Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU

Motto:

,,Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiție etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conștiinței de sine, ci o consecință a acesteia atunci când ea funcționează în condiții sufletești satisfăcătoare”. Dimitrie Gusti

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni, venind din propria fire, de la ceilalți. Schiller, adresându-se semenilor, nota: ,,Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!”. Poetul, ca de fiecare dată, prin fiecare volum, se înalță cu demnitate, alături de cei ancorați într-o lume a Cuvântului și a Iubirii.

Poetul Marin Beșcucă prin volumul său de poeme ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități” , Editura Hoffman 2019, aduce un omagiu, celui care a rezonat cunoscându-i versurile, „Profesorului de prețiozități” – personajul poetului, cunoscut pe-atunci mai mult prin intermediul spațiului virtual.

De ce acest volum? Parafrazându-l pe Dan Puric, demnitatea creștină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.

Fiorul religios, prezent în toate scrierile poetului Marian Beșcucă, răzbate ca o rugăciune pe întreg cuprinsul cărții. ,,Poetul, un izolat care suferă durere și crede în Lumină…mi-ați putea înțelege această bucurie a scrisului?”. Dumitru Mnerie (Mnieru) a înțeles rostul celor scrise, ,, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului…”.

Volumul este înșotit de o prolegomene (prefață) consistentă, semnată de Marta Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ). ,, De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise! …”

S-a produs o alchimie pe care mulți nu o pot înțelege între cei doi, sau nu sunt în stare să înțeleagă. Să privești în aceeași direcție, din colțuri diferite de țară, nu este întâmplător. ,,Mnierule, aducând scrisului pentru tine și Timișoara ta/ LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRTE,/o lucrare ceva mai aparte, prin spiritul atât de surprinzător, dar și de cuprinzător… ”

Versul, metafora, pline de sfială și respect, o armonie unică între doi oameni care se prețuiesc.

,,MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea… ”

De remarcat, maniera de scriere a poetului, clocotirea lui vulcanică generatoare de „viers”, un suflet frământat între cer și pământ. Năvalnic, și nerăbdător, poetul se adresează „Profesorului”, prin prisma propriilor sale nedumeriri, găsind mereu răspunsuri prin metaforă.

Dinspre MNIERU, vin explicații privind arborele său genealogic, și date despre locul nașterii. Dumitru Mnerie, și mai ales cei din „neamul” său extins „de-ai lu Mnieru” din Șeitin, sunt cei care cu modestie și considerație, se bucură de succesul scriitorului Marin Beșcucă.

Un efort și o trăire deosebită, pentru a da naștere unui nou volum de excepție, ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități”.

,,Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării”.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”…Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Continue reading „Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum „boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar „dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene

Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.

Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…

De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!

Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite, explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…

Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.

Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!

Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!

Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!

Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt, ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?

Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): A priori

Marin BEȘCUCĂ

,,Monstrul de pe DILIMANDJARO”,

carte recomandată de Societatea Culturală „Clepsidra”,

Anul Cărții-Poesis, Editura PAPIRU’S MEDIA, 2019

Astăzi, dragii mei, am deschis sipetul celei de-a 23-a carte adusă spre publicare a jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Ochii mi s-au plimbat în mângâi peste manuscrisele în care metafora se scălda-n albul colii aidoma unei nimfe și, involuntar, mi-am înfipt privirile pe sub vălurile-i de cerneală ca și cum mi-aș fi vrut să o despoi de veșminte și să i mă insinuez în fiecare por, sorbindu-i umorile.

Pe Marin mi l-am găsit într-un aprilie a lui 2015, într-un trecut de miez de noapte a unui 30 plin de zvârcol, legat în perfuzii pe un pat de spital, însă… scriind!

Pe atunci, întreg universul lui spiritual era încrustat în Săldăbagiu de Munte al Bihorului pe care el l-a transformat prin poem în Săldăbagiu de Munte al Iubirii, așezământ în care poetul a sălășluit bună parte a vieții, locul acela cufundat în sălbăticie din a cărei forță-și trăgea cu nesaț seva poemelor. Însă acolo lipsea ceva, acel ceva care să-i umple ființa încât să dea pe dinafară, să-l facă să se iasă din sine cu totul și să se poată reîntrupa în vers în toată splendoarea lui… acel „ceva” era iubirea, dar nu orice fel de iubire, ci IUBIREA-IUBIRE. Iar IUBIREA-IUBIRE îi purtă pașii până-n dincolo de munți, strecurându-se prin Tihuța, tocmai până la numărul 188 din Dumbrava Roșie a Dorohoilor, leagăn al nașterii Rapsodiei Române, colț la doar câțiva zeci de kilometri de Ipotești și cam tot atâția până la Cetatea de Scaun a Sucevei.

În acest modest colțișor de Moldovă, dincolo de ochiul de fereastră în pleoapa căreia poetul și-a așezat noua măsuță de lucru, se subîntinde privirii o mică obcină pe care, imediat, Marin și-a însușit-o cumva ca aparținând lui, metaforic vorbind și pe care a numit-o… DILIMANDJARO!

Nici nu are importanță ce denumire reală are acest cotlon de natură care aduce căldură sufletului poetului și acel reazem spiritual pe care-l pierduse, odată părăsit Săldăbagiu…

Aici, de sub talpă de timp – mărturisește poetul – mi-am adunat din mine cioburi de tu! Însă vitraliile iubirii erau de mult la vedere atunci când poetul își începuse „balada monstrului”, tânjitul făcea parte din peisaj, așteptul colora depărtările cu propriu-i curcubeu de neliniști, poemele musteau deja de parfumurile acestor locuri și numai din închipuit și doar mai apoi din material.

Mi-ascuțeam simțurile pășind pe vârfurile picioarelor printre versuri și chiar putem auzi felul în care vântul își sufleca mânecile și își pleznea biciul, stârnind furia genelor,/ împătimite de țurțurii lacrimei… și puteam întrezări cum clinchetul din buza călimării scoate-n năduf/ lacrimi indigo și parcă mi-l auzeam șoptind pe poet, dintre închipuiri: știu să nu mă las înțepat de timp. Dar azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții,/ …/ să-mi vezi plumbul însidefat pe miocard,/ inima-n sine o scoică…/ dar te vină tu, grăunte de nisip, te vină,/ restul se va curge de la sine… și vedeam totul aievea, exact așa cum se materializa din cuvânt, puterea metaforei depășea orice barieră de spațiu sau timp.

Apoi îmi puteam închipui cum s-ar fi fost în ipostaza în care poetul îngână: m-am gândit să ți mă vin de bonsai…/ …/ musai să-mi dai o formă de Sărut,/ …/ pune-ți după ureche o rămurea,/ bonsaiul din mine te-a fremăta… și chiar „îndrăzneam” să aud cu urechile minții cum lacul întoarce pe dos tăcerea în pește, dar… un diftong, în scânteie,/ va trece Poemul peste găteje/ și se va ridica un fum,/ de cramă!… și cum să nu te gâdile în nări mirosul acela, și cum să nu percepi atâtea culori când… este așa un pastel în decoct…/ sorb sufletul pământului… și/ …mi te simt…?

Și când stai să te gândești cât de puțin îți trebuie să poți simți că exiști, drept dovadă, sarea unei lacrimi te poate face să conștientizezi asta și să o simți… ia: plâng!/ deci sunt viu, și-n aștepturi/ frământ bruma ce-mi cade argintul în tâmple, simțămintele dau năvală și constați că ești palpabil și doar și prin asta, am fost, sunt și voi fi,/ iată mirabila urcare în treaptă și te vrei continua în basmul ce se țese din viul vieții: te vină poveste, și calcă… cu toate că laptele cetății mi-e închegat pe suflet,/ …/ te vreau de primăvară peste toamna firii mele, iar voi, cei care citiți, veți întreba: dar cum, când totul pare că amiroase profund a toamnă?

Ehee, sufletul încheagă puteri nebănuite din orișice anotimp, uite cum, deși mă sfredel, prin frunze ruginite,/ vânturi aducând a doru-mi de tu… eu pot să te simt de primăvară pe ramuri desfrunzite. Sufletul are o filozofie a parte, toată a lui, iar dacă mai e și înclinat către poezie, toamna poate fi cât își vrea de adâncă…/ doru-mi de tu mă inundă!… doru-mi de tu… și-acum îmi îngân acest „barbarism” gramatical (sic!) – prietenii știu de ce! – atât de duios Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): A priori” →