La 1 martie 1827, Beethoven era  în al 57-lea an al vieții lui, țintuit la pat de o cruntă boală și nemulțumit de surzenia sa. Mai avea 26 de zile de trait. Suferința îi era alinată de prezența la căpătuiul său a unui băiețaș de 12 ani, micul Gerhard, nepotul Leonorei Breunning-Wegeler, marea iubire al combozitorului Imnului Bucuriei, inspiratoarea operei Fidelio.

         Copilul adusese în ziua aceea un pachet de la poștă, pachet ce fusese trimis din Londra, de editorul Diabelli, un prieten admirator al lui Beethoven. Pachetul conținea între altele și o gravură veche, frumos înrămată, a casei din Rohrau, casa natală a lui Joseph Haydn. Privind curios și mulțumit fotografia, bolnavul a exclamat: ”Vezi tu Gerhard, cum a putut ca o casă așa de mica să adăpostească un om așa de mare ca Joseph Haydn… Acesta este unul din cei mai mari compozitori ai lumii, mi-a fost și mie profesor, l-am supărat și eu mult…îmi pare rău. Aveam pe atunci 22 de ani.

        Eram un Vulcan al inspirației. Unele din lucrările mele au fost influențate de acest mare compozitor. Influența lui Haydn a fost în Elegie la moartea unui pudel, în Missa solemnis și chiar în Imnul Bucuriei din Simfonia mea pe care am numerotat-o cu IX. L-am supărat pe profesorul meu că, după un an jumate, m-am dus la compozitorul Albrechtsberger și apoi la Salieri. Haydn, mai târziu am aflat că a scris prințului elector Maximilian din Bonn să-mi acorde o bursă de 1000 de guldeni pe an, lăudându-mi compozițiile. Îmi pare și acum rău că am plecat de la orele lui Haydn.“

            Ochii copilului priveau cu mirare pe cei ai bătrânului compozitor, a cărei lucrare Imnul  Bucuriei este imnul Europei. Aceasta a fost adevărata părere a lui Beethoven asupra lui Haydn, în pragul asfințitului.

—————————–

Al.Florin Țene

31 mai 2020