost falsificate documente, cronici și istorii, au fost plătiți martori mincinoși ca să denatureze adevărul.

          Pentru a obține puterea, supremația asupra celorlalți, oamenii au devenit  fiare pentru semenii lor. Indiferent din ce clase sociale au provenit, mulți s-au urcat pe cadavrele semenilor lor, uneori pe ale rudelor apropiate. Sunt pline  istoriile familiilor domnitoare de crime abominabile făcute în numele puterii și al dorinței bolnăvicioase de  stăpânire. Nu a contat că a fost vorba de părinți, de frați, de rude apropiate, de prieteni, setea de stăpânire a orbit rațiunea multora și au socotit că numai moartea este soluția prin care pot să-și împlinească pofta. Și i-au ucis, apoi s-au încoronat și au cerut supușilor să le aducă osanale, să-i socotească oameni virtuoși, eroi, sfinți chiar, coborâtori din slava cerului. Nu numai cei din sânul sau anturajul familiilor domnitoare s-au dedat la asemenea crime, ci chiar oameni proveniți din păturile de jos ale societății.  Din păcate, istoria ne scoate de multe ori în prim plan asemenea monștri, asemenea criminali și trece sub tăcere personalitatea, faptele și jertfa celor virtuoși. Pentru a obține supremația într-o regiune a lumii, popoare mari au distrus pe cele mici, încât azi nici nu li se mai știe numele acestora. Visul oricărui imperiu nu a fost altul decât acela de a se întinde ,,până la marginile lumii”, de a stăpâni lumea întreagă.

           Pentru a-și împlini plăcerile, indiferent care au fost acestea, unii oameni s-au comportat cu semenii lor ca niște bestii ordinare. Au furat, au jefuit, au schingiuit, au violat, au răpit, au sechestrat, au robit, au ucis pe semeni de-ai lor fără milă, fără teamă. Viața, sănătatea, integritatea corporală, statutul de om și de cetățean ale celuilalt nu au constituit argumente convingătoare în calea celui pornit să-și împlinească poftele animalice. Semenii au devenit în ochii unui asemenea pătimaș niște obiecte oarecare, niște unelte însuflețite, sclavi fără nici un drept la viață, la libertate, la fericire.

            Metodele prin care s-a produs violența, indiferent de scopul în care a fost practicată, au fost cam aceleași întotdeauna: junghierea, decapitarea, răstignirea, înecarea, asfixierea, otrăvirea, tortura, sfâșierea de către fiare hămesite, strivirea, zdrobirea, ciopârțirea, arderea, înfometarea, electrocutarea, bombardarea etc. Metode care denotă o putere de imaginație demnă de cauze mult mai nobile.

            Spaimele au venit nu numai din partea semenilor, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare. Spaimele au venit și din partea naturii dezlănțuite. Catastrofele naturale au secerat mii și mii de vieți. Ne referim la cutremure, inundații, erupții vulcanice, alunecări și scufundări de teren, furtuni, trăsnete, tornade și multe altele.

           Spaimele au venit de la boli de toate felurile, care au produs suferințe imense și pierderi de milioane de vieți omenești. Epidemii  care păreau de neînvins, precum ciuma, holera, lepra, oftica și altele mai din zilele noastre, precum cancerul, sida, bolile infecto-contagioase, cardio-vasculare, accidentele de circulație, de muncă, consecințele nefaste ale unor patimi precum alcoolismul, tabagismul, desfrâul și multe altele, ne fac să ne cutremurăm.

           Apărarea a fost înscrisă în codul genetic al fiecăruia. Ne-am născut cu instinctul de apărare, dar n-a fost suficient. A trebuit să dăm tribut o bună parte din viața noastră, din munca, proprietatea și puterea noastră pentru a ne pune la adăpost de pericolele de tot felul ce ne-au pândit la tot pasul. Ne-am construit arme de la cele mai simple până la cele mai sofisticate ca să ne apărăm ca indivizi și ca popoare. Ne-am lipsit uneori de hrană, de îmbrăcăminte și de alte bucurii ca să ne asigurăm că nu vom fi jefuiți, uciși, cotropiți, că nu vom fi pulverizați de atacuri teroriste. Am susținut state și armate, instituții de forță, menite să ne apere, să ne asigure cadrul normal de viață, de muncă, de liniște. Am creat legislații, instanțe, pușcării și pedepse pentru infractori. Am creat medicamente de tot felul. Ne-am străduit să domesticim natura, să-i zăgăzuim forțele, să-i descifrăm tainele, s-o stăpânim.

         Parcă niciodată omul nu a fost amenințat de atâtea pericole ca azi. Răul s-a înmulțit în lume mai mult ca oricând, amenințând cu dispariția biata făptură umană, specia însăși, viața pe pământ. Poate la aceasta contribuie și mulțimea de canale care ne bombardează cu informații zi și noapte și ne creează senzația că trăim vremuri de sfârșit de lume, vremuri apocaliptice.

           Creștinul adevărat nu-și pierde speranța, nu se lasă strivit de temeri. El este convins că lumea nu este de capul ei, că există un creator și un conducător al lumii, care știe toate și le permite atât cât știe El că este necesar. Chirurgul știe când trebuie să facă extirparea infecției, buboiului, fără să afecteze părțile sănătoase din jur. Creștinul are o armă mai presus de toate armele de atac și de apărare descoperite vreodată: rugăciunea, iar regina tuturor rugăciunilor, Sfânta Liturghie. În măsura în care va folosi această armă redutabilă, nu va avea de ce să se teamă de cei ce ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul.

          Rugați-vă neîncetat pentru voi înșivă, pentru semenii voștri, pentru lumea întreagă. În felul acesta contribuim și noi, cu puterile noastre de oameni aflați sub vremuri, la supraviețuirea lumii.

*

        Sfaturi părintești. Din învățăturile cuviosului Paisie Aghiorâtul spicuim câteva privind lipsa modelelor, o temă de mare actualitate.

,,-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm.

Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş.

Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi.

Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.

Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mânăstiri nu se vedea, nici nu vătăma.

Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul.

Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi.

Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti.

În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Tristețea ca un mod de a fi. Într-o zi mă aflam în Serbia, la Cladova. Un orășel mic, liniștit, care îmbină armonios noul cu vechiul. Eram pe o stradă centrală.  Ceva mi s-a părut neobișnuit. Strada era interzisă circulației mașinilor. De-o parte și de alta a străzii erau localuri, restaurante, cofetării, cafenele. Fiecare din acestea își extindea spațiul pentru clienți și în stradă, sub forma meselor acoperite cu umbrele. Nu erau mulți consumatori, dar era liniște. Printre mese și în spațiile libere rămase se jucau copii, mulți copii. Oamenii care treceau pe trotuare se salutau între ei, salutau pe cei de la mese. Pe fețele tuturor se citea relaxarea, bucuria, bunăvoința. Vorbeau între ei, râdeau natural, fără prefăcătorie. Nu înțelegeam limba, urmăream doar mimica fețelor și constatam că oamenii aceia nu erau stresați, nu erau presați de lupte interioare. Și, culmea, oamenii aceia făceau parte dintr-un popor care de abia ieșise dintr-un război, care le spărsese țara, mândra Iugoslavie de altădată, în cinci țări, le ucisese părinți, copii, frați, rude, le distrusese case și alte bunuri. Oamenii aceia găseau, totuși, puterea de a trece mai departe, de a  privi cu seninătate și încredere spre viitor. Erau robuști, bine hrăniți, veseli, siguri pe situație, solidari. Casele din oraș și din satele din apropiere erau bine îngrijite, parcă toate erau noi, abia terminate, cu grădini pline de verdeață în jur, cu garduri frumos construite, iar curățenia era un mod de a fi.  Într-un cuvânt, eram într-o țară în care pofta de viață și bucuria de a trăi era la ea acasă. Cinste lor!

 Am ajuns în Severin. Era cu totul altă atmosferă. Oamenii erau mult mai slabi, mai sfrijiți, mai supți la față, dezamăgiți și mai încrâncenați. Cei mai mulți mergeau cu capul aplecat, cu privirea în pământ, rumegându-și gândurile și necazurile. Era o populație tristă, obosită. Din când în când unii se salutau între ei, dar rece, scurt, fără bucuria de a se întâlni, ci doar ca un act artificial.  Străzile erau nemăturate, cu tomberoane pe la porți, așteptând îndelungat gunoierii, multe case coșcovite, îmbătrânite înainte de vreme. Ce să mai vorbesc de sate! Doar în Bulgaria, în zona Vidinului, am mai văzut case mai sărace, mai dărâmate, mai neîngrijite și mai murdare decât la noi. Prea puține construcții noi, iar cele mai multe din cele care există sunt impunătoare, cu o arhitectură străină, adusă de cine știe unde și plantată fără gust într-un spațiu nepotrivit. Altădată răsunau satele de muzică populară transmisă de cele mai diferite aparate date la maximum. Acum nu mai auzi așa ceva decât pe la cârciumi sau din mașinile unor tinerei dornici de a ieși în evidență. Întâlneam la tot pasul oameni gata de a-ți spune cele mai noi bancuri, glume. Acum asemenea ,,creații” sunt tot mai puține. Parcă ne-a dispărut pofta de a râde,  de a face haz nici chiar de necaz.

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă cu noi, cu românii. De unde până unde senzația aceasta pe care ți-o inspiră, că e un popor trist și îmbătrânit, cu lehamite de viață.

          În primul rând, este tot mai absent segmentul tânăr de populație. Țara noastră este pe locul al doilea  în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează: 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație. În perioada 2007-2017 am pierdut 40.000 de medici, 84.000 tineri  numai în 2016 sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare. Am devenit sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada. Cinci milioane de români sunt permanent sau temporar în străinătate ca emigrați. Pierdem o mare parte din tinerii care s-au calificat aici pe cheltuiala statului român; a crescut vârsta la care femeile procreează (de la 18 ani în 1980 la 30 de ani în 2017). Copiii rămași în țară abandonează școala, devin analfabeți, nu primesc educație morală părintească, motive pentru care vor deveni o mare problemă peste 5-10 ani. Românii plecați la muncă în străinătate, chiar cu studii superioare, acceptă  munci umile, degradante uneori, străine de calificarea lor. Nu poți să te bucuri, când știi că fiul sau fiica ta, după ce au absolvit o facultate  sau chiar un masterat în țară, îngrijesc bătrâni în străinătate pentru o brumă de parale. Se schimbă mentalitatea celor plecați, acceptând după un timp principiile morale ale țării unde lucrează (homosexualitatea, neasumarea întemeierii unei familii, bigamia etc.). Cei mai mulți dintre emigranții români nu investesc în România resursele lor financiare. Chiar dacă își construiesc aici case, cimentul este francez, cărămida poloneză, instalația electrică olandeză, cea sanitară germană, aparatura neromânească, deci totul se reîntoarce în aceste țări. Statisticile spun că  20% dintre cei plecați nu se vor mai întoarce niciodată în România fiind pierduți definitiv, iar alți  23% au cerut cetățenie străină (Ungaria, Italia, Spania, Franța, Canada, SUA). Este dureros să-ți vezi copiii venind în vizită după mulți ani de ședere în străinătate, iar copiii lor să nu știe românește, să aibă nevoie de translator. Dezvoltarea noastră economică este foarte slabă, locuri de muncă tot mai puține.  40% din suprafața arabilă a țării este cumpărată de străini; marile magazine cu produse agro-alimentare distrug agricultura românească (sectorul legumicol, pomicol, creșterea animalelor) care a devenit una de subzistență. Principalele resurse strategice, adică bogățiile solului și subsolului,  sunt în mâna străinilor.

             De treizeci de ani asistăm zi de zi la un circ continuu. Oamenii politici se ceartă între ei ca la ușa cortului, se demască unii pe alții, sunt descoperiți că au furat mai mult sau mai puțin din banii țării. Starea aceasta conflictuală de la vârful țării se reflectă și în relațiile oamenilor simpli. La nivelul unui sat sunt mahalale  în care nu întâlnești două familii în bună înțelegere. Fiecare este împotriva tuturor și toți sunt împotriva fiecăruia. În familii sunt multe neînțelegeri și certuri.  Multe familii se destramă, marcând viitorul puținilor copii rezultați în sânul lor.  Cearta, dușmănia, invidia, egoismul, alături de alcoolism, tabagism și desfrâu sunt câteva din rănile sângerânde ale vremii noastre.

                 Nu mai ai putere de convingere ca să îndemni un copil să învețe. Când vede un analfabet că ajunge primar în capitală sau europarlamentar, pe altul la fel că învârtește banii cu lopata sau pe un președinte care spune la început de an școlar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut media șase și am ajuns președinte!” îți piere graiul. Din 1960 sunt în școală, ca elev, ca student, iar de aproape treizeci de ani ca profesor. În fiecare an am avut senzația că învățământul se degradează tot mai mult, că nivelul scade tot mai mult. E vorba atât de nivelul elevilor, cât și de al profesorilor. Abandonul școlar, absenteismul, lipsa de interes sunt la ele acasă în cele mai multe școli. Lipsa de educație duce la îndobitocirea unui popor, care poate fi apoi mult mai ușor de condus, de manipulat!

           Aflăm că ne sunt răpiți copiii, că sunt sacrificați pentru a li se prevala organe, sau pentru a fi folosiți ca sclavi în industria sexului din străinătate. Aflăm că la bandele de tâlhari și de criminali care se ocupă cu astfel de lucruri oribile se raliază uneori angajați ai unor instituții menite să apere legea, să apere cetățeanul. Îți cauți dreptatea și n-o mai găsești, infractorii și infracțiunile se înmulțesc ca pecinginea. Bolile ne seceră ca holdele vara, cancerul se întâlnește tot mai des, medici competenți găsești tot mai puțini, sănătatea se târguiește ca roșiile la piață. La instituțiile publice te duci cu căciula în mână și ești privit de sus, cu aroganță, fără pic de respect. Dacă vezi un funcționar zâmbindu-ți, intri în panică, ți se pare că ceva nu e în ordine.

              Alimentele sunt tot mai scumpe și tot mai proaste, aduse de aiurea, îndopate cu tot felul de chimicale, care nu sunt decât otrăvuri cu efect întârziat. Se apropie iarna și lemnele au ajuns la prețuri astronomice, iar pădurile tot mai puține și tot mai ciopârțite.  Mâna de lucru, fie calificată, fie necalificată, e tot mai puțină, iar  costul pentru ea tot mai mare.

              Clientelismul politic, nepotismul și favoritismul au făcut ravagii în societatea românească.  Vine la putere un partid și imediat schimbă toți conducătorii de unități, plantându-și oamenii de încredere, indiferent de pregătirea și competența lor. Cum să mai prospere o astfel de instituție condusă de un om care n-are nici în clin nici în mânecă cu domeniul în care funcționează instituția! Copii, nepoți, frați și cumnate, alături de prieteni și amante sunt avansați tot într-o veselie. Competiția și competența sunt de domeniul istoriei. Corupția este o meduză cu multe-multe tentacule, care ștrangulează în fașă orice urmă de progres și de elan.

               S-a implantat în mentalul social, în mintea oamenilor, ideea că aici, în țara noastră, nu mai e nimic de făcut, că nu mai ai nici o șansă, că orice viitor este compromis. Am întâlnit părinți care-și îndeamnă copiii să plece ,,afară”, fiindcă ,,aici n-ai la ce să stai, n-ai ce să faci!” Mă bucuram într-o vreme, văzându-i pe cei plecați că își construiesc case aici și speram că într-o bună zi se vor întoarce. Din ce în ce mai slabă nădejde. Unii îmi spun: ,,La ce să mai Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 405(1 –15 Septembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Mânăstirile la români. Pământul țării noastre este presărat de mânăstiri, schituri și metocuri mânăstirești. Alături de biserici, ele formează o adevărată podoabă, o adevărată ghirlandă de odoare sfinte închinate lui Dumnezeu. Așa a fost dintotdeauna în istoria poporului român. Rare au fost localitățile, cât de mici, în care să nu fie construită ,,Casă” lui Dumnezeu. În felul acesta locuitorii s-au simțit mai aproape de Dumnezeu, mai apărați de nenorociri. Mânăstirile și bisericile transmit prin veacuri mesajul spiritualității creștine-ortodoxe.

Foarte multe dintre mânăstiri sunt ctitorii domnești, altele ctitorii ale marilor demnitari și boieri ai țării, iar altele ale unor obști sătești. Au fost ridicate ca rugăciune către Dumnezeu pentru ajutor în luptă și primejdii, ca altare ale permanenței liturgice, ca puncte strategice uneori, dar și ca mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Au fost dotate cu proprietăți și scutiri fiscale, dându-li-se posibilitatea prosperității. Unii istorici au considerat că această politică a multor domni români a avut drept scop slăbirea marilor proprietăți feudale. Deși aparțineau mânăstirilor, bunurile materiale respective puteau fi folosite oricând, la nevoie, de domnie, pentru soluționarea unor probleme superioare de stat. Prima mânăstire cunoscută în documente la români a fost Vodița din Mehedinți, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana(1374). Mânăstiri au existat însă și până atunci, dar ele au fost distruse de popoarele migratoare. Există descoperiri arheologice, care vorbesc despre existența unor vetre monahale încă din secolele III-IV.

După aproape două mii de ani de viață monahală, încercăm să facem o scurtă sinteză a ceea ce au reprezentat mânăstirile în istoria poporului român. Problema e vastă însă.

1. Mânăstirile au fost puncte strategice, adevărate cetățui înconjurate de ziduri groase, cu creneluri, în care s-au adăpostit corpuri de armată și de unde au opus rezistență invadatorilor;
2. Mânăstirile au fost adevărate scări de legătură între cer și pământ. În ele s-au oficiat slujbe permanent, zi și noapte, dar mai ales Sfânta Liturghie zilnic. Călugării nu au fost rupți de lume, ci, chiar retrași în munți și locuri pustii, ei au fost în mijlocul lumii. S-au rugat pentru ei înșiși, dar s-au rugat și pentru lume, pentru nevoile materiale și spirituale ale fraților lor din mirenie, pentru apărarea țării de dușmani, de boli și calamități naturale, pentru bunul mers al vremurilor și al oamenilor. Mânăstirile au fost adevărate spitale duhovnicești;
3. În mânăstiri s-au înființat primele spitale la români. Se numeau bolnițe. În aceste spitale erau tratați în special bolnavii proveniți din rândul săracilor, care nu-și puteau permite să meargă la medici. Aici erau îngrijiți de călugări și călugărițe cu leacuri tradiționale, naturiste, păstrate cu sfințenie din generație în generație;
4. În mânăstiri s-au înființat primele orfelinate la români. Erau mame sărace, altele cu mulți copii, altele tinere fete căzute în păcat, care nu voiau sau nu puteau să-și mai crească nou-născutul. Drept urmare, se duceau și-l puneau la poarta mânăstirii. Îl găseau acolo viețuitorii dimineața. Ce erau să facă? Îl luau, îl creșteau, îi dădeau o educație aleasă, iar când ajungea la vârsta majoratului își alegea calea: rămânea în mânăstire sau pleca în lume;
5. În mânăstiri s-au înființat primele azile de bătrâni. Au fost întotdeauna bătrâni fără urmași, bătrâni goniți de acasă de copii, oameni fără căpătâi, care au căutat un adăpost în mânăstiri. Nu au fost alungați. Au fost primiți la mânăstire și acolo au rămas până la sfârșitul vieții;
6. În mânăstiri s-au înființat primele tipografii. Au rămas adevărate pietre de hotar în istoria culturii românești mânăstiri precum Govora, Bistrița din Vâlcea, Dealul din Târgoviște, Neamț din Moldova, Antim din București și multe-multe altele. În mânăstiri s-au tipărit sute de cărți în mii de exemplare. Indiferent de provincia în care a funcționat tipografia, cartea s-a răspândit în toate provinciile românești. Ele erau scrise la început în limbile greacă sau slavonă, limbi oficiale, apoi, începând de la Coresi din secolul al XVI-lea, în cea mai curată limbă românească. Aceste tipărituri au contribuit la întărirea credinței ortodoxe, la formarea, cristalizarea și unitatea limbii române în întreg spațiul românesc locuit de români. Dacă în alte țări, precum Franța, spre exemplu, există multe dialecte, așa încât francezii dintr-o provincie nu se înțeleg cu cei din altă provincie decât dacă vorbesc franceza oficială, care nu-i alta decât limba/dialectul capitalei, la noi nu se întâmplă așa ceva. Dobrogeanul se înțelege foarte bine cu bănățeanul, olteanul cu maramureșeanul, bihoreanul cu moldoveanul. La noi este una și aceeași limbă și la aceasta și-a adus din plin contribuția cartea românească tipărită de-a lungul veacurilor în mânăstirile românești. Cărțile acestea au contribuit și la unitatea de credință creștină-ortodoxă, la apărarea de influențele prozelite, catolice, protestante și nu numai. Dar cărțile din mânăstirile noastre au ajutat creștinii din alte țări, aflați sub stăpânire musulmană, să-și păstreze credința și limba. Aici, în mânăstirile noastre au fost tipărite cărți în limbile greacă, arabă, sârbă și bulgară, ba chiar și în georgiană, știindu-se cât de necesare le erau fraților creștini de acolo;
7. În mânăstiri au funcționat ateliere meșteșugărești, în care s-au dezvoltat artele minore, precum prelucrarea metalelor prețioase, pietrelor scumpe, țesătorii, croitorii etc. Din mânăstiri au ieșit obiecte de cult de mare finețe, veșminte arhierești și preoțești, care azi sunt adevărate puncte de referință în muzee;
8. În mânăstiri s-au dezvoltat artele, precum pictura, sculptura, arhitectura, muzica, literatura, miniaturile și altele. Altfel spus, religia a ajutat artele să se dezvolte, iar artele au ajutat religia să se exprime, iar la acest dialog translatorul principal a fost mânăstirea. Mulți pictori, sculptori, arhitecți, muzicieni de prestigiu și-au făcut ucenicia și apoi au dat ce au avut mai frumos în lucrarea lor de creație mânăstirilor și bisericilor. Nicolae Grigorescu este un exemplu în acest sens. Mulți scriitori și poeți au fost apropiați ai mânăstirilor și acolo, în liniștea monastică, și-au scris o parte din operele lor. Amintim în acest sens pe Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții;
9. În mânăstiri au funcționat primele școli românești. Ele erau necesare pentru pregătirea preoților, dar apoi și-au diversificat programa și au introdus și discipline laice, devenind adevărate centre de cultură. Școala, devenită ,,academie” de la Mânăstirea ,,Sfântul Sava” din București este edificatoare în acest sens. La aceste școli au predat dascăli luminați, proveniți din rândul călugărilor, unii dintre ei fiind școliți la Constantinopol, Athos, dar și în centre europene. Arhimandritul Eufrosin Poteca de la Gura Motrului, spre exemplu, este primul profesor de filozofie la români, iar cursul lui de istoria filozofiei l-am descoperit la Biblioteca Academiei din București și l-am publicat cu mai mulți ani în urmă;
10. Mânăstirile au fost prezente în viața cetății, la necazurile și durerile Neamului. Nu a fost război în care mânăstirile să nu-și dea obolul lor de viață și de sânge. Am aminti în acest sens numai Războiul de Independență(1876-1878) și Primul Război Mondial(1916-1917), de la care au fost date publicității numeroase documente. Atunci au fost mobilizați sute de călugări și călugărițe din mânăstirile noastre. Pe front, unii au fost folosiți ca brancardieri pentru culegerea și transportul răniților de pe câmpul de luptă la spitalele de campanie, alții au fost folosiți, după o sumară pregătire, drept cadre medii(asistenți și asistente medicale) în spitalele de pe front. Mulți, foarte mulți au murit străpunși de gloanțe, sfârtecați de obuze sau decimați de boli contagioase. În timpul războaielor, mânăstirile au contribuit la susținerea frontului cu bani și alimente pentru oameni și animale;
11. Din mânăstiri s-au ridicat oameni de cultură și de artă de mare valoare. Nu se va putea scrie istoria culturii românești fără a se aminti de contribuția lui Macarie, Coresi, Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, Petru Movilă, Andrei Șaguna și mulți-mulți alții. Din mânăstiri s-au ridicat călugări și ierarhi luminați, care au slujit pe domni ca diplomați, ca înalți funcționari ai cancelariilor domnești, fiind și fini cunoscători ai unor limbi străine. Din mânăstiri s-au ridicat mari duhovnici și oameni cu vederi înaintate, care au scris cărți, în care au adâncit învățătura teologică, au argumentat-o și au apărat-o.

S-ar mai putea scrie multe despre mânăstirile noastre, fiindcă ele sunt prezențe vii ale istoriei românești, jaloane ale drumului ce leagă veacurile, oamenii între ei, dar și pe oameni cu Dumnezeu. Se cuvine să le vizităm, să ne bucurăm de valorile lor, să ne împărtășim de darurile spirituale ce ni le oferă și mai ales de rugăciunile ce ni le dedică cu generozitate.

*

Sfaturi părintești. Iată câteva gânduri ziditoare de suflet ale Părintelui Savatie Baștavoi:

            ,,Nevoia de a spune ceva lumii este o nevoie profund umană, cea mai profundă și omenească nevoie. Spre deosebire de oameni, animalele se ascund în locurile cele mai tăinuite și fac totul pentru a nu fi găsite. Animalul descoperit este un animal mort, pe când noi simțim că trăim doar în măsura în care ne descoperim altora. Experimentul Facebook a demonstrat asta în chip desăvârșit. Pe de altă parte, avem ocazia să vedem ce avem de spus lumii fiecare dintre noi. Cu cât ne descoperim mai des, cu cât suntem mai expuși lumii și trăim cu gândul la ea, cu atât ne golim mai mult. O poză cu pantofii noi? O poză cu noi? În fiecare zi aceiași. Tot mai pustii. Tot mai singuri. Tot mai neinteresanți. Când noi înșine nu mai găsim mulțumire înlăuntrul nostru, ne facem o poză că poate altcineva, oricine, va găsi că suntem interesanți. Tristețea umanității a atins apogeul. Iar noi suntem martori. Oare, cum de Dumnezeu ne găsește încă interesanți?

               ….După ce lumea s-a luptat să-l despartă pe om de Dumnezeu, acum se luptă să-l despartă de propriul suflet. Nimic nu are omul mai prețios decât sufletul său. Sufletul întreg, cu toate puterile lui, cu energia lui, cu setea lui de cunoaștere, cu setea de adevăr, cu setea de frumos. Când sufletul omului se deschide, cerurile se prăbușesc în el, aceste ceruri trecătoare. Puterea sufletului este mai mare decât iadul, mai mare decât orice suferință, mai mare decât boala și moartea. Cuprindeți în sufletele voastre lumea și o preschimbați în lumină. Lumina adevărată care tămăduiește orice rană. Numai într-un astfel de suflet se arată Dumnezeu. Numai un astfel de suflet este viu cu adevărat și prilejuiește fericirea necontenită.

                …Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an ei plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber dinafara orașelor. Ei denumesc această ocupație vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemânare, ei își plătesc oameni care să-i ajute să urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu se lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge fără a simți pericolul pe creste, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase și mlădioase, îndemânatice pentru că munceau. Corpurile de azi sunt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe și fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bântuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din câte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”

*

  Argumentul cosmologic.  O interesantă poezie am găsit pe internet semnată de Domnul Ilie Costinescu, în Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 404(16 –31 August)” →

Dragii mei enoriași!

Marele Judecător. În fiecare zi suntem bombardați cu tot felul de știri care mai de care mai grozave, mai groaznice. În unele părți ale pământului se derulează războaie. Mor mii și mii de oameni de-o parte și de alta a frontului, fie că sunt soldați, fie civili; rămân mii de oameni schilodiți trupește și sufletește pentru tot restul vieții, sunt frânte destine și visuri înaripate ale tinereții. Câțiva oameni însetați de putere sau de avuție, care se află într-un anumit moment la butoanele de comandă ale unei țări sau ale lumii declanșează  conflagrații locale sau mondiale și în urma lor rămân munți de cadavre. După război rareori sunt trași la răspundere cei vinovați. De cele mai multe ori învinșii sunt singuri vinovați, ei suportă toate ponoasele. Marii vinovați sunt declarați eroi, li se aduc osanale, sunt aclamați de ,,cooperativa alaiul”, li se construiesc statui, se scriu cărți despre ei. Sunt și cazuri când cei care sunt adevărații vinovați mor înainte de a răspunde pentru crimele lor, fie de moarte naturală, fie asasinați de proprii lor dușmani. Întrebarea firească pe care și-o pune orice om normal este aceasta: cine răspunde, oare, pentru toate crimele, pentru tot sângele vărsat, pentru toată durerea  acestor oameni nevinovați? Nu se poate să rămână acestea nejudecate de un Judecător  Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de atâtea acte teroriste, de atâtea crime, care se petrec în toate colțurile lumii. Zeci, sute, chiar mii de oameni nevinovați sunt sfârtecați într-o clipă de explozii provocate de bombe puse de oameni fanatici, care slujesc organizații criminale sau cauze aberante. Oamenii uciși nu aveau nici o legătură cu problemele pe care le aveau teroriștii, își aveau viața lor, problemele lor, necazurile sau bucuriile lor. Și, totuși, ei sunt uciși! De multe ori în atacul terorist cad victime și teroriștii, dar cui folosește? Cine mai redă viața celor masacrați? Cine mai poate să facă dreptate pe pământ? Nimeni. Rațiunea omului normal, sănătos, spune că nu se poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de criminali de tot felul, care curmă vieți omenești nevinovate pentru câștig, pentru plăcere, pentru răzbunare, ori, pur și simplu, la comandă. Auzim de oameni sugrumați la colțul străzii, împușcați în diferite locuri, otrăviți, înecați, aruncați în prăpăstii etc. Auzim de criminali în serie, care sacrifică nenumărate vieți de tineri și de vârstnici, după ce-i violează, îi ciopârțesc, îi tranșează ca măcelarii porcul pe tejghea. Auzim de criminali, care-și topesc victimele în substanțe chimice, îi dau drept hrană la câini sau alte grozăvii. De multe ori asemenea criminali nu sunt descoperiți niciodată de autorități, ori sunt descoperiți când sunt prea bătrâni, bolnavi, când orice judecată omenească nu-și mai are rostul. Conștiința oricărui om normal strigă din străfundul ființei noastre, că nu poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte abominabile. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de copii și tineri răpiți și omorâți pentru a li se scoate anumite organe, precum inima, ficatul, plămânii, rinichii, ochii spre a fi transplantate la alții care plătesc bani grei. Mii de copii dispar anual în lume spre a fi folosiți în astfel de scopuri. Alții sunt abuzați sexual de oameni bolnavi psihic, fără scrupule, fără milă și fără frică de Dumnezeu sau de autorități. Auzim de oameni folosiți ca sclavi în vremea noastră, în veacul nostru. Niciodată nu se va mai reda viața unui copil ucis, iar cel rămas în viață după o asemenea experiență sinistră va rămâne marcat pentru tot restul vieții. Cine-i va face dreptate dintre oameni, cine-i va șterge lacrimile de pe obraji, cine va răspunde pentru durerea și zbuciumul părinților? Autoritățile? Rareori. Cele mai multe asemenea crime rămân nedescoperite. Chiar necunoscuți și nepedepsiți rămân făptașii? Nu se poate! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de tot felul de abuzuri și nedreptăți. Oameni cu putere răpesc proprietățile celor slabi și se fac stăpâni pe ele. Falsifică acte, mituiesc funcționari publici pentru a le măslui probe, păcălesc oameni bătrâni și mai puțin cunoscători într-ale justiției și-i lasă în stradă, fără munca de-o viață. Auzim de procese în care sunt folosiți martori mincinoși, acte false, sunt sustrase acte de la dosare, se fac intervenții și mituiri de judecători, procurori, organe de anchetă și dreptatea devine un fel de minge, care este aruncată încolo și încoace. Auzim de procese politice, în care sentințele sunt hotărâte cu mult înainte de proces, când cel acuzat trebuie să moară, trebuie să fie condamnat la ani grei de temniță, indiferent de argumentele și probele pe care le aduce în apărarea sa, indiferent de adevărul probelor ce-l incriminează. Auzim de oameni care au stat o viață sau zeci de ani după gratii, fiind nevinovați. Când s-a descoperit adevărul, era deja prea târziu! Să rămână, oare, făptașii, batjocoritorii dreptății nejudecați și nepedepsiți? În lumea aceasta e posibil, dar conștiința noastră ne spune altceva. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Chiar în familii există situații, când unul din soți îl terorizează pe celălalt, pe copii. Sunt femei cu viață de sfânt, care dorm în ierni grele prin clăi și prin cotloane, ascunse ca să nu fie ucise de proprii lor soți sau de copii. Sunt bătute aproape zilnic, umilite, torturate de un soț bolnav psihic sau beat. Auzim de copii abuzați sexual de proprii lor părinți sau rude apropiate. Sunt fapte care de cele mai multe ori nu sunt reclamate la autorități, se consumă în tăcere, sub perdeaua nopții, a fricii, a terorii. Să rămână, oare, nepedepsite pentru totdeauna? Conștiința ne spune categoric: Nu! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Sunt oameni care fac bine semenilor lor și nu primesc drept mulțumire nici măcar un cuvânt de la ceilalți. Unii fac asemenea fapte pe ascuns, să nu fie știuți de oameni, alții nu sunt înțeleși, ba chiar rău înțeleși și huliți pentru faptele lor nobile. Sunt oameni care salvează de la moarte pe alții, punându-și viața lor în primejdie sau chiar murind ei înșiși; sunt oameni care  hrănesc pe cei flămânzi, adapă pe cei însetați și îmbracă pe cei goi, care construiesc case celor fără adăpost, care adoptă copii ai nimănui, care înmormântează pe cei săraci și străini, care transformă lacrimile în zâmbet și durerea în fericire, care arată altora Calea spre Dumnezeu și-i ajută să pășească pe ea. Ei nu așteaptă nici o răsplată de la oameni. Fac totul cu bucurie, fiindcă așa cred ei că este bine, așa cred ei că-L slujesc pe Dumnezeu. Oare, vor rămâne aceste fapte nejudecate și nerăsplătite pentru totdeauna? Conștiința ne spune că nu. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Creadă alții ce vor vrea. Noi, creștinii, credem și mărturisim, chiar cu prețul vieții dacă e nevoie, că există Dumnezeu, creatorul cerului și pământului, Judecător mare și puternic, Care știe toate și nu poate fi  mituit sau păcălit de cineva, Care va judeca pe fiecare în parte și pe toți laolaltă la vremea potrivită, Care va ști și cele mai ascunse ale ființei noastre, Care va pedepsi pe fiecare pentru faptele rele după a Lui dreptate și va răsplăti fiecare faptă bună după a Lui milostivire. Ne îndreptățesc să credem aceasta Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, conștiința noastră morală, orice om sănătos și bine intenționat. Cu această convingere, greul nu mai este atât de  greu, durerea nu mai este atât  mare, iar viața e mai frumoasă, atât aici, cât și dincolo.

*

Sfaturi părintești. I. Vom reda mai jos câteva reflecții ale regretatului Părinte Arhim. Iustin Pârvu despre minciună.

           ,,În vremea noastră cuvântul s-a degradat. Omul este măsura a ceea ce spune. Îmi amintesc legăturile acestea, realizate prin cuvânt, între oameni, erau totul in satele noastre, în așezările noastre din alte vremuri. Buna vecinătate era ca o fixare temeinică a omului pe pământ, între ceilalți oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunică, nu se cunosc între ei, necunoscându-se nu se mai iubesc și nu se mai prețuiesc unii pe alții. Lipsa de comunicare îi face nefericiți, nesociabili, nu se mai influențează unii pe alții în bine, să aibă unul rușine față de celălalt, să aibă respect tânărul față de bătrân. Minciuna a venit pe lume odată cu adevărul. Omul trebuie să treacă încercarea asta, să aleagă. Dacă alegi adevărul, alegi viața. Dacă alegi să trăiești în minciună, te supui diavolului. Cu fiecare minciună spusă, omul se îndepărtează de rai. Și Adam a încercat să-L mintă pe Dumnezeu când a fost prins păcătuind.

             Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbește. Ca și hoțul. Hoțul de hoț se teme. Omul cinstit este cel care știe rostul adevărat al societății. Dar vedeți? Oamenii s-au influențat unii pe alții, adică eu te șicanez pe tine ca să obțin ceva, ca să-mi plătești cinstea. La rândul tău tu vei șicana pe altul, pe care îl obligi să fie necinstit. Oamenii s-au obișnuit, în societatea noastră, că cinstea se cumpără, ca orice marfă, ca și adevărul. Societățile de acest tip, în care cinstea e disprețuită, sunt jalnice. Dar până și tânărul nostru, altădată cu frică de Dumnezeu și de lege, a devenit și el așa, duplicitar, mincinos și asta pentru că intelectualul l-a învățat. Vina grea și povara grea revine și în acest caz intelectualului.

   Românul minte că nu l-a convins nimeni că minciuna e urâtă, că îl face pe om urât de toți cei din jur. Omul simplu minte și din cauză că politicienii din frunte mint la rândul lor. Se face așa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsită aspru și de Dumnezeu; ar trebui pedepsită aspru și de lege. Dacă îi iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, suferă, se dă legat numai să-l minți mai departe. Ne dăm nemulțumiți de cum sunt copiii și tinerii din ziua de azi? Dar cine îi împinge la televizor, cine îi îndeamnă să stea toată ziua în mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce creștem, avem roada a ceea ce am semănat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)” →