„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”

 – Marcus Aurelius

 

   Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei  ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.

   Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).

   Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Marcus Aurelius – împăratul filosof” →