Stelică al lui Popoiag era cunoscut tuturor ca Beștelică. Tac-su, Popoiag ăl batrân, era cam defect la vorbire, după cum spunea lumea despre el și când voia să-l strige pe fiu-su, „băi, Stelică”, iesea ceva gen „Bei, Ștelică”, de unde și porecla. Era gângav bătrânul, dar harnic, făcuse avere, strânsese ceva pogoane pe lunca Nișcovului. Avea și „sfoară” de pădure, de la poalele dealului până-n creasta Chilmiziului, cam prin dreptul pârâului Mierioara, pe partea cealată a văii. Degeaba, însă. Ăl mic, Beștelică, nu le avea cu strânsul averii, iar după ce se luase cu a lui Tutunaru, cu Loreta, mai tânără decât el cu mult și poreclită Trotineta, poate fiindcă rimează, ce știu eu, tocase tot, rămăsese doar cu o căruță destul de zdravănă și cu doi boi, cu care făcea „chirii” – căra, adică, ce avea lumea nevoie, lemne din pădure, porumbul din luncă, una-alta, dar nu se ajungea, joia, când era zi de târg la oborul Buzăului trebuia să vândă niscai lemne, ca să mai facă rost de ceva parale, pentru cheltuiala casei. Dar lemne, de unde, că veniseră comuniștii și sfoara de pădure fusese trecută în patrimoniul statului, ca să poți tăia lemne trebuia să ai bon, și bonul te costa bani, așa că, de voie-de nevoie, Loreta a trebuit să răspundă cum trebuie la insistențele lui ′nea Cotoi, pădurarul care avea în grijă tot dealul Chilmiziului, din Săseni până încoace, spre Valea Salciei, unde începea alt canton, cu alt pădurar, mai ciufut, mai neomenos. Așa că, se știa. Miercurea Beștelică avea treabă, trebuia să scurteze, să încarce în căruță și să care în curtea casei o grămadă, din cele deja pregătite de zilierii forestieri, alde Nae al lu Căpraru, alde Fasolică, ai lu’ Negustoru, doi flăcăi zdraveni, dar cam ceaclauzi, nu se înțelegea nimeni cu ei în afară de tac-su, care le trăgea uneori căte o bătaie zdravănă, iar ei răbdau tot fără să crâcnească, deși, amândoi, l-ar fi putut lăsa lat pe ăl batrân, căt erau de malaci. Beștelică avea bon, același de mai multe săptămâni, mâzgălit cu creion chimic de însuși ′nea Cotoi, care-l și învățase cum să scrie un „unu” înaintea lui șapte sau lui opt, așa că peste un timp avea iar voie să încarce, să scurteze și să pregătească pentru târg, căruța următoare. Pe urmă, din acel „unu” făcea, tot cu chimicul, un ”doi”, cam chinuit, dar treaba mergea încă odată, spre bucuria tuturor, fiindcă nici nu apuca bine Beștelică să dea cotul drumului spre Mierioara, că ′nea Cotoi se și ivea la pârleazul din fundul grădinii lui Beștelică, cu pălăria lui verde cu pușca pe umăr și cu tașca de piele bătându-i șoldul. Intra fără să mai bată la ușă, ca la el acasă și Loreta, după ce-i dădea să mănânce, dacă-i era foame, se drăgălea cu el în voie, fără frica bărbatului și fără frică de consecințe, că era stearpă, nu putea face copii.
Ocolul Silvic era mai în susul văii, înspre Căsău și toată grija exploatarii pădurii rămăsese în seama pădurarilor, ei tăiau, ei spânzurau, iar cine era prieten cu pădurarul „avea de ce să-și ungă carul”, cum zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte pe baba Zinca, femeie fără carte dar cu un simț al realității ieșit din comun.
Treaba mergea ca pe roate, Beștelică era mulțumit, Loreta, ce să mai zic, iar ′nea Cotoi avea grijă ca grămada lui Beștelică să aibă numai lemne ca lumea, ca pe picior, cu toate că, în acte, grămezile erau trecute „crăci de lemn pentru foc”.
O singură dată s-a întâmplat ca Beștelică să se întoarcă din drum pe neașteptate, taman din Dârlănești, cu biciul în mână și înjurând supărat: uitase bonul acasă! Schimbase haina cu șuba, că afară ploua cam mocănește, iar bonul îi rămăsese în buzunarul hainei. L-a găsit pe ′nea Cotoi în izmene și în cămașă, fumând liniștit lângă sobă si tot pe Loreta a înjurat-o lung, cu năduf:
-Ce ții, fă, rumânul ăsta în picere, tu-ți nafura mă-ti de paceaură, descalță-l, suie-l în pat, nu vezi că e ud tot? Și dă fuga la beci de scoate un ibric de țuică, de-aia de anul trecut și fierbe-i, să nu care cumva să-i cauzeze răceala la plămâni! Continue reading „Kosta VIANU: Beștelică”
