Clipele lustruiesc argintul şi rotesc acele ceasornicului
fiecare în ritmul său,
orizontul deschide ferestrele nopţii,
trage zăvoarele visătoarelor porţi,
să intre iepele albe ale ierburilor
scăpate din câmpiile culegătorilor de maci
în paradisul măcinat de invidii.

Pe urmele lor a început să dospească lumina
în oasele fiinţei ca într-o scoică
închide cântecul mării
de nu mai suspină păcatul.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

6 noiembrie, 2018

Pe urmă-i se vor usca bălăriile,
întunericul va căpăta gust de sare
şi totul se pierde în ce n-a fost niciodată.

Iarna pune pe ziduri acoperiş de ninsori,
îngheaţă la porţi zăvoarele de lemn
de nu mai poate intra îndoiala
ruptă de contextul ce poartă secretul.

Aşa a intrat în forfota lumii buimace
ce-şi spală păcatele pe ascuns
îmblânzind cearcănul oval de lună
al nopţii dintre două anotimpuri.

Tot ce urmează nu va mai fi
decât un semn ce-i apare sub piele.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 noiembrie, 2018

În memoria cheii rămâne dilema,
să-şi acopere gaura ori nu
cu glasul tăcerii
unde cruda aşteptare în vârful şperaclului
sparge întunericul.

Zidurile contemplă cerul ursuz,
alunecă prin ochi ferestrele de dincolo
şi un ţipăt de pasăre strident
rupe teama şi o aruncă după colţuri
unde se întrupează îngerii
în paznici ai libertăţii divine.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

3 noiembrie, 2018

Un halou de uimire despică cerurile
cu arbori de lumină
ce îngheaţă limba de piatră a norilor,
sub ei alunecă ploile soarelui.

 

Ziua odihneşte în oglinzi de ape
tristeţea fuge de sine-n imagini
nelocuite de viaţă,
fără nicio înviere.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

28 octombrie, 2018

Fecare bucată poate reprezenta întregul
de parcă ar fi un copil fără părinţi.

In acest univers lumina îşi destramă trupul,
spulberă nisipul şi acoperă tăcerea uicigaşă
de care mor păsările pe capete,
nici nu se mai ştie dacă o fantomă de femeie
apare pe drum ori nu.

 

Pesemne a fost păzită de îngeri ori înghiţită de ape
cu o umbră tremurată,
ochii lumii se închid în cearcăne vinete
şi nu mai văd lumina,
întunericul din ei asmute deşertăciunea
în afara trupului în braţele nimicului.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

27 octombrie, 2018

Cu haine colorate fiecare anotimp
fuge de la o mare la alta-n pe drumuri
pline de cenuşa risipită a istoriei
dincolo de care s-au înălţat biserici,
să se închine ţăranii supuşi cu teamă,
de care mai marii râd în barbă
şi mai fac câte o donaţie de milă

 

Dumnezeu privşte cu sfială ascunsă,
nu ştie cui e mai bine
să-i dea pâinea şi vinul ca binefacere,
celor care stau în genunchi pe piatra cioplită
ori celor care fac danii din munca celor dintâi.

 

Într-un târziu scapă o lacrimă dintr-o icoană
pentru cei săraci cu duhul şi trece mai departe,
timpul şi universul nu-i lasă atâtea clipe
câte are la judecata viitoare pentru ei.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

22 octombrie, 2018

Gura face pungi de plăcere
în care curg ape nebune,
clipele se împuşcă pe la colţuri
cu prăştii de nerăbdare,
fumul defilează prin aer
ca un înger trist.

 

Frigul se lasă biruit
şi iarna se pierde-n amănunte
peste care trec cântând.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

21 octombrie, 2018

Toamnă bună de legat, bogată, nebună
e răcoare seara sub luciul alb de lună
clocoteşte vinul înăsprit în budane
fierbe în sângele iubirii la vădane.

 

Tu-mi dăruieşti partea din logosul vorbirii,
să-ţi fiu prezent mereu la patima iubirii
şi încercat de zei ori mândrele prinţese,
să simt în inimă cum pânza ţi se ţese.

 

Se face a seară-n gânduri şi în vise,
dar porţile iubirii au rămas deschise,
un fior de toamnă lungă, domnească
începe cum copacul în inimă să crească.

 

Creşte-n interior cu rădăcini stelare
iubire, calul nopţii duce-n şa călare
spre răsărit roşu ori spre apus nu ştiu,
dar viaţa fără dânsa se face un pustiu.

 

Aştept pe cărare sub raza lunii rece,
când inspre râul morii-n galop va trece
şi altă făină se măcină la moară
grăbită de pe şa iubita când coboară.

 

Râul face valuri, arinii îşi dau coate
numai toamna-n hambare strânge şi socoate,
o dimineaţa vine-n ceaţă, chiar cu brumă
dragostea-ncepută o coace şi îndrumă.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

19 octombrie, 2018

Noaptea de spirit
lumina n-o mai întrevede
steaua ta neagră
se apropie ca o fiară cu dinţii de piatră.

 

În cel ce-ai fost nu te mai întorci
trebuie să te desparţi de trecut
ca de un mort,

 

să-ţi pierzi în uitare gândurile
să se nască alte orizonturi
fără negură-n ochi,
fără monştri în somn
ori chemări de dincolo.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

18 octombrie, 2018

Cum poate ucide sălbăticia chipul uman
cu interiorul nestăpânit, animalic
ce lasă un gust amar
neiubit nici de demoni!

 

Ei se amestecă printre noi
ca hoţi de suflete.
dispar apoi cu măşcări joviale
şi aşteaptă ocazia nefericită.

 

Totuşi au acel sentimentul ciudat
de ulcior ce nu merge de multe ori la fântână.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 octombrie, 2018