Ohara DONOVETSKY: Ipostaze ale feminității – Note despre volumul de versuri „Legi nescrise” (Editura Armanis, Sibiu, 2018)

Volumul de versuri al Andrei Tischer se construiește ca o elaborată definire a unui sine ipostaziat multiplu, dar aflat permanent în raportare la Celălalt. Imaginea care se desfășoară înaintea ochilor cititorului este aceea a unui drum de la Ea la El, aflați, de cele mai multe ori, în  puncte opuse, situate la capetele a două infinituri. Iubirea mijlocește întâlnirea dintre aceste două universuri și, în egală măsură, în punctul zero al întâlnirii dintre acestea se alcătuiește sau se găsește poezia – pare să spună autoarea -, aici este zona de liniște, de tăcere, locul aflat în afara timpului, spațiul în care ființa se revitalizează, în care se recompune și se analizează. Aici, la limita dintre cele două lumi, se află o gară, un peron, aici se poate trage aer în piept sau se anulează suferința și se suspendă timpul. Și de bună seamă, aici se făurește poezia. O poezie a viscerelor, a trăirilor intense și minuțios analizate, o poezie construită cu foame, sete, rană, oase, sânge ca expresie a sincerității sau a suferinței înțelese ca necesitate a creației: în inima mea nu mai e loc de sânge sau ei nu știau că mi se terminase tot sângele. Poeziile din volum sunt confesiuni și încercări de definire a eului prin raportare la timp sau la cuvânt, dar permanent prin raportare la iubire, fie ea suferință sau extaz: sunt rana din tâmplă sau sunt memorie întoarsă acasă pe scut. Nimic nu există fără iubire, e rătăcit drumul (Labirint), În afara iubirii nu e nimic, e glaciațiune, e apocalipsă, ceea ce conduce la imposibilitatea de a crea: nu mai scriu poezie de la plecarea ta (Istoria unei catastrofe). Iubirea este descrisă în diverse chipuri: ca teatru de război, pe de o parte, dar și ca joc, candid sau hazardat, cu flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți,/ cu alba neagra și cu v-ați ascuns (Domenica) sau, dimpotrivă, periculos, de noroc, ca o ruletă rusească, pe de altă parte; ca frenezie a simțurilor, dincolo de toate legile și emoțiile, dar și ca stare de seninătate, de repaus, ca o zi de duminică.

Iubita, femeia, îndrăgostita, poeta, magul, dar și Lorelei sau (un alt fel de) Anna Karenina sunt doar câteva dintre multele ipostaze ale feminității pe care le sugerează volumul, în toate însă ceea ce contează pare să fie necesitatea de a construi pe sine prin cuvânt, prin poezie: mă iartă, iartă, în ele stau silabă cu silabă. Frenezia, pasiunea și descătușarea sunt stările care o validează: am uitat să-ți spun ceva, cred că era important / eu sunt țigancă / eu nu iubesc – eu ard (Revenire), chiar dacă, uneori, rămâne într-o târzie matematică, numai singurătatea: niciodată șapte, mai rar doi, unu de cele mai multe ori.

Celălalt, văzut și el în multe ipostaze, este, până la urmă, rațiunea de a iubi. Cea mai interesantă definiție a lui este, totuși, aceea în care este asociat poeziei, și prin aceasta, liniștii sau spațiului protector: Înăuntrul inimii mele stai tu și citești poezii, apărat ca-ntr-o cetate (Liniște) sau ești o poezie închisă în trupul meu (Tu). Celălalt contează, în ultimă instanță, pentru că a făcut posibilă iubirea și, odată cu ea, creația. În consecință, preexistența Celuilalt e o condiție sine qua non a creației. (E posibilă, evident, și o altă cheie de lectură, în care Celălalt să fie validat doar în interiorul creației).

Între ea și el, oricare ar fi ipostazele lor, se desfășoară un dialog ca între prezență și absență. Astfel, fie începe un joc sau un dans (vals sau tango), fie se scrie o altfel de matematică (târzie), fie se împlinește un ritual cu descântece și incantații, toate sunt doar modalități prin care se caută o stare de armonie, de contopire sau de similitudine, un răgaz (de cafea), liniște sau tăcere.

Prezentul volum al Andrei Podia Tischer arată cum tema mare a iubirii trece astfel prin diverse registre, tonuri, ritmuri și stări, pentru că modul în care autoarea le surprinde este unul minuțios, dar și riguros, de parcă ar fi înzestrată cu o lupă enormă cu care lucrează o bijuterie în filigran, pentru a-și înscrie (și) poeziile de față. Prin vene pare să aibă cerneală în loc de sânge, pentru că propriul sânge i-a folosit pentru a le scrie. Ce rezultă este o poezie a unei (hiper)lucidități copleșitoare, izvorâte din sinceritate, dar și din necesitatea de a se înțelege, de a se situa corect în raport cu lumea din jur, pe care o construiește în și prin celălalt, dar fără romanțiozitate și fără romantism. Prin aceasta, poeziile sunt cu atât mai seducătoare cu cât ele sunt imagini ale sufletului dezgolit, necosmetizat.

De aceea, poate nu este întâmplător faptul că în poeziile Andrei Tischer există o muzică înlăuntrul poeziei, rezultată nu numai din ritmul intrinsec (sau din denotații), ci și din prezența, poate în răspăr, a anumitor versuri din cântece contemporane, folosite poate tocmai pentru a compensa tonul uneori prea serios, alteori prea amar, cu care își deconspiră sau își arată sufletul. Aceeași motivație ar putea să existe și pentru folosirea, aș zice tot în răspăr, cu ironie sau cu autoironie, a unor cunoscute versuri sau imagini – uneori chiar colate sau îmbinate între ele – (Minulescu, Blaga, Arghezi sau Barbu, Șt. A. Doinaș, Nichita Stănescu etc.), pe care autoarea pare să le valorifice cu un umor prin care tinde să ne/se vindece de orgolii, dar și să-și camufleze, poate, suferința sau dezamăgirea.În volumul de față, drumul dintre ea și el, legați inexorabil, dezvoltă, deopotrivă, un alt drum, între cititor și autoare. Și acest drum trece, inevitabil, prin aceeași gară sau prin stația tramvaiului 19, în care autoarea trebuie să se oprească să își tragă sufletul și să se regăsească pe sine. Aici este locul în care găsește Poezia, așa cum spuneam, pe care apoi o scrie după ce și-a potolit bătăile inimii și după ce a spus: dați-mi, vă rog, o bucată de gheață să-mi pun pe suflet (Incandescență). Versul ajunge până la cititor, este o invocație (incantație) care o readuce în ipostaza de ființă efemeră și fragilă, după ce a fost Lorelei, cea ademenitoare prin cântec.

––––––––––                                                                                                                

Ohara DONOVETSKY

București, 20 iulie 2018

https://ohsophiadona.wordpress.com/author/ohsophiadona/