„Eu vin din veacul cel trecut/ sunt vocea unui înger mut…”
(Identitate – Lazăr Magu)
Un scriitor, indiferent de domeniul abordat, se încadrează undeva în literatura căreia îi aparține. Nu poate fi pe dinafară.
Am citit versurile a două volume scrise de poetul arădean Lazăr Magu, oprindu-mă special asupra ultimului „Pași pe cupolă”, apărut în 2019.
Te surprinde categoric tonalitatea poeziilor, structura versurilor, insolitul imaginilor artistice. Căci Lazar Magu nu scrie o poezie de tip eminescian. Prin forma textelor, construcția versurilor se încadrează în generația de poeți postmoderniști, definită destul de clar de ideologul generației, Mircea Cărtărescu: „postmodernismul nu creează, mimează, ia în derâdere, fantazează”. (Postmodernismul Românesc, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 101.)
Dintre trăsăturile menționate de domnul Cărtărescu este important să nu uităm: ironia, decanonizarea, indeterminarea, „ Arta nu mai e axată pe operă, ci pe experiență, care nu mai este un obiect, ci un proces confuz, incontrolabil, de căutare”. (op. cit., p. 95)
Vom încerca să demonstrăm aceste trăsături asupra poeziei domnului Magu, care se regăsesc, de altfel, în opera unor foarte cunoscute nume ale postmodernismului românesc: Virgil Iaru, Traian Coșovei sau chiar Mircea Cărtărescu.
Totuși, pentru a creiona cât mai cuprinzător portretul creatorului Lazăr Magu, suntem obligați să ne întoarcem un pas înapoi în Istoria Literaturii noastre, la perioada modernistă și neomodernistă. Aceasta deoarece, vom găsi la domnia sa, elemente, idei, structuri poetice pe care le întâlnim în textele unor mari poeți, precum Tudor Arghezi (modernist) sau, mai ales, Marin Sorescu (neomodernist).
Titlul volumului ”Pași pe cupolă” este o metaforă amplă, dincolo de care îl putem găsi pe autoul-poetul Lazăr Magu în foarte multe ipostaze, „pășind (calm) pe cupola globului nostru”, căutând sensuri, explicații, metamorfozărilor prin care a trecut omenirea (planeta întreagă, inclusiv eul poetic): marinarul, căpitanul de vas, îndrăgostitul, medicul, cercetătorul, geograful, etc.
Deși în substraturile sale, este o poezie cu caracter reflexiv, totuși, nu aceasta este trăsătura fundamentală.
Până să ajungem la sensuri, care, oricum, se cer decriptate, versurile șochează, prin asocierea de cuvinte și expresii potrivite, precum la Arghezi: „oseminte vărsate, nume adunat pe o carte, ciorchini de negi”, ca să cităm doar din „Testament”.
Iată:
„Un zeu de brumă, veșnic nesătul/ a început să strângă timpul sul: lovește ploaia ca un foc de armă…” (Autumnală)
„Mestecenii ne scriu pe geam rețete” (Boală incurabilă)
„Te-am iubit …precum electricianul iubește un patent…”(Catarg rupt)
Chiar dacă versurile șochează, prin jocul de idei și de cuvinte, există totuși, substraturi grave care sunt sugerate cititorului. Pare că autorul ascunde totul într-o subtilă ironie, precum odinioară Marin Sorescu. Dincolo de cuvinte, se simte hohotul trist al poetului, poate nerecunoscut de sine, chiar și grave păreri de rău.
„Sunt locuri blestemate pe tragica planetă, / în care orice navă, silită se oprește…/Zvâcnește din adâncuri un negru cap de pește, / purtând la gât o barcă- trofeu și amuletă” (Căpitanul Grant)
Astfel de tristeți se resimt dedesubtul tuturor versurilor, care parcă nu te-ar lăsa să intri în adâncuri: Conversie, Cules de caise, Deshidratare…