Când inima în taină plânge
Și sufletul mi-e atât de trist,
Pasul unde mă va duce?
La Blândul și Bunul Iisus!

 

 

Pe Valea Plângerii

 

Pe Valea Plângerii pășesc
Purtând în suflet diademe
Pentru acei care hodinesc,
Sub pământul Țării mele.

 

 

Despre tine

                                           (Gând pios, Anei Podaru)

 

Ce pot spune
Acum când ești deja plecată,
Căci Domnul ți-a trasat un drum
Și te așteptă la a Sa poartă!
Un nufăr îți înflorea în suflet
Împrăștiind al lui nectar
Iar tu îl dăruia-i în zâmbet,
Pus într-un bob de chihlimbar.
Ne-am cunoscut din întâmplare
În lumea versului divin
Făcându-ne câte o favoare,
De a ne agrea puțin.
Dar ce păcat o boală crudă
Te-a înjunghiat cu al său pumnal
Tu însă i-ai făcut în ciudă,
Luptând intens pân’ la final.
Acum citesc doar un anunț
Că ai zburat spre alte zări
Și nu mai vreau un alt denunț,
Te voi păstra în mii de sori.
Îți spun Adio și pe curând.
Cândva ne-om întâlni în ceruri
Și ne-om înveseli plângând,
Citind în versuri adevăruri.

7 octombrie 2019

 

 

Răzvrătitul

 

Toamna a fost o minune
Și cu rele dar și cu bune.
Bunele au fost mai multe
Ca și turmele de munte,
Sunt negre dar și cărunte.
Da-păi Ion înfierbântat
A plecat hai-hui prin sat,
Că s-a enervat de tot:
,, – Ica-șa, da, ci mă credi robot!
Hai la deal, dut-i la vale,
Că mi-am pierdut din rabdari
De atâta fâțâit!
Doamni, parcî a înnebunit.”
Mergea tot gesticulând
Cu Maria lui în gând.
Însă, acum îmi dau cu seama
Unde este toată drama!
În butoiul de stejar.
Acolo trase vinu iar.
Maria la tot ochit,
Cu sticluța la băut.
Dar îi puse ea capac:
,,-Dar ț-ai găsit:
Parcî ești un pui di drac!
Cum mă întorc, cum o chitești
Șî apoi de-abia îmi vorbești.”
Spune cu năduv nevasta.
De când vinu s-a acrit,
Ute și-a găsit năpasta.
De atâta cicălit
Se făcuse foc și pară
Și îndată a dispărut.
I-al pi Ion de unde nu-i!
Însă biciu îi în cui
Și de-a veni,
Va fi vai de Dimnealui.
Asta este o poveste,
Dar vă spun,
Uneori se adeverește
Însă dacă omu-i bun,
Toate le agonisește. Continue reading „Ioana CONDURARU: Numai Tu Doamne (poeme)” →

Ești…

 

Ești roua ce-mi alintă piciorul descălțat
Când pășind timidă te caut prin abstract.
Ești dimineața tandră cu zâmbet adorat
Care îmi spune:,, Mai dă-mi înc-un regat.”

 

 

Mreaja nopții

 

Mreaja nopții te răpește.
Ești aici dar dus departe
Și-astă noapte de poveste,
Plânge în eternitate.

 

Nu-ți pasă

 

Ți-ai pus o floare la rever
Pierzându-te în supoziții,
Fără a privi la cei ce vor,
O mică parte din soluții

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme” →

Tăceri

 

Sunt tăceri la mine-n suflet,
Este frig la tine-n gând
Și din clipe fac redută,
Să mă închid într-un cuvânt,
Luând astrele în palmă,
Pentru a le dărui,
Când voi trece fără teamă,
Pe aleia inimii.
Ce frivolă e secunda!
Ce sensibilă-i chemarea!
Stau privind cum plânge ploaia
Dăruind îmbrățișarea
Toamnei, care se preumblă,
Pe cărările pustii,
Risipind pe zări cu umbră,
Frunze triste, ruginii.
Doar tăceri găsesc în spațiu,
Plin de fluturi siderali
Și îmi pare că sihastru,
Este visul ideal.
Dar nu vreau să fac risipă,
Sentimentul e divin,
Când te simt ca pe-o minune,
Lângă cerul meu senin.
Și tăcerea e o schemă
De-a gusta din fericire,
Că mai mult e pusă-n temă,
Viața, pentru a fi iubire.

 

 

Dimineața parfumată

 

Dimineața parfumată
Înăcălțată-n coji de nuci,
Mi-a zâmbit la fereastră,
Printre mere moi și dulci.

 

 

Tu nu știi

 

Tu nu știi,
Da nu știi,
Frunzele-s duse din vii
Și din cer cad încet,
Mii de picuri în balet,
Aducând ploaia cernită
Peste clipa miruită,
Scuturând frunzele, toate,
Pe cărări triste și fade,
Punând curcubeu naturii,
Acum când plâng trandafirii!
Tu nu știi,
Vai, tu nu știi
Că rămân ai nimănui
Copacii care suspină,
Văzând bruma din grădină
Și se lasă doborâți,
De a timpului dorinți,
Când pe cerul înstelat,
Luna-n raze a pictat,
Licurici și fluturi zvelți,
Care încântă pe poeți!
Tu nu știi,
O, tu nu știi
Că acum e toamnă iară
Și strânge în călimară,
Mirul din struguri brumați
De fecioare adunați,
În căușul palmei fine!
Vezi acum tu știi mai bine
Și râzi, vai, cât râzi de mine! Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă” →

Spune-mi toamnă,
Ziua-i blândă
Și durează o secundă?
Săptămâna e-o clipită
Și pe veci îi risipită?
Dar cu luna,
Cum se face
Că mă ține tot pe ace?
Azi surâde soarele,
Mâine plâng ogoarele,
Că sunt pline de ciulini.
Unde e floarea de crin?
Prin ce colț de agrement
Zace frumosul moment,
Când al verii râs dulceg,
Răsuna pe întreg meleag?
Repede te fofilezi
Pierzându-de prin livezi,
Adunând în mare grabă,
Frunzele căzute-n iarbă,
Nedorind a da în scris,
Toate câte ai omis,
Lăsând codrul fără grai
Și câmpii pline de scai.
Toamna însă stă tăcută,
Pregătindu-se de nuntă,
Că discret s-a logodit,
C-un luceafăr travestit.

———————————-

Ioana CONDURARU

26 septembrie 2019

În vals se duce toamna,
Într-un plânset plecăm noi,
Săpând mai adâncă rana,
Într-o casă fără de, doi

Voi arde în candeli dorul
Punând în versuri amorul,
Scriind stihuri aromate
Pe file îmbălsămate,
De iubire și frumos.
Totul este de folos,
Printr-un dar al inimii.
Și luând din galaxii,
Praf stelar am să presar,
Sfintei vieți, așa ca dar
Că nimic aici de este,
Nu-i precum într-o poveste.
Durere-i, lacrimi și glod
Și din toate, epolet,
Doar iubirea Lui Iisus,
Redă vieții încă-un bis.
Cine-s Eu? Cine ești Tu?
Vai, e un simplu rande-vous
Căci din razele divine,
Ce răzbat printre ruine,
Rămân clipele adorate,
Să ne îmbrace-n nestemate.
Nu te amăgi, creștine.
Ziua trece, ziua vine,
Perindându-se anotimpuri,
Lăsând triste începuturi,
La ferestre de cleștar.
Noi ardem un amânar
Vieții care tot alergă,
Căutând secunda dragă,
Pentru a se bucura,
De întâlnește dragostea.
Drag cu dor…dor cu drag!
Omule, ești așa beteag
De alegi făr-a ști,
Fericirile de-o zi!
Râde Domnul printre nori:
,,- Ești un imn de sărbători.
De ce nu te mulțumești,
Cât din toate regăsești,
Când apare răsăritul?
Spui că ești nefericitul?
Hai, privește și-ai să vezi,
Câtă lume fără crez!
Ce de lume fără rost!
Așa e…mereu a fost,
Omenirea-i insistentă
Dar veșnic e repetentă”
Înghit vorbele cu greu…
,, Doamne, păcat mare fac și eu,
Tot gândind ca un ateu!”
Închinând cartea rezumând:
,, Totuși, sunt doar umbră pe pământ.”

———————————-

Ioana CONDURARU

20 septembrie 2019

S-au stins macii

 

Pe lanuri s-au stins macii în tăcere,
Noi ne-am stins încet printre cuvinte,
Așteptând cuminți înc-o Înviere,
Acolo undeva printre morminte.

În sala rece, mortuară,
Luminile pe rând se sting,
Iar fața galbenă de ceară,
Se asemăna c-un înger blând
Și printre lacrimi lung privește,
Copila contemplând ușor,
La tot ce-a fost dar nu mai este,
Că omu-i veșnic călător.
Între ieri și azi se pierde,
Îngenuchind fără să vrea,
Luând în palmă mâna rece,
Șoptind un psalm și ruga sa,
Este chemarea unui suflet
Ce caută răspunsul blând,
Dar cine să-i redea un zâmbet,
Când s-a sfârșit al vieții cânt?
,,- O Mamă dulce, unde oare,
Voi mai afla a ta iubire?
Prin ce ungher, prin ce cotloane,
Voi mai găsi a ta vorbire?
Privirea calmă, adorată,
De unde să o mai adun,
Când inima îndurerată,
Va rătăci pe-al vieții drum?
Îmi ești ființa cea mai scumpă,
Din întregul univers,
Dar te-ai închis într-o redută
Și eu rămân să te zidesc,
În lacrimi și-n cruda durere
Ce-mi sfâșie al meu destin,
Privind cum stai și în tăcere,
Te voi conduce pe-al tău drum.”

Dimineață de toamnă

 

Prin covoarele de nori,
Soarele timid se arată,
Aducând sfioșii zori,
Mai în șagă, mai în joacă.