AI TOT UNIVERSUL PE UMERII TĂI
… îngerul răspântiilor scrisese ceva pe firmamentul nopții,
nu deslușeam ce !
un vis cu ochelarii pe nas se feri să descifreze înscrisul,
dar, umbrele se lăfăiau peste litere,
și visul renunță !
răspântiile îmi vorbeau,
mă trăgeau de perciuni și-n zulufi mi se inseminau aripi,
îngerul își vroia să mă poarte undeva …
unde ?
ah, da !
uitasem de lupta cu manuscrisele,
mă intrasem în sufletul meu de hoț
și hoțuiam orice !
sângele mai ales …
gleznele jucau barbut să mimeze
că nu m-ar lua în seamă,
iar în rotule, uitarea dădea colțul afară …
să mă devin iarbă perenă ?
dar îngerul e bun !
cum să te-ndemne la uitare ?!
ai prins rădăcini în fertilul poeziei
și solul ei te-a nutrit cu sevă de poem,
îți înfrunzeau vocabule pe tulpina neuronală …
odată te priveam fascinată din geana departelui
și gândul meu îți mângâia orhideele minții …
orhideele minții, Comoară ?
dar e atâta ceață azi !
vânturi nevăzute își sapă scorburi în creierii mei,
cad circumvoluțiunile una după alta,
spre groaza genelor, înmărmurite la gândul
că lacrima se va ivi din sleitul minții …
dar câte vise în noapte nu mi-au izbit în timpan,
Eustachio dormea cu ferestrele deschise,
șoaptele pleoapei se-mpiedicau în doru-mi de tu,
dar doru-mi de tu se era doar suspin,
cine mai avea timp de el ?
răspântiile umblau cu sânul plin de aripi de îngeri,
sclipeau vipiile-n ferești !
pajura timpului părea supărată pe eu
și eu …
pierdut printre insomnii, călcându-mi călcâiul
pe inepții, atât cât Lacrima din rouă să-și iasă
de mână cu Lacrima născută din iubire …
eh și tu, iubire !
viermii îmi sorb hematiile mătăsii,
drumurile din mine pavate cu plumb,
miteamiubescul fâstâcit, pare nătâng …
dar nu e !
și-apoi, plumbul, de-ți vrei nu e greu de topit,
de-ți vrei !
dar de nu …
mai sunt și eu și-l voi topi dintr-o suflare !
de nu …
uite, doar ce ți-am pus Scânteia-n simțiri
și ce furnal pieptul …
uite dorurile câte dâre de fum și-au lăsat
și-n areal, câtă mireasmă de suflete pe jar
și cât frige-n Sărutul dintâi de se incendiaseră
până și fotonii din Atrium …!
eh tu, Atrium !
ce răspântie mi te-ai fost,
câtă răscoală, dar câtă Revoluție …
totul se ieșea din tipare, deși totul atât de omenesc …
de-aia și admit bâlbâiul cu mi te-am iubesc, iar tu …
tu, Comoară Mărțișor,
ai tot universul pe umerii tăi,
de unde răzbate o singură lucire,
Sărutul dintâi !!
FLĂMÂNDUL BUZELOR MUȘCA DIN CURCUBEU
…câte rumori din noapte îmi rămăseseră-n pleoapă !
visele fuseseră la scăldat sub clar de lună
și chicoteau la maluri de clipe, despuiate încă …
și-ar mai fi dat o raita prin prin valurile somnului,
dar Dimineața veni cu cerberii ei de lumină,
mușcând din trena nopții, iar visele, speriate și ele,
au luat-o la sănătoasa, pitindu-se în faldurile umbrelor
ce se ascundeau în pereți …
pereții pufneau !
fuseseră martorii atâtora-ntâmplate
și din muțenia lor își ascundeau tăcerile
vibrând-transpirând sub unda fierbelui din noi …
și ce fierb, și ce fierb … uh !
melancolia se făcea că nu ia parte întâmplării,
dar ea însăși era o întâmplare,
întreabă buze de nu mă crezi !
dorurile foșneau și de prin așternuturi,
în căutarea de stins, dar erau prea multe
și-apoi, timpul nu intrase-n desagi …
dar spune tu asta trupurilor în freamăt,
sau gurilor flămânde de sărut, sau degetelor
care nu-și găsesc astâmpăr
și răscolesc mătăsurile pielii în mângâi !
mai stau câteodată-n vrajba insomniilor
și încerc să deslușesc limba așternuturilor,
le simt foșnetul,
le simt tăcerile,
le simt încordul când sunt încălecat de năduf
și le strig din șoptit:
cum s-a fost ?
cum e ?
și de-și tac suspinul, le simt plânsul,
le simt lacrima cum li se-mpiedică-n nasturi
și în butoniere,
îngrămădite de gânduri și apăsare, căpătâiele
păstrau doar pentru ele încordurile firelor de păr,
uuu !… și cum răspundea mângâiului, că degetele
ieșeau scurtcircuitate de-a dreptul …
vai tu, trăire !
acoperea totul o șoaptă cine-și știe de unde …
dar se erau atâtea șoapte care desțeleneau
vibrândul ce parcă se-ncăptușea în fiece particular
de respire și aerul se înțesase de fertil,
puteai chiar distinge petalele de sărut
împrăștiate pe trupuri de cele în aștept,
le împărțisem pe culori,
flămândul buzelor mușca din curcubeu,
nu se mai distingea la care capăt erai tu, la care eu …
în UNUL-ne,
capetele aveau importanță doar dacă nod …
eh !
cleștele trupurilor se rămăsese-n sughit,
ultimul vis, adormit,
se păstra un sens de-ncordare pe lângă atâtea
prelinse-n infinitezim,
mi te-am iubesc și ne iubim,
totul era-ntr-o circumferință de poleit,
o dâră ne purta șoptitul prin zenit
și de treci codrii …
de treci codrii ceia de-au copaci cu dinți,
picioare n-ai avea să fugi !
Doamne, dar păcătosul din mine …
Doamne, ne-am iubit gândind spre Tine,
Doamne …!
MI TE PORT PRIN VENEȚIILE SÂNGELUI
… noaptea îmi legase gleznele viselor cu funii de vise,
simțeam pleoapele zbătându-se în agonia somnului,
un ceva străveziu îmi permitea cumva
să privesc în întuneric …
undeva, la un capăt de vis, îngerul răspântiilor
depăna un fir de poveste în ghem de lumină,
era atâta liniște, încât stelele se temeau să clipească,
să nu tulbure ceva din armonia clipei,
nici măcar doru-mi de tu nu-ndrăznea
vreun freamăt de scâncet !
Luna-și vărsase pocalele de argint în faldurile nopții,
îmbiind la scăldat tăcerile dintre clipe …
eu, Comoara mea,
eu mă fusesem mușcat de un coșmar, visele o zbughiseră,
lăsându-mi sufletul să-și sângere singur,
dar apăru o pată de pe cer !
aiurea sângerare …
aiurea coșmar,
aiurea vreun fel de durere,
zburdam, Mărțișor !
cerul nici fierbinte, nici gol, mă privea cu uimire,
încercând să ia un alint din căutându-mi-te-ul meu …
aiurea !
cât se era el de cer, nu se putea apropia !
mă prinsesem cu baierele inimii de licărul tău
și-n îmbrățișările bătăilor din inimi
se alungea puterea de iubind,
sărutul ne arcuia printre 99 de ceruri și toate lumile
întindeau mâna să ne-atingă !
cum să mai dormi !?
ieșeam din mine
și cu ieșitul din mine ieșeam în faldul nopții poleit …
ah, Mărțișor, în totul ne eram NOI !
da, iubirea mea,
țipătul inimilor noastre a spart clopotul liniștii
și noaptea și-a luat cu împrumut vibrândul din noi,
veneau unde de sărut din flămând de buze
să-i răscolească viscerele întunecate,
aproape că o auzem cum plescăia de plăcere …
firul iubirii ne purta aiurea-n parcă
și din parcă îmi aduceam tălpile în recele
din care roua își întindea așternuturile,
trilul părea absent prin apăsarea trăirii,
timpanul se încorda și toate câte
îmi veneau pe gondolă de gând:
mi te-am iubesc !!
dar eu sunt gondolierul nopții,
eu, Mărțișor !…
și mi te port prin venețiile sângelui ce mă curge
să-mi știi cursul fiecărei artere,
să-mi știi fierbul din adâncul ființei,
să-mi știi teiubescul răscolit de vâslele dorului-mi de tu
ce nu s-a potolit nicio clipă
și uite cât sărut se prăvale în încercarea de-l stingă !
ce sting !?
ce sting, când toate-mi vor să fiu punctul ?!
răsturnați lumile și mi-ați găsi Sărutul
căzut din lecția din care freamăt prin trist
și poate-ați da în zâmbet !
ce caldă lacrima s-ar curge
și-orice durere, cât de grea, s-ar frânge …
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
––––––––––––––-
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
25 mai, 2018
freamătul Sărutului anunța că-și vrea și el parte