Am ales drept titlu o  sintagmă aforistică născocită de Dorel Schor! Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și  cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap  de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”.

În pofida unor pusee subțirele de exuberanță ludică, suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și  încrâncenată. Nu mai  departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină.

Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât îngropat între  ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi… „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P. A. Călescu, adică… Păcălescu. Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii.

Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). De necrezut,  laureaţii au fost… Moşoiu şi Foţi!! De râsul curcilor! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif) cultiva cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”.

În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu, au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe –  frunţile tuturor fiind mult mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut şi bancurile despre Bulă.

Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie re-înhumaţi strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la dispunerea și re-alocarea locurilor de veci!

Continue reading „Mircea Radu IACOBAN: Să vezi și să nu crezi – unii au umor, nu glumă!” →