Alchimia destinului

 

dorm într-o frică cu pereţi de zale
zornăitoare sumbru, nefiresc –
şi-n împietrirea clipei de neşansă
nici sens singurătăţii nu-i găsesc.
trec oameni, treci și tu pe lângă mine,
osânde dulci regretele născând
că n-a fost timp să ne-mplinim menirea,
că ne-am găsit târziu sau prea curând,
că poate-am fost încremenită-n tine
de la-nceputul lumii, din neant,
când îmi erai lumină şi-ntuneric
şi dor nebun de zbor în preaînalt.
şi-atunci zadarnic scutur din aripe
când cad sub pasul tău biruitor
şi bâjbâi oarbă viaţa printre muchii
dar nu respir decât la tine-n dor,
când îmi rămâi mereu ştanţat pe pleoape
şi-nmiresmat de-un gând, tresari și tu
de-un dor de neastâmpăr fără noimă
ce-n inimile noastre se-aşternu.
ne-am mai ţinut de mână-n altă viaţă?
în altă lume poate-n mine-ai curs
ca un miracol, ca o nesfârşire
de răsărit mergând către apus?
nu ştiu decât atât – în clipa-ngustă,
dormind în frica-mi cu pereţi de zale,
eu stau privind de o eternitate
destinul căutând urmele tale.

Destin

 

poate că împotriva mea s-a scris încă de la naştere
o sentinţă prin care-am fost condamnată la iubire fără sfârşit.
poate de-asta am şi primit o felie atât de mare de dor –
ca să mi-o fac corabie şi să plutesc cu ea de la minus la plus infinit.
poate că demult stă scris pe o stea-ndepărtată
că, de câte ori cu vârful degetelor o să te-ajung,
tu o să aluneci spre partea întunecată a cerului
unde luna îşi închide ferestrele cu un ţipăt prelung,
iar eu o să cad împiedicându-mă în urmele paşilor tăi
ca o salcie care de cursul apei se-agaţă –
şi-o să rămân mereu jumătate de sferă, cu o jumătate de iubire,
cu o jumătate de cântec, cu o jumătate de viaţă,
sugrumându-mă lent cu silabele mele-obosite
care spun mereu jumătăţi de poveşti,
colindând cărările cu corabia mea de dor
fără să ştiu până când, fără să ştiu unde eşti,
doar o jumătate de sferă rătăcită prin anotimpuri de ceaţă,
cântând jumătate de cântec despre o jumătate de viaţă …

Pe ce cărări …

 

pe ce cărări mai desenează pașii tăi
fire de viață, căutări și vise?
nedeslușită umbră, nu-ți mai știu
duminicile clipelor promise
și chiar pe mine însămi m-am vândut
pe … două, trei iluzii rătăcite.
acum sunt doar așa – un fel de rană
ce sângeră cuvinte neiubite,
sau o șuviță de nesomn în noapte,
un gând de brumă prin grădini de vară …
pe ce cărări azi pașii tăi dansează
iubirile scâncind la ceas de seară
și orele de îndoieli smintite,
tăcerile cu degete de ceață
ori bolnave uitări cu ochi de șarpe
ce-au șuierat prin mine-n altă viață?
știi, prin poeme mi se face iarnă,
tăcere albă ce-mi aleargă-n sânge
îmbătrânindu-mi visele de-a valma
când pasul tău prin depărtări mă plânge
și îmi coboară ger peste cuvinte
când mai încerc să îmi aduc aminte.

Toamnă fără tine

 

de n-ar curge toamna lunecând în sânge
şi strivind cărarea ierbii către vară,
de n-ar cădea ceaţa pe copacii vineţi
mistuind cu doruri fiecare seară,
de n-aş duce-n coamă frunze risipite
şi în ochi n-ar râde rădăcini de ploi,
dacă mi-aş ascunde printre anotimpuri
freamătul în care-am respirat noi doi,
zilele în care desenam duminici,
nopţile din care stelele-au plecat,
sau dacă fântâna şi-ar păstra mirajul
clipelor de vară ce ne-au îmbătat,
poate că ţi-aş scrie despre câte-n stele,
despre timpul care-mi curge peste gând –
de n-ar cădea toamna asta fără tine
crudă ca un şarpe singur şi flămând …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

22 noiembrie, 2018

De n-ai fi

 

ştii, poate-o să trebuiască să plec într-o zi
şi n-am să reuşesc să te-nvăţ pe de rost!
poate n-o să-ţi aflu gustul zâmbetelor
şi nici lumina stelelor ce ţi-au fost adăpost.
poate n-am să apuc să te scriu într-o piatră
cât să te dau veşniciei drept cântec divin
şi n-am să te-nchid într-o neuitare
pentru că mi-ai curs pe lângă destin.
poate-am să rămân în fereastră
pân-o să mi se usuce aşteptarea de dor,
încremenită-ntr-o şoaptă firavă,
într-un neterminat gest de zbor,
într-o grădină oblojită cu lacrimi
din care-o să trebuiască să plec într-o zi.
dar ce sărac mi-ar zvâcni universul
de-atâta frig şi pustiu, de n-ai fi!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

20 noiembrie, 2018

De mâine

 

de mâine poţi să-mi fii doar amintire –
un mugur ne-nflorit uitat pe-un ram,
un colţ de cer, etern în aşteptare,
gândul în care mă înfăşuram.
de mâine poţi orice, oricând, oriunde.
ochiul meu gol de tine s-a umplut
şi-oricât te-ai scurge dincolo de clipe
sufletul tău tot fi-va-mi aşternut.
ştiu, mi-am vândut pe-o umbră, anotimpuri –
mi-am răstignit neliniştile toate
şi-ncercuită-ntr-un descântec tandru
mi-am îngropat aripi înfrigurate.
în veghea clipelor ce-mi jefuiau prin suflet
călcând pe cer, luminile mi-am stins.
te-am făurit cu aprigă candoare
şi m-am minţit că nu eşti doar un vis.
tot ce mi-ai fost şi-ai fi putut să-mi fii,
pun în tristeţea nezvântată şi amară.
un tren de ieri ajunge-n gară mâine,
ne zbatem într-o ultimă ţigară
şi-ţi cer cu ochii-ncercănaţi sub pleoape
să despietreşti uitarea din iubire
şi să m-ajuţi azi să mai mor o dată.

Refren de amurg

 

toamna sparge ziua în silabe sterpe
şi ne-ngenunchează frunzele sub paşi,
într-o zvârcolire, răni ne curg din ceruri
şi ne fac haotici şi mai trişti şi laşi…
vântului i-e plină tolba cu stridenţe,
nici minuni din urmă nu ne mai ajung –
toamna-mi sparge ziua în silabe sterpe,
tu trezeşti uitarea şi mă faci amurg
când mă dor sub pleoape amintiri de tine
iar din coamă-mi scuturi prea abrupt lumina!
în tăcerea crudă, viscolind risipa
ne îneaca toamna, scârţâie rugina
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.
disperant în minte un cocor mai ţipă,
zâmbetu-mi se sparge în silabe gri
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

2 noiembrie, 2018

Gând nezvântat

 

nu ştiu când s-a terminat dar s-a terminat
ca o lumânare agonizând lumină până la sfârşit,
ca o iubire despletită-ndelung
în care n-a mai rămas nimic de iubit.
datoare-ţi rămân pentru tărâmul candorii
prin care mi-ai purtat sufletul renăscut
şi pentru cuibul cald al inimii tale
în care inima mea a uitat de trecut.
datoare-ţi rămân şi pentru fiece zâmbet
care mi-a tivit universul cu soare,
pentru flori, pentru tandreţe şi pentru iubirea
aceasta cu farmecul ei de salcie plângătoare.
pentru că m-ai făcut să-mi amintesc că-s frumoasă
şi mi-ai pus dogoare-n silabe-nvechite,
pentru că mi-ai croit aripi din mătasea inimii tale
mereu îţi voi fi recunoscătoare, iubite!
şi poate că mi-e sufletul acum rătăcit la răspântii
între îngheţuri şi doruri fără sfârşit –
ştiu însă – odată stinse ecourile acestei beţii,
nezvântat va fi gândul că atât de mult ne-am iubit!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

27 octombrie, 2018

Iluzie fără petale

 

ştii, într-o zi ai să fii şi tu un poem
şi vei sta cuminte-ntr-o carte,
orbit de cuvinte, ameţit de metafore
dar de inima mea deja desprins, din păcate.
într-o zi, mă voi tăia în marginile poveştii
şi-ai să-mi sângerezi şi tu într-un vers.
nici n-ai să ştii exact momentul în care
miracolul va deveni fapt divers.
acum, ca aerul mai curgi încă
în minunea că-ţi sunt şi că-mi eşti.
mâine ai putea să fii doar o amintire
din cartea altor o mie şi una de poveşti.
laşi umbrele să-mi macine lumina prea mult –
aşa, într-o zi vei ajunge şi tu un poem,
vor fi dimineţi în care-am să mă scutur de tine
şi zile-n care n-am să mai ştiu să te chem.
dar, pentru că sufletul meu
a căpătat deja forma mângâierilor tale,
vei fi cel mai frumos poem
născut dintr-o iluzie fără petale.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

24 octombrie, 2018

Singurul cântec

 

claviatura verii nu mai cântă.
a ruginit-o toamna dintr-o joacă
şi-acum, ca-ntr-un poem neterminat,
a învăţat definitiv să tacă.
ecoul zborului cocorilor din vară
s-a scurs şi el cu ploaia pe pământ.
sub pleoapa clipei ne pândeşte toamna
şi nu mai ştiu de-ţi mai încap în gând
sau dacă peste-mine-o să-ncolţească
uitări cu ochii orbi de-atât nimic.
cu-o torturant de rece-nfrigurare
de sub rugina toamnei te mai strig
şi tu m-atingi cu degete de soare
pe inimă când vorba ţi-o rosteşti:
claviatura verii nu mai cântă.
singurul cântec ce-l aud, tu eşti!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

22 octombrie, 2018