Prelucrare grafică: Irina Lucia Mihalca

*

 

Un răsărit pe un întins de ape…

 

Un răsărit pe un întins de ape…

Cimitir de ape? Naufragiaţii se pierd

pe valurile uneori, furtunoase.

Eşti aşezat între virgule, undeva la capăt.

Mereu îţi găseşti unul

ca să poţi trece mai departe.

 

O torţă de lumină porţi cu tine,

trăind în două lumi.

Ce se ascunde între două puncte?

Nu există niciun semn de circulaţie,

nimeni nu ştie încotro s-o ia.

Unu-doi, început-sfârşit, deal-vale,

axă de noduri, echilibru,

mijlocul cărării. Unirea.

Între viaţă şi moarte

se pune virgulă, totuşi.

Stând pe aceeaşi corabie,

unde e timpul

creionat în spaţii ideale?

E timpul sfârşitului nostru?

Nu, doar un timp!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Taina iubirii (poeme)” →

 

Până la suflet şi dincolo de el

 

 – Regăsirea este fantastică,

 dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,

 până la suflet şi dincolo de el! 

Prin geometria luminii – un dar al vieţii –

ceremonia inocenţei codificată alchimic!

 

– Sufocaţi de durere, de plăcere,

 amestec de doi, năucitoare contopire. 

 Închid ochii şi-mi este bine, 

 o nebunie, atingi perfecţiunea! 

 Să te zidesc în mine vreau, 

 nemărginită-mi e dorinţa!

Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!

 

– O emoţie îmi este trupul,

 atingerea cu tine, o vindecare.

 Un fulg eşti, cu cerul în priviri,

 pierdută eşti în mâinile mele!

Simt să-ţi spun că te iubesc adânc, 

 dincolo de sufletul tău, 

 dincolo de punctele lui cardinale. 

Prin lumina privirii, omul

străbate eteruri – întoarcerea-n noi!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Peisajul iubirii (poeme)” →

Dincolo de cuvânt suntem noi

 

Sub razele lunii,

macii vor continua să înflorească,

chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,

de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.

Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,

şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.

Doar sufletul se răceşte

chiar de-l depui pe o petală.

 

În clipa întâlnirii, a celor ce-au atins-o Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de cuvânt suntem noi” →

Acolo unde lumea se-opreşte

 

Mă simţi alături de tine

– născute din foc, două luminiţe,

strâns unite, în aşteptarea speranţei dimineţii -,
aerul se sfinţeşte,

psalmodiind contopirea realităţilor.

Dincolo de stele zburăm,

ca, mai apoi, să ne-aşezăm
pe umerii goi de înger

o prezenţă suavă, imaculată.
– Te iubesc, frumuseţe paradisiacă,

iubesc tot ce porţi în tine!
Încep să te cuprind tot mai mult,

pătrunde cu mine în tine,
aşează-mă, acolo, înlăuntrul tău,

vreau să te cunosc cu tot ce eşti,
să te absorb în mine deplin,

prin orice formă şi gând,
manifestare pură, divinul întrupat.

Ia-mă de mână

şi arată-mi!- îi spui copleşit.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Acolo unde lumea se-opreşte” →

Ai văzut lumina întrezărindu-se…

Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.

– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,

în valul mişcărilor, în dansul sunetului, mă simţi.

Agăţată de tine cu ambele braţe, cu ochii închişi,
avalanşă de stări, frenetic extaz, contrast de culori
în tensiunea dintre lumină şi clar-obscur.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poezii de dragoste” →

 

Veșmântul fericirii

 

Rezemată de cer îmi ții scara, urc treaptă cu treaptă,

te invit să străbatem

cele nouă ceruri ale iubirii veșnice,

fiindcă adevărata dragoste

ne îmbracă, nu ne dezbracă,

și uite că soarele se străduie să-ți spună că da,

vrei să-mi simți zvâcnirea nebună

de înălțare, de plutire.

Stropit cu isopul iubirii neprihănite,

înainte de revărsarea zorilor, într-un alt ritm,

un cântec nou se revarsă din trupuri

și în același timp – duh și aripi,

o pasăre ni se cuibărește.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Veșmântul fericirii” →