Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Reflecţie şi poezie

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

28 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Nu mă plâng

Nu mă plâng

 

Sunt femeia care se teme de femei,
nu mă bazez pe promisiunile lor,
mai bine nu le respir aerul contagios
cât o lungime de prietenie.
Ochii după ce ni se întâlnesc
rămân cu cearcăne
ce lasă urme cât înghețul primăvara târziu
în grădinile din suflet.

Mă prind de întunericul lor poleit
ca o stea de baierele nopții
de unde niciodată nu cade
dar luminează poteca pe unde merg.
Precum o vrabie ascunsă de vântul iernii
cu familia sub un acoperiș
departe de suratele gureșe,
nu mă plâng,
și nici nu le învidiez.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 decembrie, 2017

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mai bogat cu o zi

Mai bogat cu o zi

 

Dimineaţa îţi va deschide orizontul convex
cât trecerea printr-un arc de triumf
cu mândria purtată pe umeri.

Străzile vor defila sub semnul de steag,
se va mărşălui prin ele viteaz
în pas cadenţat.

Inima o vom înălţa în pieptul sever
ca o bombă cu ceas
cu declicul oprit.

Ochii se vor bucura de tot ce văd
dând semnificaţie la evenimente
pentru tot ce se întâmplă.

Mai bogat cu o zi,
ce sânge se plimbă prin vene
cu roşu aprins ca buzele tale
sub care se naşte întregul.

Vise răscolite fără măsură
măsură îşi vor găsi
păstrând somnul cu fluturi
cu aripi pictate color,
mărturisindu-ţi iubirea de-a valma
cum freamătă în pânza de in.

Măcinând tot ce-a fost
în mirosul tare de cimbru
mă voi trezi cu tine, sălbatică,

strivind iluzii…

viaţa o duci în porthart
mergând mai departe.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

25 decembrie, 2017

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Caută-n lut

Caută-n lut

 

Dincolo de urechile lipite de zid, sunetele nu se înțeleg,
se împrăștie ca un murmur prin tăcere,
noaptea se apropie,
somnul îmbracă haina visului care se restituie
pentru întâmplările căzute-n tristețe
lacrimă pe obrazul maicii Domnului.

Tu-mi spui cum să înlătur teama de idoli
fără să mă îmbolnăvesc de adorare
și prezentul să se supună imaginii poeziei
căzută-n desuetudine.
Nu mai putem zâmbi decât dezgoliți de grimase
cu zvonul dimineții pe tâmple mirate,
de minunea cu fluturi de trup gata de zbor
prin grădinile de suflet unde o să se nască
iubirea ce se rotește-n cercuri prin limbă
fără cuvintele prin care devin muritor de ocazie,
un început de nesfârșit rupt din întuneric.

Nimic n-o să se nască fără ochiu-n trunghi
care vede mai mult decât se poate vedea
și tot ce pune-n cuvânt se împlinește.

Ca o stropitoare pe gânduri străine pulverizează
ploile minții ce intră-n rădăcini,
caută-n lut
sămânța originii și se-ntorc
de unde au pornit
să vadă lumina.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

24 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Umbra ta visătoare

Umbra ta visătoare

 

Ruptă din coastele-mi curbe
o văd cum revine,
bucurie și durere
în coșul pieptului puse.

Cu o armură elastică
pe toată pielea o simt
cum se desenează
subțire umbra ta visătoare.

Este flacăra, scara de lumină
ce se-nalță cu seninătate,
pune umerii pe colțuri de stele
și-mi susține urcarea.

Mirosul ei copt de insomnii
îmi va fi pus în palme
și din memorie se naște
treapta următoare de fluid,

liberă curgere în nesaț.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

20 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Prunul

Prunul

 

Noaptea prunului cules este tristă
ca o zeiță fără portofoliu
de unde pălinca a furat mărgele.

Dincolo de măruntaiele prunelor rumene
stă tăria de caracter a sâmburelui
care îndulcește pulpa cărnoasă
din care se distilează lacrima coaptă.

Curge ca uleiul din budana de stejar
mai galbenă decât pletele femeii
ce se ferește să guste elixirul răcorii
și-i respiră aroma cu subțirele nărilor .

Culegem împreună stelele din ghearele nopții
ne culcăm dând semne de culoare-n iubire
în cuibul răpitor unde-i tot mai plăcut,
să nu uităm tristețea prunului cules
rămas o casă fără copii
pe miriștea iernii.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

19 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Numele tău izvor de ocară

Numele tău izvor de ocară

 

Câtă iubire mai vine prin sevă din rădăcini
și câtă ură se mai păstrează de nu ne înțelegem,

încotro se îndreaptă dragostea născută din dragoste
cum ochiul vede lumina cu alcătuirea celuilalt.

Uitarea nu te absolvă de nefăcutul normal
pe care trebuie să-l îndrepți în opinia oamenilor
în care încolțește teama care nu iartă,
capătă otravă de viperă.

Numele tău rămâne izvor de ocară

și oriunde scoți capul trebuie plecat,
el poartă sărăcia și piaza rea
ce nu se împacă cu nimeni,
amintire cu fiori ce-ngroapă frumosul
și miroase a ură cu buze de sare.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Pentru generația de schimb

Pentru generația de schimb

 

Conștiința-mi vorbește din amvon,
nu m-am dezis niciodată.

tu nu iei lucrurile-n serios
îți construiești personajul pe cuvintele lipsă
pe scena improvizată de-un scenarist grăbit
care e și actor de ocazie.
Ruina din această seară își caută nisipul
pentru cetatea clădită din vorbe
care nu spun mare lucru
și mor uitate în promisiuni deșarte.

Ca o garanție cineva schimbă des bordurile
lasă pentru viitor autostrăzile
să le facă generația de schimb
i se oferă de pe-acum de lucru.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

15 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Până nu-mi face cu ochiul

Până nu-mi face cu ochiul

 

Sunt plictisit de muze decăzute,
nu-mi mai zăbovesc bacnotele în buzunar,
cuvintele sunt sărace
fără limbă,
ce-mi oferi adoarme în golul tău
scos din fire.

Nu înțelegi că m-am schimbat în altceva
care numai gustă lipsa de fluturi,
cum înotam altădată prin mocirlă
de mi se încrețea pielea,
uit cât mai repede prefăcătoria
și pe ochi mi se așază un fel de pâclă,
o rugină veselă care se dă sclipitoare
în inima ta de monedă îngăurită.

Foamea s-a stins, nu mai cumpăr nimic
până când marfa de pe galantar
nu-mi face cu ochiul
a sănătate.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

13 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu sulițe de sticlă

Cu sulițe de sticlă

 

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului
de teama greșelii devenită păcat
ce-mi scormone sufletul
cu sulițe de sticlă,
de somnul mi-l face coșmar
și mă trezesc speriat.

 

Cum altfel se poate ieși
din ghearele transpirației reci
decât prin împăcarea cu sine
și pace lăuntrică.

 

Încearcă să mă vindece uitarea,
liniștea-mi urcă pe scări în memorie
cu rugăciuni nesfârșit vestitoare.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

12 decembrie, 2018