Am ştiut dintotdeauna că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre.
Să ne gândim bine. Oare Dumnezeu încape în gândul nostru de toate zilele despre El? Oare să fie aşa croit să se potrivească celei mai bune şi morale – dar şi celei mai slabe – reprezentări a lumii? Adică este El cel care răsplăteşte pe cei „buni”, pedepseşte pe cei „răi”, mă apără de nedreptăţile sociale, mă scapă mai repede de boală, dacă e criză mă scoate mai repede din criză, dacă am examen mă ajută să trec, ca să pot să-mi văd de viaţă etc.? Este El acel mecanic al lumii de la care cerem mereu ca viaţa să fie ce a fost „înainte”, ca să ieşim mai repede din pandemie, ca statul să ne lase în pace să ne închinăm, ca să nu se mai audă de război, ca străzile să fie mai „sigure”, ca lumea în general să nu ne mai pună piedici să trăim…?
Desigur. Dumnezeu se face pentru noi asta, dacă îl înţelegem şi îl formulăm aşa. În iubirea lui generoasă şi liberă, se lasă modelat de noi. Transformat ori deformat de noi. Dar dacă asta dorim de la Dumnezeu şi nu altceva, atunci Dumnezeu a devenit un „gând slab” al minţii noastre. Cel mai slab. A devenit un capăt al dorinţei noastre de a trăi în lume, după fricile şi nevoile ei. Şi dacă a lăsat mintea noastră să-l prefacă în aşa ceva, dintr-o smerenie a Lui, dacă acceptă să discute cu noi în aceşti termeni, nu înseamnă că El s-a identificat vreodată cu aşa ceva. Sau că e de acord cu toate ideile şi dorinţele noastre despre firea Lui. Paradoxul e, însă, că ne iubeşte, şi blândeţea Lui îl face să „pară” de acord cu toate stângăciile noastre despre El, până la a deveni de nerecunoscut.
Fiecare om e liber să-şi croiască propria viziune despre lume. Dar dacă am ieşi, o clipă, din strâmtoarea minţii noastre, şi l-am privi pe Dumnezeu din perspectiva Lui? Dacă am crede despre El ce crede El despre El…? Nu ar fi o ieşire extraordinară în gândul Lui? Nu ar fi o ieşire din eternul „gând slab” al minţii noastre? Căci, în adâncul nostru, dacă suntem sinceri, de acel Dumnezeu slab suntem noi înşine dezamăgiţi, căci îl iubim atât cât răspunde la dorinţele noastre. Un Dumnezeu moral, pe care nu avem cum să-l stimăm cu adevărat, căci nu l-am făcut mai mult decât egalul nostru – sau mai curând mai sub-egalul nostru – care ne reglează condiţiile vieţii. Iar valoarea pe care i-o dăm lui Dumnezeu este valoarea la care ne trăim viaţa. Iar cei care, de pildă stau mereu departe de Biserică şi sunt etern nemulţumiţi de Dumnezeul din societatea noastră, sunt, de fapt, în adâncul lor dezamăgiţi de gândul cel slab al minţii lor. Sunt dezamăgiţi de Dumnezeul cel slab al gândului minţii lor. Şi în dezamăgirea lor fug toată viaţa de El. Când de fapt fug de ceea ce au croit ei înşişi.
O, dar Dumnezeu n-a fost niciodată acest gând slab al minţii noastre. Ce bine că nu s-a potrivit socotelilor noastre. Ce bine că mai există altă Minte pe lume. Şi ce fericire că putem vorbi aşa!
Şi oare cum ar fi gândul „tare” al lui Dumnezeu…? Cum ar fi să gândim „tare” despre Dumnezeu, cu minte de carne, iar nu cu dinţi de lapte? Cum ar fi ca energiile şi zăgazurile vieţii să se verse, deodată, în puterea şi maiestatea lor adevărată? Căci dacă gustăm o dată din Dumnezeul pe care nu l-am încercat niciodată, s-ar putea să ne placă pentru totdeauna… S-ar putea să vrem să nu mai fugim de El niciodată!
De pildă iată. Intrăm într-o zi moştenind toate slăbiciunile ei în venele noastre. Dimineaţa ne trezim setaţi cu ştirile de seara trecută. Ni s-a spus câte s-au întâmplat pe lume. Mai ales câte nu trebuiau să se întâmple. Auzim de crize, de incendii, de restricţii, de planificări pentru viitor, îndulcite de pastile din sport, cultură sau divertisment… Mergem la servici, sau stăm acasă şi ne petrecem ziua muncind, cu conştiinţa tuturor debilităţilor lumii noastre, asupra cărora n-avem putere. Sau asupra cărora ni s-a atras atenţia, poate sub forma unei mici învinovăţiri, ori frustrări de către mass-media, că n-avem putere… Ne mai relaxăm, dar ne relaxăm cu conştiinţa, parcă, că e un respiro îngăduit de mersul general al lumii. O recreaţie dinăuntrul unei neodihne a lumii. Venim acasă cu cumpărăturile ca o mică biruinţă că am mai salvat ceva din neputinţa lumii, şi că, parcă, suntem mai „echipaţi” să înfruntăm mecanismul ei imperfectibil. Seara ni se pare că lumea a fost plină de slăbiciuni şi astăzi, dar am mai corectat ceva din puţinătatea şi dezordinea ei, prin faptul că ne-am făcut treaba bine şi corect, şi am protejat familia prin energiile, lucrurile şi banii aduşi în casă. Ne culcăm uşor mulţumiţi, uşuraţi, dar cărând speranţele şi neliniştile generale ale lucrurilor de rezolvat în societatea noastră: criza, sănătatea, libertatea de mişcare şi altele. Spunem o rugăciune ca Dumnezeu să potolească ceva din toate acestea şi să facă ordinea lumii mai bună de trăit şi de crescut copiii. Dacă auzim de incendii în spital, zicem: „Doamne, apără-ne, să nu murim!”. Dacă auzim de cazul de trafic de copii de la Caracal, zicem: „Doamne, păzeşte-ne copii, fă să nu mai fie aşa ceva”. Dacă vin migranţii: „Doamne, apără-ne de migranţi”. Suntem cinstiţi şi-l rugăm pe Dumnezeu lucruri rezonabile. Nu ne-ar putea învinui cineva că ne trăim viaţa altfel decât cum ştim mai moral şi mai bine…
Dar ce s-a întâmplat de fapt în acest dialog de o zi cu lumea, în subconştientul sufletului nostru…? S-a întâmplat că ne-am rugat după chipul şi asemănarea lumii.
S-a întâmplat că l-a făcut pe Dumnezeu o extensie a crizelor lumii, a slăbiciunilor ei, pe care aşteptăm să le rezolve… Pentru că nici prin gând nu ne-ar trece că Dumnezeu nu se amestecă în ordinea şi justiţia imperfectă a lumii, în mersul lumii „de la televizor”. Ci că El vine cu graţia Lui ca să repare lumea dinăuntrul lumii, lumea sufletelor noastre. Vine să ne vadă liberi de păcat, de fricile şi angoasele lumii, de aşteptările şi de dorinţele după chipul lumii. Vine să ne elibereze de ordinea imperfectă dinafară, pentru ordinea şi frumuseţea lumii dinăuntru. Dar, în mod subtil, mass-media ne-a atras atenţia permanent că toate crizele şi slăbiciunile lumii, sunt, într-un fel… datoria Lui. „Iată”, zice în mod subconştient lumea, „iată toate slăbiciunile lumii. De ce nu rugaţi pe Dumnezeul <vostru> să le rezolve?”. Însă lucrarea e şi mai perfidă, în adâncul ei teologic. În toată această scenetă exterioară a lumii, în debilitatea ei, stă ascuns gândul de învinovăţire al Continue reading „Pr. IUSTIN T.: Dumnezeu nu este un gând slab al minţii noastre…”
Să ne gândim.