„Fiecare este o oglindă pentru celălalt,
în care se vede pe sine însuşi.”
Shakespeare
“Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,
visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.”
din scripturile antice tibetane
Sigmund Freud,1, a dat naștere hermeneuticii psihanalitice, influențat în special de Heidegger și de fenomenologia hermeneutică a lui Maurice Merleau-Ponty2. În 1900, Freud scria că titlul pe care l-a ales pentru Interpretarea viselor arată clar care dintre abordările tradiționale ale problemei viselor intenționnează să o urmeze, aceea de a atribui un „înțeles” al acestuia. Mai târziu psihanalistul francez Jacques Lacan,3, a extins hermeneutica freudiană în multe alte domenii. Și totuși reverberăm la fiecare atingere onirică. Atunci când nu mai știi ce alegere să faci în materie de lectură și când vrei să citești ceva care să te liniștească și să îți dea puterea să mergi mai departe într‛o lume plină de traduceri și de dezvoltare personală, în care poți găsi ceea ce cauți, dar e departe de ceea ce te-ar interesa ori ajuta, este bine să purcezi la esența lucrurilor.
Ei bine, dintotdeauna am citit cu plăcere, chiar și în perioada tânărului neliniștit, Cântarea Cântărilor,4. Poemul profund și plin de prospețime te conduce într-un areal temporal sacru. Ideea de banalitate a unicului sentiment de iubire conferă, însă, valoare; și mă întreb ce ar fi spiritualitatea civilizației fără acest model literar scris de Solomon sau chiar de Regina din Saba,5, Cântarea Cântărilor este una dintre capodoperele literaturii universale, ce depăşeşte timpul şi spaţiul în care a luat fiinţă.
Mihai Eminescu își conduce dialogul, atât în proza fantastică cât și în poesie, de exemplu, în Luceafărul. Pentru a sugera realitatea, chiar dacă discursul se recomandă a fi oniric. Căutările și ideatica par diferite dar referința de bază rămâne tot iubirea.
Cum scriam într‛o culegere de texte apărută în urmă cu ceva mai mult de zece ani, există în mod tradițional patru sensuri de hermeneutică biblică: literală, morală, alegorică și anagogică.
Cu anumite excepţii, visul în creaţia eminesciană a fost tratat din perspectiva tematistă, a literaturii comparate, în special ca element de compoziţie, ca unitate semnificantă minimală precum motivul literar. Analiza psihanalitică și hermeneutica anagogică dezvăluie însă elemente de descifrare spirituală a întregului templu ideatic. Raportul dintre înţelegere şi interpretare (corelat cu cel dintre limbă şi gândire), este bine conturat în lucrările lui Matei Călinescu,6, depășind concepţia lui Wittgenstein7 în detrimentul filosofiei hermeneutice a limbajului (Heideger – Gadamer, cu rădăcini în Aristotel şi Humboldt)8.
Și iată-mă, încercând să visez, să mă transpun în reveria unui poem în proză, dedicat frumuseții sentimentelor umane, Fata din vis,9, interferență de dialog celest ascuns și în spatele unui limbaj care aduce în actualitate existența istorică a valahilor balcanici, a macedo-românilor, care odinioară, la început de secol XX și-au proclamat independența în Pind. În hermeneutica întâlnită la Sf. Augustin în De doctrina christiana, se subliniază faptul că semnele, umilința și dragostea sunt esențiale pentru interpretarea corectă a Scripturilor.
Mă erijez în cutezătorul cavaler ce pătrunde în tainele textului semnat de Irina Lucia Mihalca. În situaţia în care s-a încercat realizarea unei poetici a visului, demersul nostru de a’l interpreta este o deschidere asupra metamorfozelor din viziunile ei onirice aflate în athanorul analizei poetice dezvăluind o categorie estetică drept concept filozofic, mereu visul identificându-se ca monadă. Recunosc, am în față un text al cărui discurs ar putea primi șlefuirea continuă, un text primar, brut, care primește explorarea în spirala timpului la o valoare ascendentă și totul în perspectiva filozofico-ontologică şi psihologică, a împlinirii complexe a geometrizării spaţiului literar. Dar e plin de savoare, romantism, modernism și har, toate la un loc. Structurat în cincisprezece elegii, pe firul gândului călător, textul relatează în maniera dialogului, filosofia de viață a autoarei. Și spectacolul nu are regie! E pur și simplu, curat, spontan, plin de emoție! (Elegia a VII-a). E o caracterizare perfectă a unui discurs aparent doar iluzoriu.
Parcurgerea fiecărui vis în lumina descriptivă alunecă între orfism și onirism în etape successive, cu nuanțe de dramatism neoromantic. Alergi după iubire!/ Când o atingi déjà nu mai ești!/ Perfecțiunea este doar în gândul nostru…
Fata din vis evidenţiază polifonia visului atât în cadrul mitologiei, religiei, misticii, filozofiei, psihologiei, tocmai reprezintarea unui anumit tip de cunoaştere şi iniţiere în aventura căutării Sinelui. … – Nefiind în comuniune cu tine, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! (Elegia I).
Imperiul oniric poate fi descifrat și în perspectivă mitologică, pe integrarea unui axis mundi explicativ al creației lumii prin vis, Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta, dar acesta este adevărul! (Elegia a II-a).
Funcţia psiho-socială cu rol civilizator şi cea divinatorie, în sensul predestinării şi al premoniţiei se corelează domeniului spiritual ce nu poate ignora calea magică a viziunilor din religie. Tărâmul transcendental izvorăște la fiecare replică în care întrebările și răspunsurile în alternanță crează o lume unitară, aceea aflată sub semnul esoterismului. – Tu ştii care este cel mai frumos vis pe lumea asta? întrebă El… iar Ea îi spuse: – Cel care devine realitate! – Nu, doar cel ce ţi-e interzis, doar cel dorit! În delirul literelor, visele trăiesc în multe diviziuni temporale simultan! În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce nu’ţi cere nimic, cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de sus. (Elegia a IV-a).
Uneori pare că alunecăm în textul unui cântec, mai frumos decât oricare altul.
Visul slujește în întregime sufletului. – Te iubesc, câmpul meu cu flori! Avem o lume a percepţiilor curate, acel schimb energetic ce echilibrează plusul şi minusul, acolo unde visul este adus pe pămant! Au înflorit bujorii imperiali şi, rând pe rând, se vor deschide împrăştiindu–şi petalele pe unda vântului călător! Trecutul uimeşte prezentul, întregul îşi surprinde partea, râul surprinde izvorul! Lumea asta este înclinată de oameni fără simţiri spre prabuşire, hai să trecem de partea cealaltă măcar noi! (Elegia a V-a). Și totul scăldat în spirit.
Asocierea arcanelor onirice cu filosofia copleșește cititorul acestui text remarcabil.
Visul parcurge un drum sinuos alături de evoluţia reflecţiei, contopindu-se cu realitatea raţiunii. Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni acolo! Nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! (Elegia a III-a).
Dacă la Nietzsche, apare tripticul –filozofie, vis, artă – cunoașterea demonstrată de personajele bine conturate din vis se erijează în fragmente de cultură străveche (Heraclit, Empedocle, Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Cicero, Plutarh, Marcilio Ficino, Descartes, Pascal, Rousseau, Leibniz, Schopenhauer) până la filozofii moderni și, pro domo, revenim din perspectivă psihologică, la Sigmund Freud şi discipolii săi (Jung, Alder) care conferă o realitate cu forme de expresie şi spiritualitate specific artei regale, pentru a ajunge la cunoaşterea inconştientului.
În Elegia a VI-a întâlnim o definiție structurată în dialog a scrisului, realitate onirică… De fapt, ce este scrisul, de ce lumea se opreşte şi citeşte ce scriu oamenii, de ce unii oameni scriu?… Ea: – Sunt stările interioare aduse la suprafaţă, stări, trăiri, vise, poveşti! / El: – Scrisul este aleea îngustă pe unde se strecoară foarte puţini! Dacă aş fi ştiut posibil acum să–ţi fi scris pe cer ceva. Acolo se găsesc lucruri ce-aşteaptă să le mângâi, dând la o parte învelişul lor din starea brută! … Ea: – Multe lucruri sunt acolo, fiecare are un loc, chiar dacă nu crede asta! Ce-ai fi scris pe cerul nostru?/ El: – “Sunt aproape”! Poeţii rămân în visare, când ajung la capătul acelui drum, inaccesibil tuturor, îi opresc pe trecători şi le scriu bilete!… Ea: – Eşti tu şi uneori eu! Poeţii văd şi simt în felul lor, poate că şi alţii simt intens asta, dar nu au încredere să scrie!/ El: – Unii scriu mai telegrafic, alţii scriu pe multe foi, trecătorii sunt diferiţi, unii nu-i văd, alţii citesc fugitiv, unii se aşează visând cu poeţii, cred că aici e taina scrisului. Sunt un trecător ce nu citeşte, dar îmi place să mă uit prin lacrima lor!… Ea: – Tu citeşti altfel!/ El: – Ajung acolo de unde se porneşte lacrima, stau în umbra lor, uimit de frumuseţea drumului îngust. Cei ce scriu caută drumul spre lumina unde suntem toţi! … Ea: – La izvoarele lacrimei caută, lumina e în noi de o lăsăm să apară!/ El: – Deşi nu realizăm că noi toţi ce–i mulţi stăm în întuneric! Aici venim, găsind explicaţia la întrebarea”ce este scrisul”, o mână de–ajutor în căutarea luminii!… Ea: – O continuă, adâncă, căutare!/ El: – Cine are ochi să vadă, te iubesc, omule! Simţirile absolute ale unui pământean sunt în comuniune cu universul când atingi acel punct! Pot spune “nu vreau să mă mai întorc”, completând “rămân în poveste, stare, sentiment sau în dulcele vis”!.. Aș putea, fără să exagerez, să citez întreaga creație a scriitoarei, o poetă mereu în căutarea Sinelui și a realității care îi induce, aduce și răspândește sufletul în vis.
Limbajul visului este simbolic în concepţia psihanaliştilor, inconștientul și subconștientul revelând o poetică a lui, aceea care trece prin metoda literaturii comparate prin formalism și structuralism la o hermeneutică antropologică.
Polisemia simbolurilor poate fi regăsită şi în ipostaza stratificării mitului (asemănător lui Levi-Strauss10), adică în faptul că, miturile esenţiale sunt îmbogăţite, „colonizate” de noi practici şi semnificaţii culturale.
Citind-o pe Irina Lucia Mihalca nu poți să nu revezi textele romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să fii îndemnat să recitești cu nesaț Cântarea Cântărilor.
–––––––––––
Acad. Liviu Pendefunda, H.D.Litt
„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare