Părinţii Bisericii, în experienţa lor, spun că inima are o raţiune a ei. Raţiunea inimii este să contemple la nesfârşit lucrările lui Dumnezeu (cu oamenii, cu natura, cu Creaţia). Ea funcţionează cel mai bine cu lucrurile la scara eternităţii, de care nu se satură niciodată. Ea se cheamă “mintea inimii”.

Anotimpul fără timp

Orice anotimp
înseamnă un an
un timp.

Dar mai e anotimpul
care şi-a uitat timpul
şi nimereşte mereu
greşit
pe timpul altora.

Ce poate să însemne
decât că un Străin amabil umblă printre noi
scuzându-şi, necontenit,
veşnicia…

Iar celelalte lucruri şi calcule, serviciul şi grija pâinii puse pe masă trebuie lăsate pentru intelect. Pentru mintea obişnuită. Asta spune înţelepciunea Părinţilor. Şi Slavă Domnului că e aşa.

Se spune că iarna mintea e mai liniştită. Mai ales după ce au trecut Sărbătorile. Mai puţin împrăştiată. Şi mai capabilă pentru exerciţii sufleteşti.

Iată unul, care ar putea să ne dea energie pentru restul anului. Şi – de ce nu? – pentru restul vieţii…

Milostenia. Care este rolul milosteniei în viaţa noastră? Ce valoare are ea, ce primim în schimbul ei, ajutând oameni care nu ne pot răsplăti în vreun fel? Sau care nici nu apucă să cunoască pe cel ce a făcut darul.

S-ar părea că toţi o ştim, dar nu avem răgazul să o formulăm.

Cu un fel al milosteniei, cel material, suntem obişnuiţi. A da un ban unui sărac, a hrăni un nevoiaş, a îngriji un bolnav, a da o haină de pomană – e cumva de înţeles. Mai există însă şi un altfel de milostenie, mai adânc, care ţine de viaţa însăşi. Ceea ce se cheamă „milostenie sufletească”, cum o numea părintele Cleopa. A învăţa pe cel neştiutor, a mângâia pe cel îndurerat de pierderea cuiva, a scoate din singurătate pe cel singur, a încuraja pe cel deznădăjduit, descurajat de viaţă, a alina gândurile negre ale unui bolnav, a cânta colinde într-un penitenciar etc. Adică – într-un fel minunat – a încuraja şi a susţine viaţa în toate formele ei care se zbat, acelea mai slabe şi mai vulnerabile.

Dar de ce să ajuţi fiinţe mai slabe când viaţa ta trebuie să fie puternică, să munceşti să o susţii, să o promovezi, într-un cuvânt – să o afirmi? Într-o logică devenită foarte familiară nouă, de ce să susţii proiecte de vieţi de „nesucces” – vieţi de sărăcie, de boală, de depresie, de bătrâneţe sau de singurătate – când ai alte proiecte de succes, alte vieţi drept exemplu, şi, mai ales, propria ta viaţă? Pe care-l vezi ca cel mai de succes şi mai meritoriu proiect dintre toate.
Şi aici ajungem la punctul cel mai adânc al fiinţei noastre. De ce? De ce să laşi vieţile să se zbată? De ce să încurajezi sărăcia şi boala? Dacă o lumânare abia mai pâlpâie, de ce să n-o stingi? Dacă a rămas o frunză singură într-un copac, de ce să n-o faci să cadă? De ce să susţii viaţa pe muchea ei cea mai fragilă şi mai vulnerabilă? Nu este o prefăcută cruzime?

Din acest punct, nu poţi să coteşti decât în două direcţii.

Poţi să coteşti la stânga. Şi să te iei după „umanismul” noii lumi fără Dumnezeu. Suferinţa, sărăcia, boala, handicapul nu au ce căuta într-o lume viabilă, „de succes”. Şi atunci, „alinăm” aceste suferinţe în cel mai „uman” mod posibil: eutanasiem bătrânii sau bolnavii, avortăm copii „fără şanse”, pe cei cu sindrom Down sau pe cei care ne complică existenţa în oricare alte feluri… Răsplata acestui drum la stânga, acestei logici, este una teribilă! Ireversibilă. Dar să n-o formulăm până nu vedem răsplata celuilalt drum…

Căci, din acelaşi punct, putem să cotim la dreapta. Spre mila care susţine existenţa. În toate formele ei şi – mai ales – în cele mai neajutorate. Spre acea dispoziţie a inimii cu care Dumnezeu însuşi creează şi susţine lumea. Căci nu El a creat un mediu ostil vieţii, ci excesele şi natura căzută a omului au făcut-o. Dumnezeu însă dă şanse vieţii tocmai în acest mediu ostil, oricât de ostil. Cum anunţa într-un mod minunat proorocul Isaia despre Mântuitorul. Când va veni, El „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge” (Matei 12, 20). Cine putea concepe atâta blândeţe, atâta gingăşie, tocmai din partea celei mai puternice Fiinţe? Aşa înţelegem de ce, în zilele noastre, copii care se zbat să se nască, cu şanse medicale minime, ajung să vadă lumina vieţii. Sau de ce unii oameni duc o boală cronică toată viaţa, sau un handicap sau o dizabilitate cu care străbat lumea până în ultima clipă. Înţelegem astfel de ce trebuie să trăiască şi oamenii săraci, oamenii bolnavi sau singuri. De parcă le dă Cineva mereu şanse… Pentru că avem un Dumnezeu minunat, care „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”. Care susţine viaţa până când toate şansele ei au fost actualizate. Sau chiar şi singura: şansa de exista şi de a trăi, pe pământ, măcar o singură clipă.

Răsplata acestei cotituri la dreapta este una incredibilă. Să încurajezi, chiar şi cu gândul, venirea-limită a unui copil pe lume, să întăreşti acel fir de viaţă de care se agaţă un bolnav, să scoţi o şansă în faţă celui deprimat şi care a epuizat propriile şanse date vieţii, să dai o mână acelei „trestii strivite” sau „feştile fumegânde” – înseamnă să primeşti înapoi ceva extraordinar. Primeşti înapoi sentimentul valorii vieţii. Al oricărei vieţi, al vieţii celei mai fragile, şi, în cele din urmă, al vieţii tale. Care stă dincolo de reuşita oricărui proiect, dincolo de bogăţie sau sărăcie, de sănătate sau boală, dincolo de orice circumstanţe favorabile sau nefavorabile. Ca fericitul Iov, care a primit lecţia valorii universale a vieţii tocmai când rămăsese sărac, bolnav, şi singur. Fiindcă într-un mod minunat – aparent fără legătură cu subiectul durerii lui –, Dumnezeu îl întreabă: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu? Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor? Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?” (Iov 38,41; 39, 1-2). A da valoare altor vieţi fragile, mai slabe decât a ta, înseamnă să gândeşti ca Dumnezeu însuşi – care a creat o viaţă mai slabă decât El – şi să recapeţi acel sentiment al valorii şi al puterii adevărate care vine din ocrotirea vieţilor altora. Şi mai înseamnă să-ţi asiguri o bătrâneţe liniştită. Şi un somn uşor, când pui capul pe pernă.

De cealaltă parte, alternativa e teribilă. Negarea valorii intrinsece a altor vieţi mai slabe, mai vulnerabile, epurarea lumii de (viitori) copii cu dizabilităţi, de bătrâni şi de bolnavi, naşte o moştenire otrăvită. Propovăduind îndestul timp că viaţa în suferinţă nu are valoare, vei primi înapoi aceeaşi răsplată toxică – sentimentul lipsei de valoare, de sens a propriei tale vieţi. Nu va trece mult până la prima boală, prima suferinţă sau singurătate, când vei descoperi, parcă de nicăieri, că viaţa ta nu mai are valoare. Iar banii şi medicamentele nu ne vor mai ajuta cu nimic. Pentru că ne-am tăiat punţile umane, de la inimă la inimă, de unde ne-ar fi putut veni valoarea. Şi rămânem pradă singurătăţii şi depresiei terminale, şi unei viitoare bătrâneţi chinuită din urmă de nihilismul tinereţii ei. De care nu s-a căit.

Aşa că să cotim la dreapta. Spre milostenie. Şi nu doar din aceea materială, care e mai uşoară, ci spre aceea sufletească, care presupune schimbarea minţii. Şi a inimii. Şi vieţile săracilor au valoare. Şi vieţilor bolnavilor au valoare. Şi vieţile copiilor cu dizabilităţi au valoare. Orice viaţă are o valoare dată de Dumnezeu, neştirbită de fragilitatea ei. Orice viaţă are puls. Oricât de slab. Şi ori de câte ori simţim acel fior de energie caldă în noi, acel zâmbet interior care se trezeşte când ajutăm pe cineva, când dăm o şansă cuiva – acela e însuşi zâmbetul Duhului Sfânt, care mărturiseşte valoarea vieţii din noi, ca şi din toţi ceilalţi. Valoare care stă ascunsă în cele mai minunate moduri în toate fiinţele, în „trestiile strivite” ale acestei lumi.

Şi ce mod mai bun de-a scăpa de iadul unei vieţi egoiste decât să simţi că ai valoare între toate aceste fiinţe?

Avem puls.

Deci… exerciţii frumoase. O iarnă liniştită. Şi o viaţă binecuvântată!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

11 ianuarie 2019

A trecut anul. Pe dinafară, a fost an centenar. Dar pe dinăuntru, un alt an personal, pentru fiecare dintre noi.

Cum ar fi ca la finalul acestui an, la finalul oricărui an, să nu ne mai punem nicio dorinţă – nici ca lumea să fie mai bună, nici ca guvernanţii să fie mai drepţi – ci doar să ne eliberăm de ceea ce se cheamă „bogăţia lui nelegitimă”?

Adică, în ordinea vieţii noastre, să scăpăm mai întâi de uriaşul bagaj de deşertăciune, de cunoaştere şi de informaţie sterilă pe care ni l-a lăsat ultimul an zestre. Un fel de curăţenie a memoriei şi a gândurilor. Pentru că îndeletnicirile dragi şi proprii sufletului au fost dintotdeauna cunoaşterile fertile cu valoare pentru faptă, pentru oarecari prefaceri interioare. Lecturile sau meditaţiile bune, cultura ce trimite la meditaţii şi reflecţii, schimburile originale de idei, dialogurile de spirit – toate sunt câmpuri informaţionale din care sufletul poate să construiască direcţiile necesare de dezvoltare ale vieţii. Acestea sunt bogăţia naturală – actualizată şi pusă în practică – a sufletului.

Ca să înţelegem cât din „bogăţia” noastră e naturală şi cât artificială, ar trebui să ştim cu ce ne-am încărcat „dulapul”.

Mai întâi, ştirile. Toate ştirile „onorabile” despre problemele globului sau ale ţării noastre care nu au directă legătură cu meseria sau cu viaţa noastră, asupra unor realităţi pe care nu le putem clinti nici „un fir de păr”, deşi toate vor să pară indispensabile – sunt un bagaj de cunoaştere artificială, sau o „bogăţie nelegitimă”. Iar bogăţia nelegitimă nu e o Cenuşăreasă inofensivă. Rostul ei e să ne deturneze energia sufletului înspre altceva. Astfel că asemenea ştiri (majoritatea) ne furnizează probleme globale, imposibil de rezolvat (din poziţia noastră), şi prin iluzia „grijii” pentru ele, înlocuiesc tocmai energia pentru „problema” personală şi primenirea sufletului. Cu alte cuvinte, lasă nerezolvată problema personală în favoarea celei globale. Prin aceasta nu se neagă justeţea cauzelor umanitare sau caritabile (şi nici carierele construite în jurul lor), ci cantitatea de informaţie inertă pe care o receptăm majoritatea dintre noi. Practic, suntem nevoiţi să constatăm că mai toţi „ardem” motorul atenţiei de pe margine, din poziţia de consumatori – voluntari sau involuntari – ai unor astfel de ştiri, fără să reuşim să le mai actualizăm vreodată în faptă. Iar prin încărcarea capacităţii noastre cu zeci şi sute de probleme potenţiale, ni se poate crea iluzia că participăm la rezolvarea lor prin simpla aflare cognitivă, sau chiar prin participare afectivă. În fapt, atâta vreme cât nu se traduc în faptă (sau mişcări către faptă), asemenea ştiri măresc cantitatea irosită de potenţial personal, atât cognitiv cât şi afectiv. Ciudată „ardere în gol” a memoriei, atenţiei şi – în cele din urmă – tocmai a dragostei. Toate devin nobile, dar false „îmbogăţiri”. De care ne puteam lipsi, onest, din capul locului.

Apoi, reţelele „sociale”. Toate postările, mesajele, alertele, discuţiile de pe reţelele de socializare (FB, Instagram, Whatsap, Twitter etc.) care nu slujesc efectiv meseria noastră, sau vreun proiect umanitar-social legat de activitatea noastră, şi nu trimit la activităţi reale care să facă oamenii să interacţioneze pe viu – toate pun sufletul la un fel de „muncă” artificială legată de întreţinerea sinelui în această nouă lume. Prin cantitatea nesfârşită de conţinut pe care o propun – în mare parte irelevant sub aspectul acţiunii, faptei – ele obligă sufletul la diversificare eterogenă, sau, o altă formă de îmbogăţire nelegitimă. Târgul e şi aici, la fel de înşelător. Te îmbogăţeşti la nesfârşit în „prietenii” şi proiecte virtuale, pentru a sărăci în comunicări şi proiecte reale. Şi acelea puţine pe care le mai aveai, şi care constituiau bogăţia ta naturală. Iar sinele virtual nu face decât să „mănânce” din spaţiul sinelui real, mai exact din două domenii esenţiale, legate de relaţii şi muncă, în care acesta din urmă se putea manifesta realmente ca „activ” – familie/prieteni şi servici. Adică o „familie” virtuală şi o „muncă” virtuală, care consumă din capacitatea pentru familia şi munca reală. Iar excepţiile rarisime şi fericite – când oamenii chiar se slujesc de spaţiul virtual pentru muncă sau relaţii de muncă, sau pentru proiecte umanitare – nu fac decât să confirme regula.

Şi în fine, o a treia categorie, construită din primele două. Curiozităţile vizuale deşarte. Tot ce „agonisim” noi din media şi social-media (în afara profilului sau carierei), de la ştiri la postări, la clipuri aleatorii şi la forme de divertisment fragmentate la infinit. Deşi unele au o aparenţă „profesională” – precum concursurile culinare, emisiunile de talente sau showurile reality –, toate au acelaşi concept-reclamă în ele, bazat pe exacerbarea curiozităţii sterile: „uite ce poate face X!”. Căci curiozitatea naturală a sufletului se simte mai la ea acasă între formele clasice de cultură – cărţi, concerte, muzee, teatre, sau cinematografie de calitate – care-l predispun la meditaţii interioare, din care poate construi apoi ceva potrivit cu viaţa lui. Or aici, petrecerea virtuală e menită să „îmbogăţească” sufletul cu emoţia privitului pur, scoţând partea de meditaţie care însoţea actul sau urma după. Calul troian introdus în logica noastră ar suna cam aşa: „face X, aş vrea, dar nu mai e nevoie să fac şi eu; deci doar stau şi privesc”. Ceea ce lasă sufletul, într-un fel, impotent. Constantin Noica, un om care iubea meditaţia şi dialogurile culturale adevărate, avea această reflecţie: „Dacă în mine nu se petrece ceva, nu-mi rămâne decât spectacolul lumii”. Un spectacol care ne-a îmbogăţit cu o povară uriaşă de informaţie sterilă, care odată depozitată, stă acolo în sufletul nostru nu ca să ne recreeze, ci ca să consume spaţiul şi energia prefacerilor interioare. Din care ar fi putut ieşi adevăratul spectacol.

Iată-ne reveniţi la sfârşitul anului. La sfârşitul oricărui an. Cât de „bogaţi” în informaţie suntem! Cât de diverşi în proiecte, dorinţe sau griji – mai toate asociate acestui bagaj de cunoaştere sterilă. Care ne întreţine iluzia că noi putem schimba lumea, fără să ne dăm seama că, de fapt, lumea ne-a schimbat pe noi. Am ajuns să nu mai descoperim, să nu mai cunoaştem – nici măcar să ştim – ci doar să „aflăm”. Să privim. Şi se pare că, cu cât aflăm mai mult (şi mai multe), cu atât devenim mai puţin înţelepţi. Şi – în cele din urmă – mai puţin fericiţi. Căci mai niciunuia dintre noi nu-i vine să creadă că el ar putea fi acel bogat care nu poate intra în Împărăţie, necontorizând niciodată bogăţia lui „virtuală” (cel puţin surplusul ei). Acea bogăţie care nu poate moşteni, şi nu ne lasă să moştenim…

Aşa că, pe final de an, dacă am putea să nu rezolvăm problemele lumii, ci doar să scăpăm de „bogăţia nelegitimă”, „deşartă” a ei, oare nu am începe să fim nişte oameni adevăraţi? Oare nu am accesa bogăţia noastră naturală, potenţialul nostru neirosit, şi nu am aduce în lume cea mai de preţ contribuţie posibilă – fărâma noastră de bine? Căci ca să îmbogăţim lumea cu adevărat, s-ar putea să fie nevoie să „sărăcim” de ea. Să începem să fim, cum s-ar spune, „săraci cu duhul”. Şi, drept urmare, „mai curaţi cu inima” şi mai fericiţi…

Un An despovărat de bogăţie nelegitimă şi Nou tuturor!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

28 decembrie 2018

            În lumea noastră repetitivă, ce se poate spune nou despre această întâmplare care se numeşte Crăciun sau Naşterea Domnului? Ce se mai poate spune dincolo de domeniul evidenţei istorice şi biblice, care este un film pe care ne-am plictisit, mental, să-l tot „rulăm”…? Căci nu putem scăpa de un anume sentiment al previzibilului, al „acomodării” cu naraţiunea: magilor li se arată Steaua, Fecioara merge în Betleem, Pruncul se naşte, îngerii cântă, Irod turbează etc. Pesemne că asta e limita raţiunii noastre, să obosească să mai depene aceeaşi naraţiune, pe care pare că a înţeles-o… Şi când povestea încetează să mai fie paradoxală, când se clasicizează în elemente concrete, când mirarea nu se mai produce… atunci şi Taina, încet-încet, devine ştire. Cu lungime de viaţă de câteva zile sau ore. Un Crăciun, deci, care nu poate să mai iasă din timp…

De unde, totuşi, ni s-ar putea aprinde mirarea în noi? Aceea care ne face un homo mirabilis, mai presus de homo sapiens. De unde începem să ieşim din timp? În mod cert, nu de la lucrurile pe care le înţelegem (sau credem că le înţelegem), ci de la lucrurile pe care nu le înţelegem. Pe care poate n-o să le înţelegem niciodată…

Iată unul, în care să ne spargem mintea!… Ne-am obişnuit deja cu faptul că Iisus S-a născut. Că Dumnezeu S-a făcut om. Dar nu ne vom obişnui niciodată cu faptul că Dumnezeu şi-a asumat gena copilăriei. Că Dumnezeu îşi poate trăi desăvârşirea în conţinutul vârstei de 1 an. Sau de 2 ani. Sau de 5 ani. Luat invers, că un trup şi o minte – omenească, până la urmă – de copil poate găzdui însuşi sufletul şi mintea lui Dumnezeu. Este de neconceput această alăturare de inocenţă şi neştiinţă naturală (la 2-3 ani) cu atotştiinţa unui Om desăvârşit şi nesfârşit de ani, în acelaşi trup. Numai un Om cu suflet necuprins poate alege să încapă într-un prunc, să-şi strângă atotştiinţa Lui în naivitatea unui copil. Este o metaforă desăvârşită de care numai Dumnezeu era în stare. Şi luăm în calcul, desigur, că copilul Iisus „creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), aşadar avea limite, nu era maturizat, şi pesemne că avea şi el slăbiciunile drăgălaşe ale tuturor copiilor… (Oare-i plăceau dulciurile?). Miracolul e că acest copil care se ţinea de blana mieilor, şi se bălăcea în apă, şi care fugea la Maria, mumă-sa, să-i dea vreo dulcegărie – era desăvârşit în acelaşi timp, pentru că El crease luna, magii, stelele, noaptea şi decorul întregului scenariu. El stabilise limitele tuturor lucrurilor. Şi, acum, iată, şi pe a Lui…

Este ca şi cum ne-am uita la copiii noştri de 3 ani, dincolo de naivitatea lor neastâmpărată, şi am putea concepe că în ei locuieşte Ceva desăvârşit, veşnic şi pentru totdeauna. Mai presus de ei. Poate că este deja o Persoană desăvârşită în ei. Asta ne spune Botezul. Şi dacă s-ar duce în Cer acum, le-ar fi destul să trăiască veşnicia pentru totdeauna în cuprinsul vârstei de 3 ani. Cum a trăit-o Iisus.

Deci cum să numim această ciudată îmbrăcare a lui Dumnezeu în hainele umanităţii celei mai fragile şi mai slabe? În copilărire ar fi un concept bun, dacă nu ne-ar duce, cumva, în zona de drăgălăşenie. Iar când tainele devin „drăgălaşe”, riscul cel mai mare e să ne „acomodăm” cu ele. Şi să cădem în timp. Hai s-o numim, din perspectiva Lui… dezdesăvârşire. Pentru că lasă loc pentru ceva nou. Pentru o nouă desăvârşire, împreună cu omul! Să zicem că lui Dumnezeu i-a plăcut să trăiască câţiva ani de dezdesăvârşire. Nişte ani eterni, din punctul Lui de vedere, care rămân în El dintotdeauna, pentru că Dumnezeu trăieşte totul la prezent! N-ar fi minunat să descoperim că Dumnezeu are acolo – parcă pregătită – partea Lui de dezdesăvârşire?…

Unele concepte sunt ca un arc. Încordează mintea şi acumulează energie potenţială extraordinară. Dumnezeu născându-Se, dezdesăvârşindu-Se, a comprimat arcul. Toată Existenţa, în desăvârşirea ei, s-a comprimat odată cu El.

Ce se va-ntâmpla când îi va da drumul?…

Un Crăciun ieşit din timp, cu o nouă naraţiune!

–––––––––––

Monah Iustin T.,

15 decembrie 2018