Octombrie
dispare ușor,
cu raze gălbui,
cu foșnet uscat
de foi de gutui,
cu regretul de vară,
târziu, aproape uitat.
Se topesc pe jos
culorile-n covoare
și ți-e teamă
că strici visul lor
cu un gând,
cu un pas,
c-o petală din soare.
Copacii își caută
sufletul prin ram
și ei știu că e-n van…
E dorul lor risipit
an după an,
sacrificiu subtil
pentru ca noi
să trăim alți fiori,
să iubim,
în octombrie,
în alt fel,
cu sufletul plin
de lumini, de culori
și sublim,
de copil…

—————————-

Laura OPARIUC

VISĂTORUL

Se coc gutuile tăcute,
dimineața,
la ferestrele toamnei,
pe nevăzute…
E zi de toamnă
și bobocul nefiresc
de pe ram
va rămâne închis
în destin bizar.
Setea de cer din rădăcină
s-a făcut mugur,
în lumină,
s-a visat fruct copt
pe-nserat,
căutat în orbire de-un flutur…
Ce iluzie magnifică,
să știi
că la prima ninsoare
îngheți odată cu roua
pe ramuri, lunatic,
că n-ai să mai fii,
c-ai să cazi nenuntit,
c-ai să pieri
singur și rătăcit,
spart și ciuntit…

—————————-

Laura OPARIUC

DORUL FRUNZELOR

Toamna li se face dor
frunzelor de pământ…
Prin aer dojenitor
zburând se retrag,
în dans grațios fără cânt,
umezit cu parfum
de petale uscate,
de ceață și fum,
de castane sparte…
Bănci goale, parcuri pustii,
visuri purtate pe străzi,
prin ploi străvezii…
Se schimbă de straie
firea întreagă,
altfel decât anul trecut
și de când
și-a găsit straie noi
pe pământ…
Numai tu, nevăzut,
n-ai trecut pe aici, tu,
pân-acum nenăscut…
Începe o toamnă
cum n-ai mai văzut,
cu seri prelungi de tăceri,
cu doruri trezite din veri,
cu frunze-arămii
din trecuții meri,
cu suflete-copii
prin orele reci ale lunii,
pe-aleile pustii ale lumii…

—————————-

Laura OPARIUC

TU ȘI EU
                           (copiilor mei)

Tu mergi odată cu frunzele,
eu stau la masă cu timpul
ce mă strânge la piept
cu o mie de mâini
de nisip curgător…
Timpul pe cine ajunge?
Forma tălpilor tale dispare,
prin valuri de-nceput de toamnă,
eu curg cu nisipu-n vâltoare,
viața nouă acuma se toarnă
chiar pe șira spinării
în goana zborului cel mare
și mă întreb ascuțit când vii,
atât de mult doare,
prin veacul obosit,
rătăcit de înalt,
de azur încenușit,
cu picături arse-n asfalt…
Cu tine mai gonesc înc-o viață
sub cerul frumos de acasă,
în cel mai frumos vals
cu lumea toată împletită-n balans
de aripi lungi crescute la țărm
din dorul prea lung
în lumea stătută…
Ascultă cum tac prin luna căruntă
întoarsă în câmp
cu nume noi și iubiri vechi …
Poți ajunge aici,
după taina nopții,
să te ating
înainte de clipa de-apoi?
În septembrie să vorbim,
la distanță de un cuvânt,
prin frunze cu iz de aramă și-argint,
în pauza dintre cuvinte,
adevărat labirint cândva…
E septembrie din nou,
oprește, te rog, umbra ta,
să stăm puțin, să-ți vorbesc,
în respirația zilei de azi,
fă loc să-ți spun Te iubesc…

—————————-

Laura OPARIUC

Septembrie 2019

Septembrie…
Cioburi mărunte
de scoici
în buzunare
și nisip prin amintiri
de pe plajă,
flote de visuri de vară
zburând sau plutind
prin lumini de amurg…
Toate zările curg
eliberând adieri
de răcoare
peste vieți curgătoare…
Vara dispare din cale,
pășește molatic, agale
privind înapoi peste plai…
Te-aș ruga atât de mult
să mai stai…
Septembrie…
Lună de soare
cu raze cuminți,
cu valuri sparte egal
peste maluri…
Vin caii sălbatici
la marginea mării,
la ora cu flăcări albastre
pe ape.
Atinge tu clipa
cu harul neuitării
și pune magia
în cântec pe clape!
Ce secrete ascunzi?
Din ce lume vii?
În care din ele,
la sfârșit,
te scufunzi?
Septembrie…
E vară în aer,
e vară în noi…
Mai ține-o puțin…
Mai stai,
mai stai,
să vorbim…

—————————-

Laura OPARIUC

Sfârșit de august
domol și cald
în culori coapte se-arată…
Te-aș păstra de la capăt,
cu soare și ploi nesfârșite
printre care aș vrea să zbor
cu aripi de ape, cârpite,
sclipind lacrimi prin pleoape.
Atinge – mi sufletul cu inima ta!
Te-aș îmbrăca în frunze albastre
cu fire de in și mătase,
și apoi și tu să zbori
cu fluturi născuți între flori
de aur, argint și aramă.
Să ne oprim puțin
departe de lume,
la rădăcini de copaci,
fără nume,
să învățăm să iubim
tuberoze, lavande și maci!
Ce început magnific de lume!
E august și vară
și nimic din verile noastre
nu o să piară,
iubiri, păcate, credințe,
prăbușiri sau mirări,
umbre de timp pe cărări…
Iată, e frig…
Vreau să te chem.
Cum să te strig?

31.08.2018

—————————-

Laura OPARIUC

FOCUL LUMII

E azi penurie de belșug
în foc de august estival,
lumea aburită e un rug,
ard toate valurile-n mal…
Vara asta-i imitație,
ne-a pus arșiței robie,
invoc ploi în incantație,
să scap de noua mea fobie!
Mi-e dor de jungla de răcoare,
aș rupe sârma gardului încins,
să simt pe față val de boare,
focul lumii să-l văd stins.
Prin labirinturi de umbră,
vietăți sar din liană-n liană,
departe de clipa cea sumbră,
poiana-i insulă verde, virană,
ziua e ca o panteră frumoasă,
neagră-n umbre de-amurg,
respiri cu seara apoasă,
cu frunzele toate ce curg…
Te simți aici stăpân ca un eon,
e timpul poeziei în insulele-Azore,
și vrei chiar poezie cu blazon
și-atuci reciți șoptind Tagore…

—————————-

Laura OPARIUC

18 august 2019

sursă foto, Creative images page

PARFUM DE FOC…

E aproape amiază
în coasta pământească,
pietrele se topesc în culori,
focul se scăldă-n oceane,
valuri aprinse se-agață de țărm,
țărmul geme de sete,
apa fumegă-n maluri,
oamenii dorm…
Nu zboară, nu cântă,
nu mișcă nicio silabă,
pace și parfum de foc
în lumea întreagă…
Munții-s cenușă,
perdeaua lumii în flăcări
alungă albastrul și zarea,
aici a fost țărmul,
aici marea…
Aburi anemici de flori
pe cearcăne de nuiele,
sufletul n-are pori,
are oasele grele…
Deasupra lumii
e pace nefirească,
se deșiră-n arșiță seara
pe coasta pământească…

—————————-

Laura OPARIUC

3 august 2019

sursă foto, Creative images

Pași de zei nu mai sunt
prin insula Afroditei,
doar pași de om mărunt
fură apatic nisipul clipei…
Caut semne-n zadar
în larg și la mal,
veșnic hotar,
asprul, magicul val…
Stâncile mari dintre ape
mai spun vechi povești,
mitul e mai aproape,
toate sunt mai firești…
Doar spuma spartă
îngână în pietre
un cântec de vrăjitoare
în culori de apă,
de patimi și de chemare…
În nopți magice,
marea aduce pe val
scoici uriașe,
o dată în an vin din zare
chiar pașii Afroditei,
atât de frumoasă,
prin pulberea clipei
vine acasă,
pe insula ei…
Scăpând din năvoade
la răsărit de stele,
apa o sloboade
lumea să-nșele …