Unirea Bucovinei cu România

La București, unii tineri bucovineni îşi continuară studiile la Universitate, iar alţii, intraţi ca voluntari în armata română, frecventau şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina ,,înfiera” în cuvinte aspre activitatea naţională propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestându-le dreptul ,,de a se gira în congrese şi mitinguri, ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora”. Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti ,,fii rătăciţi” ai Bucovinei să nu fi condamnat actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu-şi exprime dorinţa de libertate naţională.

O activitate benefică a desfăşurat Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de profesorul Ion Nistor, mai ales în rândurile studenţilor şi elevilor care studiau în Vechiul Regat, dar şi printre cei înrolaţi în armata română. Unii din aceşti tineri ce frecventau Şcoala de ofiţeri din Botoşani şi, care, în iarna 1916-1917, descurajaţi, au manifestat indisciplină, fiind închişi la Dorohoi, au fost ulterior recuperaţi, revenind la Şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de oşteni şi români. Mulţi refugiaţi bucovineni s-au remarcat pe front, ca Dimitrie Marmeliuc, Const. Ardeleanu ş.a., iar alţii au căzut în luptă, pentru triumful cauzei naţionale, precum Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. Doi soldaţi bucovineni, Nicoară şi Dumitru Cătană, au fost executaţi (împuşcaţi) la Satulung, lângă Braşov, pentru că au refuzat să tragă în soldaţii românii, cei doi au fost puşi să-şi sape singuri groapa.

Aceste represiuni s-au extins după intrarea României în război, în august 1916, pot fi menţionate şi alte exemple, ţăranii Teodor Habailă din Voloca şi Iliuţă Moldovan din Cernăuca au fost spânzuraţi, bătrânul Gheorghe Meleanca a fost spânzurat de un copac (după ce a fost pus să-şi sape groapa), Florea şi Paraschiţa Olăraşu, din comuna Ropcea, au fost spânzuraţi de un jandarm, fără o vină dovedită. Apoi, pe lângă numele menţionate, au fost arestaţi, schingiuiţi şi purtaţi pe la curţile marţiale unii preoţi, conducători vrednici ai românilor din satele lor, din care amintim: Casian Bohatereţ, Nicolai Mihalcea din Iacobeni, George Lanioschi, Dim. Ţopa, Teofil Hleanca din Jucica Veche, Ştefan Malanciuc din Camenca, Ignatie Caragea din Nămeştii Vechi, Ion Macovei, Adrian Andronic din Lucoviţa, Cristofor Iliuţ ş.a. Până şi călugării erau suspectaţi, aşa cum s-a întâmplat cu cei de la mănăstirea Dragomirna, care au fost arestaţi.

La începutul lui iunie 1916, trupele ruse au declanşat o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, austriecii fiind înfrânţi şi respinşi peste Carpaţi. După ce a cucerit Przemysl, armata rusă, pornind din Basarabia şi trecând peste teritoriul românesc, a înconjurat poziţiile austriece de la Mamorniţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi la 17 iunie a ocupat Cernăuţi. Atacul a fost atât de rapid şi surprinzător, încât guvernatorul Meran şi autorităţile subordonate abia au reuşit să se refugieze la Vatra Dornei. Trupele ruse au continuat înaintarea în Bucovina, reuşind să ocupe fără dificultăţi Storojineţ, Siret, Suceava şi Câmpulung, reocupând poziţiile lor de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi bisericeşti bucovinene s-au refugiat la Praga, unde au rămas până la sfârşitul războiului. Noile autorităţi ruse au numit un guvernator al Bucovinei, la Cernăuţi, subordonat guvernatorului general, cu reşedinţa la Lemberg (Liov). Au fost instalaţi prefecţi şi primari în oraşe, printre care şi români, astfel, preotul Gh. Şandru a fost numit primar la Cernăuţi, în fruntea mitropoliei din Bucovina fiind aşezat un arhiereu rus.

Înfrângerea austriecilor în Galiţia, apoi intrarea României în război, în august 1916, urmată de moartea împăratului Fanz Joseph, în noiembrie 1916, l-au determinat pe noul împărat Carol (1916-1918) să restaureze regatul polon, prin Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)” →

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

 

Românii din Bucovina priveau cu mare îngrijorare izbucnirea războiului, în iulie 1914, luptele apropiate dintre ruşi şi austrieci, dat fiind că graniţa rusească se afla la 30 de km de Cernăuţi. La izbucnirea conflictului, unii publicişti români, precum Aurel Onciul, în ,,Foaia Poporului”, dar şi ,,Viaţa nouă”, publicaţia Partidului Naţional, etalau loialitatea faţă de Austria, susţinând că soarta românilor ar fi indisolubil legată de aceea a monarhiei. Dar adevăratele sentimente ale românilor din Bucovina se diferenţiau de afirmaţiile presei româneşti oficiale, supuse cenzurii austriece, înăsprită şi mai mult de la izbucnirea zăzboiului. Ei priveau încordaţi spre graniţa românească aşteptând cu înfrigurare hotărârea pe care avea s-o adopte România, în ce tabără urma să lupte aceasta. Tinerii români naţionalişti, din cercul ,,Junimii literare”, se temeau de perspectiva alăturării României Triplei Alianţe, împotriva Rusiei, chiar dacă nu era ,,casus foederis”. De aceea, decizia României de neutralitate în război, din 3 august 1914, a fost primită cu mare uşurare de opinia publică românească din Bucovina.

În noaptea de 17/30 iulie1914, s-a decretat mobilizarea generală în Bucovina, fiind chemaţi sub arme toţi bărbaţii între 21 şi 42 de ani, în total au fost mobilizaţi peste 30 000 de oameni (cf. dr. Aurel Morariu). Rezerviştii români au fost încadraţi în regimentele imperiale 23 şi 41 de infanterie, 4 şi 9 dragoni, din cadrul Diviziei 43, iar glotaşii în Brigada 35, pentru apărarea graniţei cu Rusia. După mobilizare, şcolile publice au fost închise, autorităţile şi-au redus programul, iar guvernatorul Bucovinei, contele Meran, din motive de securitate, şi-a mutat reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare..Comandantul jandarmeriei bucovinene, colonelul Eduard Fischer, îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte împotriva celor bănuiţi de trădare şi spionaj. Colonelul Fischer, supranumit ,,călăul Bucovinei”, sprijinit de zeloasa justiţie militară, vedea în fiecare român un posibil spion sau trădător, un ţap ispăşitor pentru insuccesele de pe câmpul de război, un vândut ruşilor. Din cauza acestei suspiciuni, o mulţime de preoţi, învăţători şi ţărani români erau ridicaţi de la casele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof, Stiria (Austria).

Apărarea Bucovinei şi a Galiţiei orientale a fost încredinţată generalului Kovesz, care avea la dispoziţie doar patru divizii. Divizia 43 bucovineană, una dintre cele patru, ocupase punctul-cheie de la Zaleszcziki, pe Nistru, în timp ce Brigada 35 de glotaşi (infanterişti) trebuia să reziste unui atac eventual al ruşilor împotriva Bucovinei. Primele ciocniri cu ruşii lângă Suliţa Nouă, alte lupte s-au dat la Boian, Mahala, Rarancea şi Toporăuţi. Trupele ruse, speculând vulnerabilitatea acestui front, şi-au orientat atacul împotriva Bucovinei şi Galiţiei orientale, reuşind să ocupe Cernăuţi, fără luptă, la 2 septembrie 1914. Oraşul fusese evacuat de austrieci, după ce au aruncat în aer podul de peste Prut. Capitularea Cernăuţiului a fost primită de un simplu locotenent rus, Pigarewski, care a impus oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, dar ruşii au renunţat apoi la această contribuţie. În fruntea unei coloane de cazaci, generalul Pavlov a intrat în Cernăuţi, la 2 septembrie, orele 6 seara, fiind întâmpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. Ruşii au instalat în Cernăuţi, la 15 septembrie, o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea. Pe de altă parte, fostul primar Salo Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane au fost reţinute şi trimise ca ostateci în Rusia, fiind apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci.

După ce au intrat în Cernăuţi, trupele ruse au continuat înaintarea şi, la 15 septembrie, au ocupat Storojineţul, atingând linia Siretului până la graniţa română de la Movileni, pe care au marcat-o cu stâlpi de hotar, purtând inscripţia ,,Rusia-Nouă”. Dar ocupaţia părţii din Bucovina până la Siret, de către ruşi, a fost de scurtă durată, la 21 octombrie 914, austriecii au reocupat Cernăuţii şi ţinutul dintre Siret şi Prut. După reocuparea oraşului şi a regiunii din valea Ceremuşului până în valea Siretului, guvernatorul Meran a revenit în Cernăuţi. Curând, folosind cu abilitate sentimentele austrofile ale unor oficiali bucovineni, deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, s-a ajuns la recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, în scopul apărării Bucovinei. Corpul ucrainean includea şi pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ, care, la 20 noiembrie 1914, a depus jurământul de credinţă faţă de Austria şi după o scurtă instrucţie a fost trimis pe front. La rândul său, Aurel Onciul a fost însărcinat de austrieci să organizeze un corp de voluntari, după ce a fost lansată o chemare, semnată de primari şi deputaţi români, la 9 noiembrie s-a organizat o adunare ţărănească la Suceava, în urma căreia s-a decis înfiinţarea unui corp de legionari români. Acesta cuprindea 1500 de oameni şi, la 2 decembrie 1914, la Câmpulung Moldovenesc, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Austria. Dar instruiţi în pripă, cele două corpuri de voluntari n-au reuşit să-şi arate destoinicia, la 26 noiembrie 1914, ruşii au ocupat din nou Bucovina şi Cernăuţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)” →

Unirea Basarabiei cu România

Ideea unirii începe să pătrundă în conştiinţa românilor basarabeni, în toamna lui 1917, când se produce descompunerea imperiului şi amplificarea anarhiei. Intrarea armatei române în Basarabia, odată cu liniştea, aduce şi libertatea manifestărilor cu caracter naţional, conştiinţa naţională nu mai este stânjenită de nimic şi ,,ideea unirii începe să se discute la lumina zilei”. De-aici înainte, problema unirii devine o chestiune la ordinea zilei, ea se discută în presă, în ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România nouă”, ziare care fac propagandă pentru unire, şi în toate cercurile moldoveneşti. În aceste luni, se face o propagandă vie printre soldaţi şi ţărani, de către tineri şi de reprezentanţii Blocului moldovenesc din Sfatul Ţării. Multe organizaţii naţionale şi obşteşti adoptă moţiuni, prin care cer unirea Basarabiei cu România. Astfel, la 16 ianuarie 1918, Comitetul studenţilor moldoveni din Basarabia adresa o chemare, în care se pronunţa pentru unire, încheind cu aceste cuvinte: ,,Trăiască libertatea şi unirea tuturor românilor”. La 24 ianuarie, Comitetul studenţilor revenea cu un manifest, în care se spunea: ,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară”. La 2 februarie 1918, Corpul didactic din ţinutul Chişinău adopta o Declaraţie, în care se enunţa ideea unirii: ,,…la serbarea unirii întregului neam românesc vom putea striga cu cea mai mare însufleţire: trăiască România, mama tuturor românilor!”.

Cele mai semnificative moţiuni de unire provin din partea adunărilor unor zemstve, alese prin vot universal, astfel, la 2 martie, un grup de 18 ţărani, din Bălţi, membri ai zemstvei, propuneau să se pună ,,la glăsuire dorinţa noastră arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră mamă: România”. Apoi, la 3 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din Bălţi vota în unanimitate următoarea moţiune: ,,Proclamăm astăzi în mod solemn, în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României”. Mai mult, zemstva din Bălţi făcea apel la toate adunările din Basarabia, ,,să se unească prin votul lor la moţiunea noastră”, de menţionat că printre cele 102 semnături, aflăm şi pe acelea ale unor minoritari, ruşi, evrei, polonezi. O moţiune asemănătoare vota, la 13 martie 1918, adunarea zemstvei din judeţul Soroca şi uniunea proprietarilor, moţiune acoperită cu numeroase semnături. Pe de altă parte, în şedinţa Sfatului Ţării, din 16 martie 1918, deputaţii minoritari interpelau guvernul în legătură cu manifestările de la Bălţi şi Soroca, Orhei, cerând arestarea celor care au votat moţiunea pentru unire. Guvernul a fost nevoit să interzică zemstvelor adoptarea unor asemenea hotărâri, care sunt numai de competenţa Sfatului Ţării.

În ciuda reacţiei unor elemente minoritare şi a pretenţiilor teritoriale ucrainene, curentul naţional care se pronunţa pentru unire era de nestăvilit (vezi supra). La 1 martie 1918, a avut loc întâlnirea delegaţiilor basarabeni, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, cu oameni de cultură, academicieni, profesori unuiversitari aflaţi la Iaşi. Din partea Academiei Române, delegaţii au fost salutaţi de Petru Poni, care a precizat că ,,deviza adunării ce o vedeţi azi este ,,prin ştiinţă spre patrie”, exprimând speranţa că ştiinţa românească va fi împărtăşită nestingherit şi de fraţii din Basarabia. Dr. Bacaloglu, din partea Societăţii de Medici şi Naturalişti, era optimist în privinţa mişcării naţionale basarabene: ,,Dacă azi nori negri se îngrămădesc înspre apus (pierderea Carpaţilor-n.n.), dinspre Basarabia se iveşte o geană de lumină”. Cei doi delegaţi, primiţi cu deosebită căldură, au prezentat situaţia din Basarabia, activitatea Sfatului Ţării, exprimând încrederea în reuşită. Ciugureanu declara textual: ,,Suntem tineri, nu avem experienţa şi priceperea ce se cer pentru împrejurări atât de mari. Cu ajutorul larg ce-l găsim la dumneavoastră, nu ne îndoim că vom ajunge acolo unde fiecare român doreşte şi că Republica Moldovenească va juca un rol mare şi frumos”. N. Iorga, prezent la întâlnire, spunea: ,,Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere”.

Contactele liderilor basarabeni cu factorii politici de la Iaşi deveneau tot mai intense şi mai apropiate, opinia publică românească fiind pregătită pentru unirea Basarabiei. Pan Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării, într-o convorbire cu un corespondent de presă, la Iaşi, respingea din nou pretenţiile Radei ucrainene, făcând referire şi la dorinţa moldovenilor (românilor) de peste Nistru, care, la Congresul de la Tiraspol, evocau aspiraţia lor ,,de a fi una cu fraţii lor din Basarabia”. Să precizăm că încă la 17-18 decembrie 1917, la Tiraspol, s-au desfăşurat lucrările Congresului românilor transnistreni, erau reprezentate 20 de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta, fiind prezenţi soldaţi din garnizoana locală, membrii adunării zemstvei, ai învăţătorilor şi ziariştilor, precum şi o delegaţie a Sfatului Ţării, din care făcea parte şi Pan Halippa. Participanţii au cerut unirea românilor de pe  ambele maluri ale Nistrului, urmând ca hotărârea definitivă să fie luată într-o viitoare adunare cu o reprezentare mai largă. Congresul a decis, desemnarea delegaţilor pentru alegerile în parlamentul Ucrainei, printre ei se aflau Şt. Bulat şi T. Jalobă, fruntaşi ai mişcării de renaştere naţională. Spre sfârşitul lui 1917, mişcarea naţională din Transnistria cuprinsese diverse straturi sociale, însă evoluţia contradictorie a evenimentelor a dus la complicarea situaţiei din zonă.

Partidul Naţional Moldovenesc, care promova o atitudine pro-unionistă explicită, desfăşura o activitate intensă, pentru a-şi extinde influenţa şi a face cunoscută poziţia faţă de unirea Basarabiei. În cursul unor dezbateri aprinse, s-au limpezit căile acţiunii unioniste, prin propagandă directă sau prin presă, prin publicaţiile ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România Nouă” ş.a. Prin numeroase articole, scrisori, telegrame, manifeste, procese-verbale, anunţuri s-a urmărit trezirea conştiinţelor şi mobilizarea energiilor.

În acele zile, din martie 1918, s-a discutat modalitatea concretă de înfăptuire a unirii Basarabiei, adoptându-se soluţia deliberării în Sfatul Ţării, iar guvernul român urma să accepte solicitarea de unire şi să-şi expună poziţia oficială după exprimarea votului în parlamentul de la Chişinău. În cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, din 23 martie 1918, la care au luat parte şi I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi C. Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a pregăti lucrările Sfatului Ţării, care avea să se pronunţe asupra unirii Basarabiei. Sosirea lui Const. Stere la Chişinău, la 24 martie (st.v.) a fost întâmpinată cu bucurie şi entuziasm: ,,Cu sosirea lui, atmosfera apăsătoare de griji zilnice, combinaţii, ambiţii, mici uri, lupte de culise…s-a curăţit pentru moment, s-a înseninat, s-a însănătoşit… Într-o serie de convorbiri, conferinţe, discuţii, interviuri, discursuri, toasturi, chestiunea unirii repede s-a pus pe bazele ei istorice, naţionale şi morale a dreptului de viaţă politică şi culturală naţională a moldovenilor…”. La 26 martie, sosea la Chişinău şi primul ministru Al. Marghiloman.

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor  Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va  fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”. A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (66)” →

Unirea Basarabiei cu România

Declaraţia de independenţă a Basarabiei a fost salutată cu deosebită satisfacţie, arătându-se însemnătatea actului, în acţiunea generală de unire, subliniindu-se viitorul naţiunilor şi rolul conştiinţei naţionale. La scurt timp după proclamarea independenţei, la 31 ianuarie 1918, un grup de oameni de cultură, scriitori, ,,din România, Ardeal şi Bucovina”, printre ei personalităţi prestigioase, au adresat o ,,Chemare” basarabenilor, în care se aducea ,,prinosul cuvenit de admiraţie pentru viteaza noastră armată ce a trecut Prutul” şi era salutată ,,reînnoirea conştiinţei naţionale a fraţilor basarabeni”. În ,,Chemare” era subliniată, apoi, necesitatea unei cooperări cât mai strânse în privinţa cultivării limbii române şi a vieţii spirituale: ,,Începând acum o viaţă nouă …, să ne strângem rândurile şi să avem în cugetul nostru, ca pe un odor preţios, gândul că de azi înainte limba şi cultura noastră una sunt şi nedespărţite”. Printre semnatari, se aflau M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Gh. Ranetti, Ion Minulescu, Radu Rosetti, Ion Petrovici, Mihail Codreanu, Alex. Stamatiad, Ion Pilat, C. Giurescu, Mihail Sorbul, Nichifor Crainic. ş.a. (,,România Nouă”, nr. 11, din 1 februarie 1918; ,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 11, din 31 ianuarie 1918).

Asupra tinerei republici neatârnate de la Chişinău se exercitau presiuni, un pericol iminent şi grav îl constituiau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei sau a unor părţi din aceasta. Astfel, la 15 februarie (st.v.) 1918, Sovietul din Kiev adresa un ultimatum guvernului român, în care se cerea retragerea în termen de 48 ore a trupelor române, ,,care au ocupat teritoriul Republicei Federative ruse” (de fapt, Basarabia), în caz contrar aceasta va atrage ,,deschiderea imediată a unei acţiuni militare viguroase din partea armatei revoluţionare ruse (Ucraina). La 21 februarie 1918,  guvernul român (primul ministru Averescu) răspundea ultimatumului ucrainean (semnat de colonelul Muraviev), din 15 februarie, că ,,trupele române au intrat în Basarabia la cererea formală a guvernului Republicii Moldoveneşti”, scopul exclusiv fiind ,,garantarea securităţii depozitelor militare ce le avem în Basarabia…şi de a asigura circulaţia normală pe căile ferate” ale acesteia. Aşa stând lucrurile, ,,atitudinea agresivă a autorităţilor superioare de la Kiev cu privire la România n-ar putea fi justificată”, dar guvernul român îşi arăta disponibilitatea ,,de a înlătura neînțelegerile ivite”.

Problema Basarabiei s-a complicat foarte mult ca urmare a pretenţiilor Ucrainei, acestea reprezentau un pericol real pentru românii dintre Prut şi Nistru. La începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean, care încheiase deja pace separată cu Puterile Centrale (27 ianuarie 1918), trimitea acestora o notă în care se afirma că ,,Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Deoarece ,,chestiunea cui va aparţine în viitor Basarabia  poate fi obiectul discuţiei la conferinţa de pace de la Bucureşti, guvernul Ucrainei cere să i se admită să ia parte şi el” la această conferinţă. În această împrejurare, locuitorii Basarabiei s-au convins, încă o dată, de intenţiile ucrainene, ,,fapt care atrage şi mai mult spiritele pentru unire”, după cum observa istoricul Şt. Ciobanu. Autorităţile de la Kiev îşi arogau dreptul de a include şi reprezentanţi basarabeni în delegaţia ucraineană, dar refuzau să accepte o delegaţie separată a Basarabiei independente. Pe de altă parte, ministrul de externe german, Kuhlmann, pe care primul ministru Averescu îl asigura că România dorea să vadă în Republica Moldovenească un stat independent, considera neîntemeiate pretenţiile ucrainene. Anterior, în cursul discuţiilor din Consiliul de Coroană, Averescu preciza că acceptarea condiţiilor de pace impuse înlesnea unirea Basarabiei, iar Czernin nu ezita să promită ajutor diplomatic în acest sens. Dar România a refuzat să discute problema Basarabiei în cuprinsul tratativelor de pace cu Puterile Centrale, încât chestiunea participării ucrainene la negocieri a fost eliminată.  

La întâlnirile cu oamenii politici români de la Iaşi, delegaţii basarabeni,  preşedintele I. Inculeţ şi primul-ministru D. Ciugureanu, au fost informaţi din nou despre pretenţiile Ucrainei de a ,,reprezenta” interesele Basarabiei la tratativele de la Bucureşti, dar şi asupra poziţiei guvernului român. În convorbirile cu primul-ministru Averescu, delegaţiei Basarabiei au propus, încă în această fază, unirea, însă generalul, după cum consemna mai târziu Inculeţ, ,,de teamă să nu piardă Dobrogea, în tratativele purtate la Buftea, ne sfătuise să rămânem mai departe ca republică independentă, ca nu cumva nemţii să socotească Basarabia, unită cu România, ca o ,,compensaţie” pentru Dobrogea, ce o reclamau bulgarii”. În acest context, Averescu i-a informat pe liderii (oamenii politici) basarabeni despre pretenţiile teritoriale ucrainene, înaintate lui Kuhlmann şi Czernin. Se cunoştea faptul că (aceasta explică şi poziţia Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (65)” →

Unirea Basarabiei cu România

Am văzut (vezi supra) că Blocul moldovenesc solicitase ajutorul guvernului român, în seara de 5 ianuarie. După deliberări serioase, la 6/19  ianuarie, guvernul român Brătianu (generalul Iancovescu fiind ministrul de război) a decis să trimită urgent un detaşament de 1000 de oameni (era de fapt un batalion de legionari ardeleni, de numai 850 oameni), cu arme şi mitraliere. Plecat din Kiev cu un tren, el avea ordin să se oprească la Chişinău şi să se pună la dispoziţia guvernului basarabean. În seara aceleiaşi zile, la lăsarea nopţii, ajunşi la destinaţie, în gara Chişinău, trenul este atacat cu mitraliere de trupe bolşevice, iar ardelenii, surprinşi, sunt siliţi să depună armele şi să se predea. Soldaţii ardeleni sunt dezarmaţi de bolşevici, bătuţi, apoi cu uniformele sfâşiate sunt duşi pe străzile oraşului, batjocoriţi şi scuipaţi, o parte a lor au fost eliberaţi ulterior de trupe moldoveneşti.

În urma noului apel, guvernul român a decis să trimită o adevărată armată în Basarabia, alcătuită din două divizii de infanterie şi două de cavalerie, care la 10/23 ianuarie 1918, au trecut Prutul. În Manifestul generalului Prezan, din 12 ianuarie (st.v.) se arăta: ,,Sfatul Ţării Moldoveneşti ne-a cerut…să trecem Prutul, ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi târgurile voastre, punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor…Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători (bolşevici)…şi aceşti duşmani…vă spun că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre…, să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie. Departe de noi gândul acesta! Nu daţi nicio crezare acestor vorbe viclene! Cum v-aţi putea închipui că soldatul român…, tocmai el, să vie astăzi în ţara fraţilor săi ca să-i împiedice de a-şi înfăptui dreptul lor! …Oastea română nu doreşte altceva decât rânduiala şi liniştea ce aduce, (ca) să vă dea putinţa să vă statorniciţi…slobozeniile voastre…Oastea română nu va obijdui niciun locuitor…, aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşi cu dragostea frăţească cu care ei vin la voi!”.

După ce în ajun, la 12/25 ianuarie, erau stabilite primele contacte cu autorităţile moldoveneşti, I. Inculeţ, P. Erhan şi Gh. Pântea, şi s-a dat ultimatum trupelor bolşevice să se retragă peste Nistru (până la 26 ianuarie, ora 12), în seara de 13/26 ianuarie 1918, unităţile Diviziei 11 române (brigăzile 21 şi 22) au intrat în Chişinău, cu muzica în frunte şi cu steagurile tricolore desfăşurate. A doua zi, la 14/27 ianuarie, generalul Broşteanu, comandantul Diviziei 11 şi statul său major şi-au făcut intrarea oficială în Chişinău, iar în seara de 15/28 ianuarie, el a fost invitat la şedinţa solemnă a Sfatului Ţării. Luând cuvântul, preşedintele I. Inculeţ declara: ,,D-lor deputaţi, ştiţi prin ce împrejurări grele am trecut şi că altele şi mai grele ne aşteaptă din cauza tulburărilor…D-stră ştiţi că s-au dat explicaţii cu ce scop au venit trupele române, să păzească drumul de fier şi pâinea, alt scop politic nu au, nici n-au avut. Ei (românii) ne-au garantat, împreună cu Franţa, că nu urmăresc niciun scop politic. D-l Broşteanu mi-a spus, când i-am ieşit în întâmpinare la Străşeni, că ne garantează toate libertăţile. Pe fraţii noştri (românii), care au venit cu acest scop, îi primim cu braţele deschise şi le zicem din toată inima: bine aţi venit”.  

 Primit cu căldură, cu aplauze şi ovaţii, generalul Broşteanu a declarat: ,,…Mulţi cetăţeni ai republicii sunt cuprinşi de bănuieli şi frică pentru libertăţile lor…Trebuie să vă declar că…scopul intrării armatei române nu era decât: asigurarea pazei depozitelor, transporturilor şi a drumurilor de fier. Iată scopul pentru care s-a trimis aici armată, subliniez, singurul scop. Dar, odată cu aceasta…, în toate punctele prin care am trecut…, populaţia ne mulţumea că poate trăi liniştită…Guvernul român pune la dispoziţia d-voastră aceste trupe, care sunt aici pentru a veni în ajutor…Hotărâţi-vă viaţa d-voastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”. P. Erhan, prim director, declara la rândul lui: ,,Guvernul republicei moldoveneşti, cu inima deschisă şi cu bucurie, întâlneşte pe fraţii români, veniţi aici ca să ajute…în luptă cu anarhia. Guvernul republicei…va face totul ca populaţia să înţeleagă pentru ce aţi venit, ca să ne aduceţi linişte şi ordine. Mulţumim fraţilor noştri români pentru serviciul ce ni l-au adus…Trăiască poporul român. Trăiască România”.

Această idee, a neamestecului în treburile Basarabiei, era subliniată şi de primul ministru Brătianu în telegrama sa, din 11/24 ianuarie 1918, trimisă din Iaşi generalului Coandă, la Kiev, în care arăta că aceste măsuri de securitate (intrarea trupelor române) ,,nu înţeleg să împiedice cu nimic autoritatea politică a guvernului Republicii Moldoveneşti” şi că ,,trupele noastre vor fi la dispoziţia sa şi (apoi) se vor retrage…”. În acelaşi timp, pe lângă asigurările date de generalul Broşteanu în Sfatul Ţării, Consiliul Directorilor solicita acordarea unei ,,garanţii scrise” din partea miniştrilor (ambasadorilor) Puterilor Aliate, care declarau că ,,suntem autorizaţi să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o măsură pur militară, având ca obiectiv funcţionarea normală a spatelui frontului…(iar) intrarea lor nu va avea nicio influenţă, nici asupra situaţiei politice actuale în Basarabia, nici asupra soartei viitoare a acestei ţări” (cf. Nota ministrului Franţei la Iaşi, Saint-Aulaire, către consulul francez la Chişinău, Sarret).

După ocuparea Chişinăului, acţiune desfăşurată fără incidente, trupele române s-au îndreptat spre sud-estul Basarabiei, spre Tighina (Bender), ocupată de bolşevici, transformată într-o fortificaţie întărită, apărată de trupe numeroase, cu artilerie puternică. La 28 ianuarie, încep primele lupte în preajma oraşului şi, la 4 februarie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (64)” →

Unirea Basarabiei cu România

Dar Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, în ciuda măsurilor luate, nu au putut ameliora situaţia care a devenit gravă, în ianuarie 1918. Dezordinele din Basarabia, în special în prima fază a revoluţiei, au fost în mare parte opera soldaţilor ruşi, ele au început cu devastarea depozitelor de băuturi la oraşe, de unde s-au extins şi la sate. De la începutul revoluţiei până la venirea armatei române (ianuarie 1918), Basarabia era invadată de dezertori, iar când bolşevizarea s-a declanşat în armată şi soldaţii ruşi au început să părăsească frontul, bande întregi de soldaţi prădalnici cutreierau Basarabia, îndreptându-se spre casă. Comitetul militar moldovenesc din Odesa protesta împotriva purtării soldaţilor ruşi din Basarabia: ,,Soldaţii ruşi au început să se poarte ca într-o ţară duşmană. Prin târguri, ei sparg beciurile, varsă vinul, se îmbată ca nişte porci şi fac fel de fel de batjocuri. Pe la sate, ei fac acelaşi lucru, îşi bat joc de bietele femei, ai căror bărbaţi sunt pe front, ies la drum, unde pradă pe moldoveni şi pe toţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 25 octombrie 1917). Cele mai multe din omoruri săvârşite în Basarabia, cum a fost acela a lui S. Murafa, G. Hodorogea, M. Razu, din august 1917, precum şi pogromurile asupra evreilor din oraşele basarabene, au fost săvârşite numai de către soldaţi ruşi.

Propaganda revoluţionară, doctrinele partidelor radicale, moţiunile congreselor ţărăneşti şi telegrama oficială a guvernului, că ,,tot pământul, averea mişcătoare şi toate acaretele de pe pământul boieresc trec în folosul poporului” au incitat spiritele, au antrenat dezordini grave la sate. Încă din  iulie 1917, preşedintele Uniunii proprietarilor din jud. Hotin aducea la cunoştinţa autorităţilor următoarele: ,,cu ajutorul unor comitete săteşti (ţărăneşti), oamenii arestează fără judecată, alungă lucrătorii de pe la economii (ferme), opresc strânsul pâinei…, opresc plata pentru arendă, taie pădurea…dau drumu iazurilor…Aceste turburări se fac mai în tot satul din îndemnul anarhiştilor (bolşevicilor), care fac o propagandă foarte vie” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 57, din 15 iulie 1917). Aceste fenomene nu erau locale, fiind generale pentru întreaga Basarabie, încep să vină ţărani şi din Rusia (de dincolo de Nistru) şi să se aşeze pe moşiile boiereşti, aşa cum s-a întâmplat în satul Glinjeni, ,,unde au venit oameni plugari din Podolia cu familiile şi plugurile şi, aşezându-se, au început a ara” (ibidem, nr. 74, din 24 august 1917). Însă situaţia devine catastrofală, în octombrie-decembrie 1917, când aproape n-a rămas o moşie, un conac, o fermă nedevastată.

Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, la 21 noiembrie 1917 (st.v.), în toiul anarhiei, când lumea basarabeană ajunsese la disperare. El a luat o serie de măsuri (Anexa, n.217), dar fără niciun rezultat, era necesară o forţă militară de care ,,Sfatul Ţării” nu dispunea, iar puţinele unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie erau contaminate şi ele de bolşevism şi nu se putea conta pe ele. Bolşevicii, alungaţi de la Iaşi şi de pe întregul front românesc, şi-au instalat secţia frontului (,,front otdel”) la Chişinău şi au ocupat întreaga Basarabie. Un document contemporan, nepărtinitor, prezintă situaţia de la sfârşitul anului 1917, în cele mai negre culori, este vorba despre ,,Chemarea comisarilor naţionali militari de pe frontul românesc (comisarii unităţilor naţionale formate pe front, alcătuite din ucraineni, polonezi, letonieni): ,,Ei (bolşevicii) au început a-i îndemna pe soldaţi să părăsească frontul, iar soldaţii mergând spre casele lor au prins a prăda munca şi averea locuitorilor. O mulţime de sate din Basarabia au fost date focului şi prădate. S-au prăpădit sute de mii de puduri de pâine, pregătită pentru sate şi locuitori. Averea întreagă a norodului se pradă şi se risipeşte”.

,,Însă prădătorii”, continua documentul, ,,nu se mulţumesc numai cu aceasta, ei vor să puie mâna şi pe stăpânire, din Socola, ei s-au mutat la Ungheni, apoi la Chişinău, continuând a prăda şi a face silnicii.Ei i-au arestat pe toţi ofiţerii străini, care se aflau la Chişinău, şi şi-au bătut joc de dânşii, ei prădat chiar şi comisia, care cumpăra pâine pentru armata de pe frront. La Chişinău, ei şi-au aşezat ştabul (statul major) lor, care folosea toate mijloacele pentru a împiedica aprovizionarea frontului şi a distruge căile ferate. Sfatul Ţării însuşi, ca supremă instituţie a republicii, şi fruntaşii naţionalişti din Blocul moldovenesc se aflau în mare primejdie! Unele elemente dubioase din componenţa Sfatului Ţării începeau să încline spre bolşevism şi se alăturau acestora. Atmosfera sărbătorească şi plină de încredere, de la începutul lucrărilor Sfatului, era doar o amintire. Situaţia politică şi socială se deteriora cu mare repeziciune, devastările continuau nestânjenite şi luau o formă barbară, acum se distrugeau uneltele agricole, maşinile, se omorau nu numai oamenii, ci şi animalele, se evacuau farmaciile de la sate. Lumea se zbătea în căutarea unei ieşiri, trebuia găsită o soluţie imediată, deoarece primejdia era foarte mare. Problema nu putea fi rezolvată decât printr-un act decisiv, de mare curaj, revoluţionar în acest sens, şi acest act a fost chemarea armatei române.

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (63)” →

Unirea Basarabiei cu România

Congresul s-a deschis la 20 octombrie, ora 15, de către sublocotenentul Gh. Pântea, preşedintele Comitetului executiv al Sfatului de deputaţi militari, preşedinte al Congresului fiind ales căpitanul de cavalerie Vasile Cijevschi, ajutat de slt. Pântea. Pe ordinea de zi erau înscrise 14 puncte, trei fiind esenţiale: autonomia Basarabiei, naţionalizarea (moldovenizarea) unităţilor militare şi convocarea Sfatului Ţării. În şedinţa din 21 octombrie, căpitanul Cijevschi arăta că ,,congresul nostru, ca şi cel de la Kiev, e dator să recunoască că soarta noastră ne vom croi-o numai noi înşine, prin autonomie”. În acelaşi sens se exprimau şi alţi delegaţi, Ioncu, Buzdugan, Holban, toţi pronunţându-se pentru autonomie. În şedinţa 24 octombrie, într-o atmosferă de mare entuziasm, s-a hotărât într-un glas ca Basarabia să fie ţară autonomă, să se bucure de autonomie politică şi teritorială, în cadrul unei Rusii democratice. S-a strigat ,,trăiască Basarabia autonomă şi slobodă (liberă)”, s-a cântat apoi imnul naţional, sub steagul naţional (Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-1918. Documente). S-a hotărât apoi constituirea unităţilor militare moldoveneşti, creşterea numărului cohortelor moldoveneşti de la 16 la 100, pentru asigurarea ordinei, constituirea, ,,în cel mai scurt timp”, a Sfatului Ţării, pentru guvernarea Basarabiei, alcătuit astfel: moldovenii 84 locuri (70%), naţionalităţile 36 (30%), Comitetele militare 44, Congresul ţărănesc 30, organizaţiile şi partidele moldoveneşti 10, moldovenii de peste Nistru 10. S-a mai decis trecerea moşiilor mănăstireşti, ale statului şi particulare în mâinile ţăranilor (măsură aprobată ulterior de Constituantă), naţionalizarea şcolilor ş.a.

Să subliniem că, la 24 octombrie, când a fost proclamată autonomia Basarabiei, ,,în adunare (congres) se stârneşte o însufleţire nemaivăzut de mare. Se ridică steagurile naţionale moldoveneşti şi se cântă cântece naţionale: ,,Deşteaptă-te, române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (Cuv. mold., nr. 94, din 27 octombrie1917). În aceeaşi zi, în timp ce un cor de învăţători, dirijat de pr. Berezovski, recita cântece moldoveneşti, au sosit în sala congresului un grup de români ardeleni, ofiţeri şi soldaţi ai unui batalion, aflaţi în trecere de la Kiev la Iaşi, spre frontul român. Cum au sosit, ardelenii au desfăşurat în sala congresului mari steaguri tricolore, pe care era scris: ,,Trăiască România Mare!”, ,,Trăiască Neamul Românesc!”, apoi au cântat, antrenând în entuziasmul lor toată sala, ,,Trăiască Regele!”, ,,La arme!” şi alte imnuri patriotice.  

Biroul organizatoric, ales de congres, a lansat o circulară către toate organizaţiile revoluţionare din Basarabia pentru a-şi desemna deputaţii pentru ,,Sfatul Ţării”. Datorită împrejurărilor de război, a faptului că populaţia masculină, între 19 şi 48 de ani, era risipită pe diferitele fronturi de luptă, alegerile nu s-au putut organiza prin vot direct, ci s-a recurs la alegeri indirecte, prin intermediul comitetelor militare, ţărăneşti şi muncitoreşti, al corporaţiilor profesionale constituite. Noua adunare legislativă era formată din reprezentanţi ai naţionalităţilor, confesiunilor, partidelor politice, zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi culturale. Biroul a decis să fie mărit numărul deputaţilor de la 120 la 150, din care 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Ideea ,,Sfatului Ţării” nu era nouă pentru românii basarabeni, încă din 1906 ziarul ,,Basarabia” vorbea despre înfiinţarea unui ,,Consiliu provincial”, iar după revoluţia din februarie 1917, termenul s-a impus, fiind o traducere a rusescului ,,Kraevoi sovet”, „Ardealul,”, nr. 8, din 19 noiembrie, vezi articolul ,,Sfatul Ţării”.

Astfel constituit, Sfatul Ţării s-a deschis, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, într-o atmosferă înălţătoare, de entuziasm, de bucurie nemărginită, de speranţe în viitor. Solemnitatea deschiderii a început cu o slujbă în biserica catedrală, săvârşită în limba română, de episcopul Achermanului, Gavril, înconjurat de 20 de preoţi şi diaconi moldoveni, răspunsurile fiind date de corul părintelui Berezovschi, în strane aflându-se şi preoţi din România şi Ardeal. Pe clădirea palatului unde se ţinea Sfatul ,,flutură un minunat steag românesc”. În paraclisul din stânga clădirii, pr. Gurie rosteşte aceste cuvinte: ,,…vedem făcându-se o mare minune: învierea din moartea politică şi naţională a norodului nostru moldovenesc din Basarabia”. Şedinţa de deschidere are loc după masă, la orele 14, de către deputatul cel mai în vârstă, D.N.N. Alexandri, apoi, ca la un semn, în picioare se scandează ,,Să trăiască Basarabia autonomă”, iar în această atmosferă însufleţită, corul intonează din nou ,,Deşteaptă-te Române!”, se aud pentru prima dată aceste versuri: ,,Români din patru unghiuri / Acum, ori niciodată,/ Uniţi-vă în cuget/Uniţi-vă în simţiri”, foarte mulţi, de emoţie, plâng în hohote (vezi ,,Ardealul”, nr. 9, din 26 noiembrie 1917).

S-a trecut apoi la alegerea preşedintelui, prin vot unanim (95 de voturi) este ales ca preşedinte al Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, tânăr deputat basarabean, ce descindea dintr-o veche familie moldovenească (probabil a Hânceştilor, susţine I. Nistor), unul fruntaşii naţionali basarabeni, de sub conducerea lui Gavriliţă. Revoluţia îl surprinse ca şi conferenţiar la Universitatea din Petrograd, dar el trecu lesne de la doctrinele socialiste la ideea naţională, iar în jurul său s-a strâns întreaga grupare democratică de la ,,Basarabia”, care cuprindea pe Ion Pelivan, Pan Halippa, Pant. Erhan, Daniel Ciugureanu, Şt. Ciobanu şi mai tinerii, Gh. Pântea, A. Crihan, I. Buzdugan, Ion Cazacliu, Gh. Nastasă, aflaţi toţi ca deputaţi în Sfatul Ţării. Într-o scurtă cuvântare, noul preşedinte arăta: ,,…scăparea este numai în organizarea fiecărei provincii a Rusiei. Trebuie să punem frâu anarhiei, care începe şi în Basarabia…Sfatul Ţării trebuie să aibă grijă de ea. (…) Armata demobilizată (rusă) se va întoarce acasă şi atunci moscalii flămânzi vor prăda ţara”. După I. Inculeţ, a luat cuvântul Pan Halippa, care, în numele Partidului Naţional Moldovenesc, a spus: ,,În acest partid naţional eu văd întrupate toate aspiraţiile naţionale ale neamului moldovenesc. Acum opt luni…, când toţi se scăldau în apele unui internaţionalism bolnăvicios provocat de revoluţia rusească, noi am fost aceia care am ridicat mai întâi steagul naţional, călăuziţi de ideea de patrie, adică de pământul nostru moldovenesc. Partidul naţional a demolat temniţa în care gemea neamul nostru, care s-a trezit la viaţă, şi astăzi noi am ajuns o ţară liberă şi autonomă… Ne trebuie însă o unitate de voinţă naţională”.

Au vorbit apoi P. Erhan, din partea Partidului Ţăranesc, care a cerut ca ,,Sfatul Ţării să pornească lupta împotriva inculturii şi întunericului, care a stăpânit până acum norodul”, slt. Gh. Pântea, în numele Comitetului militar central, în limba rusă, arăta că are încredere în ,,înţelepciunea Sfatului Ţării, care va face din Basarabia o ţară fericită”, slt. G. Mare, în numele soldaţilor moldoveni (100 000!) de pe frontul românesc afirma: ,,Să ne hotărâm de azi că mai bine să nu mai fim decât să ne conducă alte popoare, care să ne ia sângele şi osteneala noastră”, lt. Cazacu, în numele oastei naţionale moldoveneşti, sublinia ,,…vom lupta până la ultima picatură de sânge, pentru drepturile castigate..“, În sfârşit, în numele Ligii culturale a femeilor moldovence, Dr. Elena Alistar a declarat că ,,patriotismul se întăreşte prin cultura în limba noastră”.  

In şedinţa de după masă, a mai vorbit judecătorul Ion Pelivan, în numele Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad, care a rostit o cuvântare istorică, vibrantă: ,,Astazi e cea mai însemnată zi din istoria neamului moldovenesc. A fost pierdut acest neam, dar s-a aflat..A fost mort, dar a înviat. Toţi moldovenii au simţit o negraită bucurie, când au văzut steagul naţional deasupra acestui palat. (…) In anul 1812, noi am fost rupţi din trupul Moldovei şi alipiţi la împărăţia rusească (…) Turcul ne lua zeciuiala, dar era cinstit, ne lăsa să ne rugăm in limba noastră, el nu ne silea să învăţăm turceşte, ne jefuia, dar nu se băga cu cismele lui murdare în sufletul nostru.(..). Dar călăii sistemului rusesc au pornit să ne fure sufletul, să ne izgonească  limba din biserică, din scoală, din administraţie, ca ea să piară cu totul. Rusificatorii neînduplecaţi ne-au batjocorit numele de moldovan, coborându-l în noroi, deopotrivă cu numele de bou. Au stricat tot ce ne putea aminti de trecutul nostru de stăpâni în această ţară (…). Dar ideea de autonomie nu a putut fi cu totul desfiinţată… Poate veţi fi auzit de marele nostru scriitor Alecu Russo, cu ,,Cântarea Romaniei”, în care el plângea soarta moldovenilor (românilor), care din pricina neunirii au ajuns slugile străinilor. Mă gândesc şi la Dim. Moruzi, cu scrierea ,,Pribegi în ţara răpită”, o adevarata Evanghelie a moldovenilor…Şi abia în 1905, începea, smerită, o mişcare naţională moldovenească”. El încheia această cuvântare înălţătoare cu un îndemn la unire: ,,nu vă dezbinaţi, ci lucraţi în unire”.

Au mai rostit cuvântări în această zi deosebită V. Harea, din partea gazetei ,,Cuvânt Moldovenesc”, Onisifor Ghibu, din partea redacţiei ziarului ,,Ardealul”, care a încheiat cu cuvintele ,,Ceasul dreptăţii pentru întreg neamul nostru trebuie să sosească”, Ion Buzdugan, delegat al Partidului socialist-revoluţionar moldovenesc, a declarat ,,astăzi este învierea din morţi a neamului nostru moldovenesc”, pr. Gurie, în numele preoţimii române din Basarabia, mărturisea că ,,preoţimea moldovenească mult a fost apăsată în trecut”, dar că de aici înainte aceasta va putea fi o călăuză adevărată a poporului”. Şedinţa de deschidere s-a încheiat seara tărziu, după ora 20, iar după încheierea cuvântărilor, preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculet, şi-a exprimat satisfacţia că aceste cuvântări oglindesc ,,întreaga Basarabie”, astfel că ,,Sfatul Ţării este o adevărată icoană a dorinţelor ţării întregi”. Inainte de încheiere, preşedintele Sfatului a propus să se păstreze un moment de reculegere, pentru ,,pomenirea celor doi bravi fii ai Basarabiei, avocatul Simeon Murafa şi inginerul Andrei Hodorogea, omorâţi mişeleşte cu trei luni înainte”.

După solemnitatea deschiderii, deputaţii şi-au început efectiv activitatea şi, până la elaborarea unei constituţii, la 28 noiembrie 1917 (st. v.), au elaborat un ,,proiect al organizării Basarabiei”, care definea atribuţiile principalelor instituţii politice ale statului. Astfel, Sfatul Ţării era ,,cel mai înalt aşezământ de conducere (ocârmuire), pana la convocarea constituantei, exponent al puterii legislative, iar Consiliul directorilor generali exercita puterea executivă. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (62)” →

Unirea Basarabiei cu România

Astfel, la 4 iunie 1917, soldaţii moldoveni din garnizoana Chişinăului organizează în Piaţa ,,Slobozeniei” (Libertăţii) un mare miting, la care s-a cântat ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917). Apoi, la 6 iunie, organizaţiile moldoveneşti, militare şi civile, fac în gara Chişinău o primire entuziastă celor 1200 de ardeleni, care mergeau spre Iaşi, oferindu-le un steag, pe care la întoarcerea de pe front să fie scris: ,,Unirea tuturor românilor”, şi o icoană care să fie aşezată în biserica din Alba Iulia (,,Cuv. Mold.”, nr. 47, din 14 iunie 1917). În acest context, într-un articol, intitulat ,,Moldoveni şi Români”, se arată originea neamului românesc şi legătura ce uneşte pe moldoveni cu românii din celelalte provincii: ,,Suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian! O spunem cu mândrie, cu încredere! De o sută de ani, ne-au fost astupate gurile noastre ca să nu putem grăi cu fraţii noştri. De-acum, lacătele de pe guri ne-au căzut şi noi strigăm din răsputeri că ne recunoaştem ca fraţi cu toţi românii din toate părţile…Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi să spuneţi deschis oriunde şi oricui, că sunteţi români, fraţi buni cu românii de peste Prut şi de peste Carpaţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917).

Procesul istoric al trezirii şi unităţii naţionale îşi urma cursul, el nu mai putea fi oprit, dar obstacolele nu au lipsit. Ucrainenii din Rusia cereau şi ei autonomia naţională şi teritorială a regiunilor locuite de ei, iar la Kiev s-a întrunit Rada naţională, care revendica toată puterea legislativă şi executivă în Ucraina. La 3 iulie 1917, guvernul provizoriu a recunoscut Rada centrală ca autoritate superioară în Ucraina, dar, la 13 iulie, aceasta trimitea o telegramă de convocare şi comisarului gubernial al Basarabiei, pentru a lua parte la o consfătuire la Kiev. În aceeaşi zi, la Chişinău, la redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, a fost organizată o ,,adunare a moldovenilor cu împuterniciţi de la mai multe organizaţii”, unde s-a discutat telegrama Radei, din lectura căreia rezulta că ,,ucrainenii ar dori ca Basarabia să facă parte din viitoarea Ucraină autonomă”. Adunarea de la Chşinău răspundea Radei de la Kiev că ,,Basarabia va rămânea autonomă, legată cu Ucraina autonomă (numai) prin legături de amiciţie…” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr.59, din 20 iulie).

Aspiraţiile naţionale ucrainene erau legitime, dar Rada de la Kiev a formulat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei, care nu era şi nu fusese vreodată parte a Ucrainei. Moldovenii (românii) protestară energic împotriva acestor pretenţii, iar primul protest provenea din partea adunării delegaţilor organizaţiilor politice, naţionale, profesionale şi administrative din Basarabia, care se întrunise la Chişinău în prezenţa unui comisar al guvernului provizoriu. Adunarea delegaţilor protesta cu hotărâre, la 16 iulie,   împotriva pretenţiilor neîntemeiate ale Radei din Kiev şi decidea să nu recunoască, ,,sub nicio condiţie” (Nistor), anexarea Basarabiei la statul ucrainean împotriva voinţei sale şi să ceară protecţia guvernului provizoriu. Adunarea alegea o comisie, pentru elaborarea unui statut organic de organizare politică şi administrativă a Basarabiei .

Protestul adunării delegaţilor din Chişinău împotriva pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei a aflat un răsunet puternic la Odesa. Acolo se instituise un Comitet revoluţionar, RUMCEROD, care reprezenta armata rusă de pe frontul român, marina de război din Marea Neagră şi toate organizaţiile de muncitori şi ţărani din Basarabia şi din gubernia Chersonului. Majoritatea soldaţilor şi a membrilor acestor organizaţii era alcătuită din români (moldoveni), care îşi puteau impune punctul de vedere. La cererea lor, la 20 iulie 1917, Rumcerod-ul a adresat primului ministru Kerenski un protest foarte energic, prin care respingea categoric toate pretenţiile ucrainenilor asupra     Basarabiei şi cerea guvernului provizoriu să recunoască oficial românilor din Basarabia ,,dreptul de a se guverna prin ei înşişi în hotarele lor istorice şi etnice”: În telegrama de protest se arăta: ,,Sfatul deputaţilor soldaţi şi ofiţeri moldoveni de la Odesa…protestează împotriva faptului…că Rada ar dori ca Basarabia să intre în viitoarea Ucraină…Soldaţii şi ofiţerii moldoveni.., unificaţi în soviet, resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina…, orice pretenţie a ucrainenilor o consideră ca o uzurpare…, ca imperialistă, împotriva dreptului de autodeterminare al poporului moldovenesc”.  

În încheierea protestului, Comitetul declara că va lupta prin toate mijloacele ,,pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunţate de revoluţie…”. Într-adevăr, s-au organizat o serie de întruniri ale românilor din Basarabia, care au protestat împotriva pretenţiilor Ucrainei, mai multe organizaţii naţionale cerând cu insistenţă autonomia ţării lor. În faţa protestelor energice şi unanime ale românilor,  pretenţiile neîntemeiate ale Ucrainei asupra Basarabiei s-au năruit, guvernul provizoriu,  prin ministrul de interne Ţereteli, trimitea o telegramă la Chişinău, în care, pentru prima dată, recunoştea autonomia Basarabiei. În noile condiţii, Rada ucraineană expedia o telegramă Partidului Naţional Moldovenesc, în care afirma că ,,niciodată nu a râvnit să cuprindă teritoriile moldovenilor sau să răpească ceva din ele” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 66, din 6 august 1917).

În aceeaşi vreme, soldaţii de pe frontul român făceau un demers semnificativ, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale ale românilor din Basarabia. Astfel, la îndemnul Comitetului militar central, condus de sublocotenentul Gherman Pântea şi camarazii săi, P. Varzar şi P. Harea, la 16 iulie 1917, soldaţii moldoveni adoptau hotărârea de a convoca la Chişinău, o adunare provincială, un Sfat al Ţării, care să elaboreze un proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia .

În evoluţia ideii de autonomie, un rol important l-a jucat Congresul popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev, între 8/21-14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, doi dintre ei fiind aleşi în consiliu (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917). În rezoluţia Congresului era consemnat ,,dreptul la autodeterminare naţională personală, adică la constituirea naţiei într-o alianţă de drept public, care să cuprindă pe membrii săi de pe toată întinderea statului”. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu, membru al delegaţiei din partea Partidului Naţional Moldovenesc, a precizat următoarele: ,,Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile duşmanilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. El s-a opus încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei şi arăta: ,,Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi, urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vom face separatişti”. Evenimentele au urmat acest curs nefast, Ucraina nu a renunţat la pretenţiile sale teritoriale, iar democraţia rusă a cedat în faţa asalturilor ofensivei bolşevice, care a preluat puterea la 25 octombrie 1917   (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917).

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)” →

Unirea Basarabiei

În cursul lunii aprilie 1917, sub impactul evenimentelor, au avut loc mitinguri, întruniri, congrese în toată Rusia, în care se dezbăteau probleme social-politice curente. În Basarabia, la Chişinău şi Odesa, în capitalele unor judeţe, în reşedinţele unor zemstve, au avut loc înttruniri ale locuitorilor români în legătura cu organizarea viitoare a ţării lor. Intelectualii din Basarabia, grupaţi în corporaţii profesionale, se întrunesc spontan în adunări şi congrese pentru a dezbate problemele ce-i preocupă. La 6-7 aprilie/19-20 aprilie, a avut loc congresul general al cooperativelor săteşti, care a votat o moţiune în care se cerea autonomia administrativă, bisericescă, şcolară şi economică a Basarabiei şi convocarea unei adunări legislative a ţării.

Dar întrunirea semnificativă a acestei primăveri a fost marea adunare de la Odesa, din 18 aprilie/1 mai 1917, un miting ostăşesc de proporţii, aproximativ 10 000 de soldaţi, la care au luat parte şi studenţi, preoţi, profesori. Adunarea a fost prezidată de maiorul E. Cateli, vicepreşedinţi fiind P. Halippa şi I. Pelivan, din partea PNM, iar ca secretari au fost aleşi doi studenţi. Pe lângă soldaţi, veniţi de pe diferite fronturi, au luat parte un număr considerabil de studenţi, care obţinuseră cursuri de istorie şi literatură română la Universitatea din Odessa, intelectuali români din Basarabia, delegaţi ai Partidului Naţional Moldovenesc, refugiaţi din România. Cuvântările rostite şi moţiunea votată exprimau hotărârea participanţilor de a obţine autonomia politică a Basarabiei. Opiniile participanţilor la această adunare, în majoritate soldaţi, erau mai avansate, în special în chestiunea agrară, se cerea ca ,,tot pământul ţării (Basarabiei) să treacă fără plată în mâinile plugarilor muncitori cu braţele lor”. În privinţa autonomiei, s-a cerut ca Basarabia să fie ,,o ţară slobodă” şi să obţină ,,autonomia cea mai largă”, în şcoală şi biserică să fie folosită limba română, iar legile să fie elaborate de ,,Sfatul Ţării”.

Situaţia din rândul armatei ruse de pe front a înlesnit pătrunderea ideilor naţionale printre soldaţii români, iar militarii de la Odesa au iniţiat o vie propagandă în favoarea autonomiei. Ei cereau o ,,autonomie deplină pentru Basarabia”, ,,să fie convocat imediat Congresul pentru autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia”, care să desemneze un ,,Consiliu naţional-teritorial autonom”. O nouă întrunire are loc în rândul oştirei române din Basarabia, iniţiatorul şi sufletul mişcării militare era maiorul E. Cately, iar centrul ei era Odesa. Aici, la 23 aprilie/5 mai 1917, a fost organizat un nou mare miting al militarilor români, la care au participat şi reprezentanţii PNM, P. Halippa şi I. Herţa, hotârându-se autonomia Basarabiei, cu armată, biserică, şcoală şi justiţie proprie. Pentru prima dată, s-a decis constituirea unor unităţi militare teritoriale, sub numele de cohortele moldoveneşti, ca unităţi distincte în armata rusă.

Respectivele unităţi, care urmăreau menţinerea ordinii publice, au luat fiinţă în mai 1917, cu acceptul comandamentului rus, cea dintâi unitate fiind Batalionul moldovenesc, din regimentul 40 infanterie, cu garnizoana la Odesa. A fost constituit, la 14 mai, Comitetul executiv moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor, la Odesa, sub conducerea maiorului E. Cately, care îşi propunea trezirea spiritului naţional printre soldaţii români şi organizarea lor în unităţi moldoveneşti. Ulterior, Comitetul soldaţilor de pe frontul român, de la Iaşi, cerea generalului Şcerbacev să retragă unităţile ruse din Basarabia şi să crească numărul cohortelor moldoveneşti. Soldaţii de pe frontul român făceau un pas înainte, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)” →

Unirea Basarabiei cu România

După izbucnirea marelui război, în august 1914, aproape 300 000 români din Basarabia au luptat în armata rusă vreme de trei ani, pentru o cauză care le era străină. Conştiinţa naţională era trează aici, după revoluţia din 1905, fiind în acelaşi timp şi urmarea eforturilor depuse de elita românească, pe tărîm cultural şi naţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după epoca marilor reforme. Vorbind despre mişcarea naţională din Basarabia, în anii 1917-1918, istoricul Şt. Ciobanu afirma că ,,revoluţia naţională” declanşată aici ,,n-a fost un act haotic, nemotivat, surprinzător, ci şi-a avut cauzele ei, fazele succesive de dezvoltare”. Unirea Basarabiei nu se aseamănă cu unirea Transilvaniei şi a Bucovinei, prevăzute în tratatele de alianţă la intrarea României în război, ci este marcată de evenimentele produse în Rusia, după februarie 1917. Istoricul se arată sceptic faţă de susţinerile că mişcarea naţională din Basarabia s-ar datora unei rapide transformări sufleteşti, venită, asemeni unui ,,deus ex machina”, din Transilvania şi Bucovina. El crede că mişcarea din această pronvincie a fost ecoul revoluţiei ruse, iar ideologia naţională, autonomia, libertatea, folosirea limbii proprii sunt reflexul mentalităţii popoarelor subjugate din Rusia.   Revoluţia din 1905 dusese la o trezire naţională, la speranţe într-o eliberare apropiată a popoarelor din vastul imperiu rus.

Şt. Ciobanu nota: ,,Putea oare poporul românesc din Basarabia să rămână străin de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor din Rusia, să nu fie antrenat şi el în acest proces istoric al descătuşării naţionale”?. Românii din Basarabia nu aveau niciun fel de legătură organică cu statul rus, şi în împrejurările de atunci, el trebuia să caute ajutor numai în ţara cu care a fost legat de veacuri, prin sânge, credinţă şi cultură. Revoluţia din februarie 1917 îi găseşte nepregătiţi pe românii din Basarabia, copleşiţi de suferinţele războiului, ei încearcă să întrevadă căile viitorului. Vestea revoluţiei a venit în Basarabia ca un trasnet din senin, abia la 5 martie 1917, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” anunţa schimbarea regimului politic în Rusia, dar, la început,  în rândurile românilor nu se produce niciun fel de mişcare. Istoricul subliniază o altă caracteristică a mişcării naţionale din Basarabia, faptul că aici a fost o ,,revoluţie acefală”, lipsită de lideri. El consideră că, la început, mişcarea apare ca o frământare adâncă a mulţimilor, ca o acţiune colectivă, iar fruntaşii nu duc masele după ei, ci sunt târâţi de ele, ,,sunt scoşi la suprafaţă de valurile revoluţiei”.

Germenii revoluţiei pătrund curând şi în Basarabia şi duc la dorinţa ,,nelămurită” a unor prefaceri în viaţa provinciei, după cum nota ,,Cuvânt Moldovenesc”, în apelul său din 8 martie 1917, ,,…noi de acum nu  mai suntem robii stăpânirii vechi”, încheind optimist: ,,dee Domnul ca felul nou de ocârmuire să ne fie şi nouă, moldovenilor, spre o înnoire a vieţii şi spre deşteptarea din somnul de moarte…, spre lumină şi slobozenie”. În aceeaşi vreme, la 19 şi 22 martie, acelaşi ziar publica două noi apeluri, referitoare la ,,chestiunea naţională”, la folosirea limbii române în biserică şi la ,,chestiunea autonomiei Basarabiei”, după exemplul letonilor: ,,moldovenilor, luaţi pildă de la latişi, treziţi-vă măcar acuma…”. După exemplul altor popoare din imperiu, în împrejurările din martie se simţea lipsa unei organizaţii naţionale româneşti, a unei conduceri unitare, iar ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc” era îngrijorat de această stare de lucruri şi face apel, la 26 martie, la unirea forţelor româneşti, la ,,fiii dezbinaţi ai neamului nostru”. Românii din Chişinău, organizaţi într-o societate, ,,Obştea moldovenilor”, solicitau ca ,,românii din Basarabia să se bucure de toate drepturile cetăţeneşti şi naţionale”.

Românii din Odesa, ofiţeri, studenţi, soldaţi şi simpli cetăţeni, organizaţi  şi ei într-o ,,societate”, îşi manifestau speranţa că ,,drepturile naţionale ale celor peste 2 milioane de moldioveni (români-n.n.) vor fi chezăşluite (garantate) în viitoarea adunare constituantă”. La rândul lor, studenţii români de la Kiev, constituiţi într-o asociaţie, îşi propuneau drept scop ,,să lupte pentru autonomia Basarabiei, pentru apărarea graiului moldovenesc, şcoala şi biserica să se facă în limba moldovenească, judecata în aceeaşi limbă, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor moldoveni…” .

După revoluţia din februarie 1917, care a dus la prăbuşirea ţarismului şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice, românii din Basarabia au început să-şi formuleze obiectivele. În aceste luni, peste tot, aveau loc manifestaţii, întruniri, conferinţe, mitinguri în care se dezbăteau probleme sociale şi politice. În condiţiile războiului, aceste acţiuni erau frecvente şi numeroase mai ales printre soldaţii de diverse naţionalităţi din fosta armata ţaristă. Soldaţii români, originari din Basarabia, aparţinând unităţilor ruse din  Moldova, au intrat în contact cu românii din Regat, din Transilvania şi Bucovina, ceea ce le-a permis să-şi limpezească treptat ideile şi sentimentele naţionale. În acelaşi timp, după cum sublinia Şt. Ciobanu, în Basarabia, evenimentele şi acţiunile au fost marcate de evoluţia situaţiei din Rusia, de libertăţile proclamate aici, care au permis sentimentului naţional românesc să se manifesteze între Prut şi Nistru. În martie-aprilie 1917, în provincie au apărut şi activat o serie de grupări şi organizaţii naţionale de orientări politice diverse, comitete ale soldaţilor şi ale studenţilor .

Deşteptarea românilor din Basarabia prinde un mare avânt în primăvara lui 1917, când gruparea naţională de la Chişinău ia iniţiativa constituirii unui partid politic naţional. După câteva întruniri (consfătuiri), ţinute pe la sfârşitul lui martie, în redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe Vasile Stroescu. Motivele şi scopurile înfiinţării partidului erau înfăţişate detaliat într-un articol: ,,Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale…să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu-moldoveni sau mai bine zis români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare…Noi trebuie să ajungem a fi stăpâni pe ţara noastră…şi pe soarta noastră. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare-un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească”  (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 2 aprilie 1917).

 La începutul lui aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, condus de un comitet alcătuit din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Vl. Herţa, preşedinte fiind proclamat V. Stroescu. Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în zece puncte, apărea în foi volante şi în cuprinsul ziarului, cu menţiunea că punctele esenţiale, destul de moderate, nu se deosebeau aproape prin nimic de programele altor naţionalităţi. În preambul se preciza că partidul îşi propune ,,a păşi pe calea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii (românii) din Basarabia şi de dincolo de Nistru”, apoi erau amintite următoarele puncte: ,,1… aşezarea temeinică a slobozeniilor (libertăţilor) cetăţeneşti şi naţionale…, votul obştesc (universal), libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor şi a credinţei; 2. dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei…, care va avea să-şi ocârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru; 3. toate legile privitoare la organizarea Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)” →