Ca şi cum…

 

o vreme vei rămâne cu mine
în fiece seară, flacără pură arzând,
dimineaţă, ţărm plutind în derivă –
aşa-mi vei rămâne o vreme… n-am habar până când.
apoi se va-ntâmpla să lipseşti tot mai des,
vei fi tot mai trist şi tot mai departe,
voi fi o-ntrebare la care n-ai să găseşti răspuns,
un felinar arzând inutil într-o noapte.
n-o să ne pese nici de viaţă prea mult
şi laşi, pe lângă ziduri ne vom prelinge,
într-un oraş care nu ne va mai scrie nici-o poveste,
într-o istorie în care nu contează cine pe cine învinge.
tu, apă care m-ai sculptat îndelung, vei seca
şi n-ai să mă mai înfiori niciodată –
doar urmele tale ca o pecete pe tâmplă-mi vor sta
ca o înfrigurare de vin ce mă-mbată.
eu ştiu toate astea pentru că ochii tăi mi le-au spus
când sub pleoape-ţi zvâcneau îndoieli zgomotoase –
până atunci însă ne vom petrece o vreme iubind
şi-mpletindu-ne anotimpurile cele mai frumoase,
ca şi când, dacă-am să te strâng lângă mine
n-ai să mai pleci,
ca şi cum aripa mea şi aripa ta, înălţate-ntr-un singur zbor
fi-vor pe veci….

––––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

21 iunie, 2018

Te-aş fi oprit…

 

te-aş fi oprit dacă-ai fi vrut să-mi fii
timp fără capăt, pernă căpătâi –
te-aş fi ţinut în braţe înc-un ceas
chiar de-ar fi fost tot ce mi-a mai rămas.
te-aş fi privit în ochi şi ţi-aş fi spus
că niciun vis nu-mi poate fi de-ajuns
până nu vii, până nu curgi în mine
întrun limbaj reinventat de tine,
întro pulsare-a tâmplei dezgolite
sub palma ta, sub ochii tăi, iubite!
sub foşnetul luminii ţi-aş fi prins
inima-n palme, ochiul tău desprins
dintr-o durere-a vieţii fără sens,
de lacrimi şi regrete l-aş fi şters –
sub pasul tău prelung m-aş fi făcut
cărări cu flori şi soare, de-ai fi vrut,
din aşteptări ţi-aş fi ţesut poveşti
să-ţi fie felinar spre căi cereşti
întrun vârtej ireversibil, infinit.

te-aş fi oprit … dacă m-ai fi iubit.

–––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

17 iunie, 2018

Când te-ai întors…

 

când te-ai întors era deja prea târziu.
între timp mă născusem iederă neliniştită
îmbrăţişând copacii cu solzii mei tineri
şi uitând clipa în care ţi-am fost neiubită.
tu, cerşetor de stele erai, măturand înserări,
înca beat de amintiri îmbrăţişate –
eu însă risipisem aşteptările toate în vânt,
arse de lacrimi, zăceau pe câmpuri uitate…
încremenirea uimită ţi-aş fi mângâiat-o, să ştii –
dar ochii mei, orbi de tine erau
şi-nvăţasem tăcerea fără contur a pământului
iar timpanele tale, cântecul stelelor aşteptau.
când te-ai întors eram iederă de anotimpuri întregi!
limba în care-aş fi putut să-ţi vorbesc
n-aveai cum s-o-nţelegi…

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

15 iunie, 2018

Atât

 

un ceas – atât – cu zâmbete şi tu.
un fel de răguşeală peste toate,
timp cu petale înflorind în taină
pe ritmuri de iubiri neterminate.
poate-o cafea în care să respire
sub semn de rugă tot ce nu ţi-am spus
şi-un colţ de cer al nostru pentru-o clipă,
să ne îmbete ne va fi de-ajuns.
o pasăre cu aripa subţire
de-atâta zbor încremenit sub soare,
un ceas şi tu – secunda veşniciei
sub care-ngenunchem şi când ne doare.
un gând tivit cu fire de lumină,
eu însămi şi tu însuţi – altfel nu!
o inimă în stare să mă-ncapă
şi-un ceas cu zâmbete – atât – şi tu!

––––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

13 iunie, 2018

 

Drumul uitării

 

a uitat astăzi soarele să-mi răsară.
tu te-ai stins, privighetorile-au adormit
într-un cântec neînceput, întrun vis,
într-un ciob de lumină neclară.
foşnesc depărtări în trupuri de stele târzii,
ochii-mi îmbrăţişează uitarea de tine –
prin iarba de piatră, ceasuri pierdute se scurg
despletite în fire de nisip albăstrii …
stau umbre la pândă printre vorbe puţine,
pragul casei te mai strigă şi azi înapoi –
obosită, luna urlă lovindu-se de pământ
negăsindu-şi drum spre odihna de tine.
drum lung e uitarea şi aspră povară,
adorm pe un ciob de luceafăr nestins.
nu te-aştept, nu ma dori, nu-mi exişti.

… doar soarele uită uneori să-mi răsară …

–––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

12 iunie, 2018

Sunt doar un om …

 

dac-aş putea m-aş vindeca de cer,
de legănarea zborului din gând,
şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri,
sub tălpi desculţe-aş murmura pământ.
m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă
cu braţu-ntins sublim printre cicori,
să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru
sau e doar cerul care-a curs pe flori.
să-nvăţ beţia tandră a tăcerii,
neliniştea de tine să n-o ştiu,
cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul,
poem de viaţă-n ochii tăi să fiu.
însă-s doar om – din trupul meu se scurge
un fir de timp stingher şi-nrobitor,
rugina scârţâie prin sunetele clipei
şi toate lacrimile lumii mă mai dor.

cu răni de cer pe trupul de pământ,
sunt doar un om – fir de nisip și-atât.

 

Cântec candid

 

pierdută-n vară-s ca-ntr-un dor de-acasă
ce-ar zbuciuma şi marea în străfunduri,
de-atâtea zări cu păsări dând din aripi
de-albastru nici n-ai cum să mă mai scuturi.
Continue reading „Nina TĂRCHILĂ: Poesis” →

Alchimie existenţială

 

ţi-aş cere iertare de tot ce nu sunt.
e-n mine o rană ce urlă la lună
şi-un ochi către haos mereu stă deschis
iar eu îl contemplu c-o spaimă nebună.
ţi-aş cere iertare că nu ştiu să-ţi scutur
tristeţea din pleoapă, povara din gând
şi cerul când mi-l aduci mai aproape
ţi-aş cere iertare că respir tot pământ.
că-s tristă adesea de mine, de tine,
că las îndoiala să surpe şi doare,
că n-am răsărituri destule să-ţi dau
şi că-s risipită, ţi-aş cere iertare.
aşa, amândoi stând pe marginea lumii
ne ţinem de inimi să nu ne mai doară
şi-n vuietul vieţii ți-aș cere iertare
că tot ce se naște făcut e să moară.
dar … vezi? e în tine o linişte caldă
cu care mă-nconjuri şi n-aş mai pleca …
albastru de vară mi-aleargă în sânge
şi-n rest uit tot ce se poate uita.

–––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

6 iunie, 2018

Pot

 

pot să-mi umplu lumea dacă vreau, cu tine,
pot să-mi scutur cerul peste ochii tăi –
să se-nroureze nopţile-ţi cu vise
şi să-ţi ardă toate spaimele-n văpăi.
pot să-ţi curg în suflet cu uimiri candide
când îţi bate pleoapa alb peste cărări
şi când înfloreşte noaptea printre greieri
pot să-ţi şterg tristeţea altor întâmplări.
să renasc pot încă sub a ta suflare
sau sub dalta-ţi aspră de Pygmalion
care-mi sapă aripi largi în carnea pietrei
ce-mi crescuse-n tâmpla arsă de nesomn.
când te cheamă zarea dincolo de vreme
să-mi atârn privirea pot de ochii-ţi trişti,
să te duc cu mine-n capătul luminii
unde iarba verde ştie că exişti,
unde universul îngustat în inimi
face să nu doară că ne-a rupt cândva
din perfecţiunea unui tot magnetic
ursind două cioburi spre-a se căuta.
dupa toate astea pot să-nvăţ să uit
cum îţi suna pasul când îmi calci în dor
şi redefinindu-mi viaţa prin uitare,
fără sens de tine, pot să-nvăţ să mor.

–––––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

3 iunie, 2018

Mai dă-mi un semn

 

mai dă-mi un semn din forfotele vieții!
printre singurătăți sticloase în delir,
trimite-un semn în gara mea pustie
primindu-l, să-mi aduc aminte să respir.
sunt doldora de ghețuri și uitare!
trezește-mă cu semnul tău păgân
și despletindu-mi inima-mi din tine,
ajută-mă iar mie să-mi rămân!
din rana ta în rana mea aleargă dorul
cu gura arsă de bezmetice cuvinte
pe care-acum nu le mai spune nimeni –
mai dă-mi un semn să mi le-aduc aminte
pulsând în tâmpla-mi și curgând în inimi,
cărări de cer, beție nebunească …
mai dă-mi un semn că ești, că-ți sunt, că timpul
iubirea noastră n-o s-o copleșească
și n-o s-o-ngroape în noroi și moarte
sub lespede chircită a blestem …
ca să-mi desfac iar coama de luceferi,
de prin războiul vieții dă-mi un semn

 

să știu că ești … să pot iar să respir
printre singurătăți sticloase în delir.

––––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

31 mai, 2018

Cuvintele cu care n-am iubit

 

scrisoare veche ce-ai dormit în mine
printre cuvinte-ncremenite fără glas,
cu sunet orb de dincolo de vreme
când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas.
prin paşii nezvântaţi ai amintirii,
cu ochi de mugur încă ne-nflorit
în care zace-un plâns neplâns de nimeni,
mă mai priveşti să ştiu că te-am trăit
şi nerostit te-ai scris încet pe ziduri,
pe cerul nopţilor cu insomnii la mal,
în inima-mi te-ai scris pe veşnicie
într-o tăcere fără de final
şi ca o taină te-ai topit în mine,
contur amar pe care l-am zâmbit
când mă dureau ca marginile morţii
cuvintele cu care n-am iubit.
de ce te-aş mai rosti acum în ceasul
când şi de mine însămi mă dezbrac?
mi-e bine-aşa – cu tine stând de veghe
lângă-al meu suflet c-o iubire mai sărac.

––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

28 mai, 2018