Unirea Transilvaniei cu România

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilor de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din  Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureș, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: ,,Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni”. Acest tablou măreț este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane,10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor școlilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează  ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe  lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună” (apud ,,Unirea”, din 8 decembrie 1918).

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (86)” →

Unirea Transilvaniei cu România

După eşecul tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a încredinţat misiunea de a stabili legături cu autorităţile de la Iaşi lui Gh. Crişan şi Teodor Roxin. Cei doi delegaţi au părăsit Aradul, la 16 noiembrie, iar primul popas l-au făcut la Lugoj, unde s-au întâlnit cu Valeriu Branişte, de curând ieşit din închisoare. Acesta primise misiunea din partea Consiliului Naţional Român de a discuta cu generalul francez Franchet d′Esperey modalităţile de revenire în Transilvania a unităţilor militare române aflate în continuare în garnizoanele austriece. De la Lugoj, delegaţii Consiliului Naţional Român au trecut munţii în Vechiul Regat, fiind primiţi cu mult entuziasm la Craiova, Bucureşti şi Iaşi, apoi au plecat la Cernăuţi, în Bucovina, de unde, împreună cu Pan Halippa, basarabean, au revenit în Ardeal, la Alba Iulia.

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social – Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preciza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprijin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 nov. 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Atitudinea de fond a delegaţiei maghiare la tratative a fost predeterminată de expozeul făcut de Karolyi la şedinţa Consiliului Naţional Maghiar, din 10 noiembrie 1918, care a dus la ,,atmosfera rigidă şi aproape jalnică de la tratativele noastre cu românii…” (J. Oszkar, Amintiri despre tratativele mele din Arad cu Comitetul Naţional, în ,,Gazeta Ardealului”, an I, 1921, nr. 231-235). Cu privire la desfăşurarea convorbirilor, Jaszi scria în amintirile sale: ,,Încă înainte de tratative se putea şti că românii nu puteau fi câştigaţi (convinşi) pentru niciun fel de compromis pe baza unităţii vechiului stat maghiar. La aceasta a contribuit atât conştiinţa naţională a românilor, cât şi duritatea relaţiilor româno-maghiare”. Delegaţia maghiară şi în special dr. Jaszi voiau să arate Europei şi lumii civilizate spiritul democratic al guvernului său în relaţiile cu naţionalităţile, faptul că vechea Ungarie a fost înlocuită de una nouă, democratică. În răspunsul la nota C.N.R.C., citit de el, se arăta că guvernul maghiar recunoaşte românilor dreptul de a dispune de propria soartă, în sensul principiilor wilsoniene, că principiul de la care porneşte delegaţia Consiliului Naţional Român este corect. Jaszi nota în amintirile sale că ,,am cerut reprezentanţilor români ca tratativele să nu fie tulburate de probleme de suveranitate sau de politică externă şi din ambele părţi să ne străduim ca popoarele noastre nefericite să nu mai lupte unul împotriva altuia”.  

În esenţă, delegaţia maghiară propunea formarea, în Transilvania, a unei ,,confederaţii cantonale”, o reglementare naţională şi teritorială provizorie până la conferinţa de pace. Astfel, Jaszi Oszkar spunea: ,,abandonând graniţele comitatense de azi…, să formăm blocuri naţionale întrucât se poate de compacte şi de omogene, pe întreg teritoriul Transilvaniei, care, după exemplul elveţian, să dispună de autonomie, să-şi formeze organe proprii de conducere, pe care să le adunăm apoi într-o unitate mai mare”, pentru a fi un scut faţă de ,,bolşevismul ce ne ameninţă pe toţi deopotrivă”. În încheierea notei guvernului ungar se arăta: ,,Punctul nostru de vedere este ca toate popoarele care există astăzi în Ungaria, până la tratativele de pace, recunoscând graniţele actuale, să trăiască într-un fel de Eidgenossenschaft (sistem cantonal elveţian)”. Aceste ,,blocuri naţionale” urmau să se bucure de largi drepturi democratice, dar în acelaşi timp menţineau strânse legături cu guvernul şi statul ungar, considerate indispensabile. În plus, întregul aparat de stat ungar ar fi trebuit să rămână acelaşi, ,,dar cu acest corectiv ca în toate funcţiunile de stat să se înfăptuiască loial şi fără de cugete ascunse regimul de două, eventual mai multe limbi” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Era evident că aceste propuneri şi principii conduceau într-un singur punct, menţinerea statu quo-ului, a integrităţii teritoriale a Ungariei.

Delegaţia română a cerut suspendarea discuţiilor până a doua zi, pentru a studia nota guvernului ungar şi pentru a aştepta sosirea lui Iuliu Maniu de la Viena. Ea s-a întrunit îndată în camera de lucru a lui V. Goldiş şi a hotărât în principiu convocarea adunării naţionale la Alba Iulia, pentru 1 decembrie 1918. A doua zi, 14 noiembrie, la locuinţa lui Şt. Cicio Pop, din Arad, a avut loc o nouă consfătuire a Consiliului Naţional Român, căruia i s-au adăugat şi Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Aurel Lazăr, unde s-a formulat răspunsul delegaţiei române la propunerile maghiare. Discuţiile cu maghiarii au fost reluate apoi, în aceeaşi zi, în prezenţa reprezentanţilor şvabilor ca observatori. V. Goldiş a luat cuvântul şi a dat citire răspunsului, în care se spunea că ,,Consiliul Naţional Român vede în propunerile guvernului maghiar respingerea categorică a Notei sale”. În comunicatul oficial se arăta: ,,Naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii, care, pe de o parte, trag la îndoială principial acest drept, pe de altă parte, nu oferă nicio garanţie care ar putea asigura ordinea publică până la soluţia definitivă, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Consiliul recunoştea ,,competenţa Congresului de pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate” şi îşi lua obligaţia ,,să asigure pentru fiecare popor (naţionalitate) condiţiunile liberei dezvoltări naţionale”.

După intervenţiile lui Şt. Cicio Pop şi Aurel Lazăr, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a rostit aceste cuvinte epocale : ,,Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat, pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi al Ungariei, şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclavele străine, meşteşugit create şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria alcătuiesc un teritoriu compact românesc, pe care noi românii, poporul românesc, il socotim şi-l vedem ca stat românesc…”. El a subliniat: ,,Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc. Chestia e clară: noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în primul rând…, puterea administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru”. Cuvântarea lui Maniu a avut un efect copleşitor asupra delegaţiei maghiare, Jaszi consemna în amintirile sale: ,,După cuvântarea de mare efect a lui Iuliu Maniu, am adus mulţumirile mele că, în sfârşit, a creat o situaţie limpede. Acum reiese că fiecare dintre noi doreşte altceva” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Atitudinea intransigentă a românilor a avut un efect devastator asupra delegaţiei maghiare, dar aceasta nu dorea întreruperea tratativelor, în speranţa unei înţelegeri amiabile, şi a făcut noi propuneri. Astfel, Jaszi Oszkar propunea un acord în 11 puncte: 1. Guvernul maghiar învesteşte Consiliul Naţional Român cu guvernarea judeţelor şi oraşelor în care românii formează majoritatea.; 2. Guvernământul român transilvan va fi reprezentat în guvernul maghiar de la Budapesta, iar guvernarea (administrarea) urma să se facă în strânsă legătură cu guvernul maghiar. Un punct prevedea explicit că ,,guvernământul român, sub niciun pretext, nu va putea chema în ajutor armata română din regatul român”. Acest aranjament mutual avea să rămână valabil până la Conferinţa de pace. În fond, prin noile propuneri, Transilvania ar fi rămas în cadrele statului ungar, oferindu-se românilor doar o autonomie etnică, o autoguvernare (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (84)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.

Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.

Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.

În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare:  ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.

Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.

În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La 4 noiembrie, se desfăşoară o mare adunare populară, la Blaj, unde se înfiinţează Consiliul naţional şi Garda naţională a judeţului Alba Inferioară. De fapt, la Blaj, încă de la 21 oct./3 nov., se constituise o ,,gardă”, în frunte cu Alex. Nicolescu, ,,spre a nu-i găsi nepregătiţi” (cf. dr. I. I. Hărduţiu, Amintiri, ms.). În această împrejurare, căpitanul Medrea, cu tricolorul în diagonală pe ambii umeri, a arborat drapelul pe turnul catedralei Blajului şi a dat ordin ca toată lumea să arboreze tricolorul românesc. Apoi, a dezarmat jandarmii şi, cu armele luate de la aceştia, a înarmat tineretul, care a traversat piaţa în sunetul cântecului ,,Deşteaptă-te române”, ,,în timp ce ne curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă”, îşi amintea mai târziu un martor. I. Pleşa, într-un studiu, prezintă lucrurile astfel: la 4 noiembrie, la Blaj, căpitanul Victor Munteanu, sosit de la Viena, a organizat, cu ajutorul teologului Oct. Hodârnău, studenţii, apoi au mers la cazarma jandarmilor şi i-au somat să le predea armele. După o mică rezistenţă, jandarmii au depus armele pe care le-au luat studenţii, după care încolonaţi aceştia au străbătut oraşul în cântece naţionale.

Populaţia Blajului şi mulţi ţărani din împrejurimi se adună în piaţa oraşului, se intonează cântece naţionale, în timp ce asistenţa, cu capetele descoperite, cu lacrimi de bucurie în ochi, este cuprinsă de o însufleţire de nedescris. După ce studenţii ajung în piaţă, soseşte canonicul Alex. Nicolescu, care, urcat pe o masă, rosteşte o cuvântare înflăcărată, vestind apropierea ,,ceasului cel mare” al neamului, iar prof. Ioan Coltor, prezent la manifestare, într-o cuvântare inspirată, spunea că, de acum încolo, Carpaţii ,,nu vor mai despărţi în două fiii aceluiaşi neam, având aceeaşi limbă, origine, credinţă, ci vor deveni coloana vertebrală care va susţine trupul întregului neam unificat, devenit mai puternic prin unire”. În acest context, se constituie Consiliul naţional român din Blaj, având ca preşedinte pe mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu şi se redactează o proclamaţie. La sfârşitul manifestării, mulţimile au străbătut străzile Blajului într-o procesiune entuziastă, în sunetul clopotelor, studenţii îndreptându-se spre Câmpia Libertăţii, unde au îngenunchiat la Piatra Libertăţii, iar teologul Octavian Hodârnău, preşedintele Societăţii ,,I. M. Clain”, a rostit o cuvântare. În proclamaţie, Consiliul naţional român din Blaj aducea la cunoştinţă lumii, că ,,lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale”.

Consiliul naţional român din Caransebeş s-a constituit într-o adunare populară, care s-a desfăşurat în sala mare a primăriei, ,,ticsită de lume”. La intrarea în sală, populaţia ovaţionează ,,în delir” pe fruntaşii naţionali, în fruntea manifestaţiei se află tineretul intelectual, care ,,desfăşoară pe galerii un superb stindard naţional”. Adunarea de constituire este prezidată de protopopul Andrei Ghidiu, care salută adunarea în cuvinte calde, vibrante, şi o cheamă să aleagă consiliul naţional. În numele tineretului, dr. George Lobonţiu rosteşte o cuvântare izvorâtă din inimă, referindu-se la ,,focul sfânt al libertăţii naţionale”, ce încălzeşte inimile întregii naţiuni române. Ambele cuvântări au fost primite cu un ,,entuziasm de nedescris”, au mai vorbit apoi ţăranul Pant. Ambruş şi învăţătorul I. Vuia. De la primărie mulţimea se îndreaptă spre reşedinţa episcopală, iar corul ,,Reuniunii..” intonează ariile ,,Sfinte ale Unirii”. Episcopul Miron Cristea, într-o cuvântare înălţătoare, anunţă dreptul românilor de a-şi hotărî soarta, după care un strigăt ,,formidabil” se ridică din pieptul mulţimii: ,,Trăiască România tuturor românilor! Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!”. Descrierea aparţine ziarului ,,Drapelul” (din 3/16 noiembrie 1918) şi studentului N. Corneanu. Manifestul Consiliului naţional din Caransebeş, adresat ,,fraţilor români”, aducea aminte că stăm ,,înaintea judecăţii lumii…, suntem stăpâni pe viitorul nostru” şi ,,de la noi atârnă dacă acest viitor va fi bun sau rău, fericit sau nefericit”. Manifestul continua: ,,Viitorul ne surâde, dacă în aceste vremuri de grea încercare ne dăm seama de ceea ce facem”, porunca zilei era să-şi dea ,,mâna toţi cei buni şi cinstiţi”, să apere ,,viaţa şi avutul oamenilor fără deosebire de neam şi lege”. Această manifestare elocventă a impus Consiliului naţional german să recunoască Consiliul naţional român.

Chemările la aceste adunări subliniau însemnătatea momentului, victoria dreptăţii româneşti, după atâtea suferinţe şi jertfe. În chemarea judeţului Bistriţa-Năsăud se arăta: ,,Fiţi nobili şi iertători ca să înălţaţi numele şi faima neamului nostru. Fiţi mari şi generoşi, după cum vremurile mari sunt”. Consiliul naţional din Orăştie, alcătuit din negustori, meseriaşi, ţărani, se exprima astfel: ,,Naţiunea română are sfânta datorinţă de a aştepta în linişte şi pace ziua sfântă şi măreaţă, când cu toţii împreună vom juca hora unirii”. Consiliul naţional Satu Mare susţinea, în chemarea de constituire, că naţiunea română pretinde ,,să se poată folosi de dreptul de liberă dispunere asupra soartei neamurilor mari şi mici”. Consiliul să vegheze la hotărârile naţiunii române, pentru că ,,libertatea neamului nostru trebuie să se nască nepătată şi strălucitoare”. La constituirea sa, într-o adunare populară, Consiliul Satu Mare jura ,,credinţă” Consiliului Naţional Român şi declara că ,,se uneşte pentru totdeauna cu România, patria mamă”.

Consiliul naţional Maramureş, la rândul său, în chemarea către ,,fraţii români maramureşeni”, înştiinţa despre căderea ,,lanţurilor robiei de veacuri” şi sosirea ,,ceasului măreţ al eliberării”, când o lume nouă ,,ia fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru”. Chemarea cerea oamenilor să se arate demni de ,,mărimea vremurilor” ce le trăim. La 9/22 noiembrie 1918, ,,ziua cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, a avut loc adunarea populară de alegere a Consiliului naţional Maramureş, erau prezenţi vreo 5-6000 de oameni: ,,S-au adunat românaşii din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc…, fieştecare cu dor sfânt la inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul” (,,Sfatul” din 7/20 dec.1918).

Adunările de constituire ale consiliilor naţionale se încheiau cu jurământul celor prezenţi: ,,Noi (n.n.) jurăm într-un Dumnezeu, că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă şi credinţă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună înţelegere unul cu altul, român, maghiar, sas şi oricare altă naţiune şi vom asculta cu supunere de comitetul naţional…Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Conţinutul jurământului era identic în fond peste tot.

În Munţii Apuseni, cuvântările rostite subliniau răsăritul soarelui dreptăţii pentru naţiunea română, pentru ilustrare, menţionăm adunarea de constituire a Consiliului şi gărzii naţionale din Vidra, satul de naştere al lui Avram Iancu. Adunarea a fost ,,chemată (convocată) pentru ziua de 12 nov. st. n., la Casa lui Iancu, locul de naştere al marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român”. Ziarul ,,Românul” descrie atmosfera ce domnea aici: ,,Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori…, în inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi (sunt) sentimentele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum…Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea aclamaţiilor (,,trăiască România Mare”), părintele Arieşanu, paroh din Câmpeni, descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea ,,dezrobirii noastre”. După jurământul rostit de tot poporul, se celebrează, din partea celor patru preoţi ai Vidrei, sfinţirea drapelului, apoi, după cuvintele pline de dragoste şi însufleţire ale preoţilor Piso şi Nicola (nepotul lui Iancu), poporul ridică trimişii sfatului său pe umeri. Momente mai înălţătoare încă nu au petrecut şi mai mare bucurie, numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui (,,Românul”, din 18 noiembrie 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La numai câteva zile după stabilirea sediului în Transilvania, la 6 noiembrie (st. n.) 1918, Consiliul Naţional Român a adresat un Manifest, ,,Către Naţiunea Română”, semnat în numele acestuia de către dr. Şt. Cicio Pop. În cuprinsul lui, se arăta mai întâi că la sfârşitul războiului, lung şi dureros, a învins ,,ideea ca fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită…, iar cele mai mari naţiuni ne garantează realizarea idealurilor noastre”. În aceste condiţii, este un fapt dureros că ,,din satele româneşti s-au ivit veşti triste, care ne vorbesc despre jafuri, fărădelegi şi volnicii, săvârşite nu din partea poporului conştient şi cinstit şi a românilor de bine”, ci de răufăcători. Manifestul arăta apoi: ,,Fraţi şi soldaţi români…, ascultaţi de sfatul conducătorilor voştri de un sânge şi de o lege, fiţi cu răbdare, cu atragere şi iubire către neamul vostru, care în aceste zile a intrat în rândul naţiunilor libere, fiţi mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei şi vă arătaţi demni de încrederea şi sprijinul naţiunilor mari…Consiliul…reprezintă astăzi întreg neamul românesc din Ungaria şi Ardeal…”. Consiliul anunţa apariţia iminentă a gardei naţionale române, formată din ofiţeri şi soldaţi, îndemnând pe români să se alăture acestora, ,,daţi-vă braţele şi inimile voastre române întru ajutorul şi sprijinul lor”.. Cerinţele momentului erau precizate în aceste puncte: 1. acţiunea comună a celor buni şi cinstiţi , fără deosebire de neam şi lege, pentru a apăra ordinea, viaţa şi avutul oamenilor; 2. primirea cu încredere a trimişilor Consiliului; 3. constituirea de îndată a gărzilor locale; 4. abţinerea de la jafuri şi omoruri, care ,,compromit cauza sfântă a democraţiei nouă”; 5. militarii români, neîncadraţi, să se prezinte ,,fără întârziere” la sediul Consiliului din Arad”.

Manifestul a fost urmat de alte două chemări, precum cele din Arad şi Timişoara, prin care tinerii românii erau îndemnaţi să se înroleze în ,,legiunea naţională română” sau în ,,sfaturile militare”, pentru ,,îndeplinirea scopurilor sfinte româneşti”, ceea ce echivala cu înfiinţarea armatei române în Transilvania. Începutul lui noiembrie 1918 marchează preluarea guvernării de către reprezentanţii autentici ai naţiunii române. În prima parte a lunii  noiembrie, au fost organizate consilii naţionale în comitate, oraşe şi comune, iar Transilvania .s-a organizat ca ţara românească! Prin constituirea consiliilor naţionale locale, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, o nouă etapă istorică începe în aceste teritorii. Pe baza dreptului la autodeterminare, naţiunea română îşi constituie propriile organe de conducere.

În adunările de constituire a consiliilor naţionale s-a subliniat destrămarea vechilor structuri politico-administrative imperiale, care erau înlocuite de noile organisme democratice. Vorbind la Oradea, la 3 noiembrie 1918, în contextul formării Consiliului Naţional Român din Bihor, dr. Aurel Lazăr arăta: ,,ideea naţiunii politice maghiare, ideologia supremaţiei maghiare, într-un moment neprevăzut, au dispărut şi credem că vor zăcea îngropate, fără speranţa reînvierii în cripta de la Geszt” (cripta unde era înmormântată familia Tisza). ⁵⁹

Consiliile naţionale, numite şi ,,sfaturi” sau secţii ale Consiliului Naţional Român, şi gărzile naţionale române, comitatense, cercuale şi comunale, au fost înfiinţate peste tot, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918. Acestea au fost constituite prin alegeri democratice, fiind alcătuite din reprezentanţi (delegaţi) ai tuturor păturilor sociale, au preluat puterea locală, înlocuind vechile instituţii administrative. Începutul formării consiliilor naţionale locale l-a făcut Aradul, la 1 noiembrie, unde, în primele zile din noiembrie, era o mare dezordine, iar populaţia era ,,sub stăpânirea groazei”. Şt. Cicio Pop s-a dus în cetatea Aradului (garnizoana), unde l-a găsit pe generalul Resch, comandantul diviziei şi statului major, autorităţile din Arad şi fruntaşii maghiari. La întrebarea fruntaşului naţional, în ce calitate a dispus de naţiunea română şi soldaţii ei, adăugând că nu are ,,dreptul moral şi nici material” de a dispune asupra ,,naţiei române”, generalul a izbucnit în plâns şi a răspuns: ,,Apoi fă cu românii d-tale ceea ce vrei”. Cicio Pop a adunat ofiţerii şi soldaţii români din Arad şi le-a luat jurământul faţă de Consiliul Naţional Român. De aici, din Arad, în 2 noiembrie, începe organizarea Transilvaniei româneşti, după cum nota chiar el: ,,Pot spune cu mândrie că, în istoria popoarelor, niciun neam nu a dovedit maturitate atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o, la 1918, poporul nostru. Numai la vestea că ne-am desfăcut pentru totdeauna de Ungaria, că popoarele lumii apreciază jertfele dureroase făcute de neamul românesc şi că ne vom uni pentru totdeauna cu patria mamă, s-au transformat cu toţii”.

Aradul a fost urmat îndată de Alba Iulia, la 2 noiembrie 1918, când s-a format consiliul local şi garda naţională. O delegaţie de ofiţeri români conduşi de căpitanul Emil Negruţiu, a mers la comandantul cetăţii, un colonel austriac, căruia i-a adus la cunoştinţă, ,,în numele neamului românesc”, înfiinţarea gărzii, cerând (pretinzând) arme şi adăpost în cazărmi. Comandantul a acceptat înfiinţarea gărzii româneşti, cu condiţia de a-i fi subordonată, însă delegaţia alcătuită din 7 ofiţeri români i-a răspuns că demnitatea neamului românesc ,,nu îngăduie ca garda noastră să fie supusă altor neamuri şi l-au somat să le predea cetatea în două ore, altfel o vor ocupa cu forţa! După numai un sfert de oră, cetatea a fost predată gărzii româneşti, cerând doar să fie asigurată securitatea militarilor austrieci la părăsirea oraşului. În acest mod, în câteva ore, garda naţională era formată, având ca preşedinte pe cpt. Negruţiu, iar comandant pe cpt. Fl. Medrea. În paralel, se constituia  şi consiliul (sfatul) naţional, fiind alcătuit din protopopii Teculescu şi V. Urzică, avocat I. Pop, cpt. Fl. Medrea, delegat al gărzii naţionale, ing. Stoica, dr. Fodor medic, farmacistul V. Vlad, avocat C. Velican, avocat A. Şerban, avocat R. Patiţa.

De mare însemnătate, având o semnificaţie deosebită, a fost înfiinţarea Sfatului (Senatului) naţional român din Cluj. Impulsionaţi de Amos Frâncu, intelectuali şi ofiţeri români din Cluj, dar şi preoţi din satele învecinate, s-au întrunit de mai multe ori şi, după discuţii vii, au hotărât instituirea administraţiei româneşti în Cluj. Au fost trimişi delegaţi pentru a aduce la cunoştinţa conducerii Partidului Naţional Român această decizie. Ofiţerii români ameninţau că, dacă nu se va înfiinţa Senatul român, ei vor dezerta, pentru a nu fi siliţi să depună jurământ faţă de Consiliul naţional maghiar. Pentru evitarea unui conflict, o delegaţie a românilor a luat legătura cu maghiarii şi, după 3-4 ore de discuţii ,,vii şi demne de istorie” (cf. ,,Tel. rom.”), Consiliul naţional maghiar a recunoscut dreptul românilor de a avea (organiza) garda naţională. Consiliul maghiar se obliga să-i pună la dispoziţie armament, alimente şi bani.

Constituirea Sfatului a prilejuit o manifestare populară impresionantă, românii au păşit pe străzile Clujului cu drapele tricolore, în cântece naţionale, ,,Deşteaptă-te române” şi ,,Pe-al nostru steag”, fiind cea dintâi ,,manifestare românească revoluţionară în Cluj”. Adunarea de constituire a avut loc la banca ,,Economul”, din piaţa Clujului, cu participarea a 500 de persoane, ,,ofiţeri, soldaţi, cărturari şi popor”. Momentul ,,cel mai înălţător” a fost depunerea jurământului, după care a urmat ,,un delir de însufleţire şi fericire”, iar alt moment a fost sosirea, sub drapelul naţional românesc, în cântecul marşului ,,La arme”, a militarilor români de toate gradele şi armele din garnizoana Clujului, când ,,au izvorât lacrimi şi s-au aprins inimile de nădejdi nevisate”. Amos Frâncu, ales preşedinte al Sfatului, a rostit o cuvântare ,,de înaltă inspiraţie”, salutând drapelul şi zorile pline de speranţe care se anunţau pentru neam: ,,Nu au rămas ochi în sală care să nu se fi umezit şi uralele au zguduit zidurile, când, împreună cu vorbitorul, asistenţa jura să nu mai tolereze umilirea şi prigonirea acestui drapel”. N-au lipsit incidentele: într-una din zile, în timpul unei şedinţe a Senatului şi (Consiliului), o rafală de mitralieră a distrus toate geamurile clădirii. Apoi, într-o fereastră a Poştei centrale, de unde se trăgea, a apărut un afiş în limba maghiară, ,,Daţi jos drapelul valah”. S-a ridicat avocatul Amos Frâncu, care a strigat cu o voce răsunătoare: ,,Niciodată! Sub acest simbol al tricolorului românesc, vom trăi sau vom muri”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)” →

Unirea Transilvaniei cu România

În toamna anului 1918, în octombrie-noiembrie, în Ungaria şi Transilvania avea loc o revoluţie, care amintea, parţial, de toamna lui 1848; flăcările revoluţiei, care au cuprins monarhia dualistă s-au întins până departe, ,,au pătruns până în creierul munţilor”. Aveau loc acţiuni radicale ale muncitorilor din oraşe, la Arad, ,,soldaţi şi muncitoare tăiau galoanele ofiţerilor” de pe străzi, iar la Timişoara, la 31 octombrie, socialiştii sub conducerea lui Otto Roth proclamă ,,republica bănăţeană” şi instituie ,,Consiliul poporal bănăţean”, organisme neviabile, fără viitor. Revoluţia din Transilvania a fost provocată de ample contradicţii, sociale şi naţionale, acutizate în anii războiului. Mulţimile, plebea, n-au mai putut fi zăgăzuite în manifestările lor: ,,…Plebea este motorul care mişcă masa, inspiră îndrăzneală şi nu cunoaşte frâu” (cf. ,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). La 31 octombrie (st. n.), la Arad, se declanşează evenimente revoluţionare de amploare, despre care relata tot ,,Românul”: ,,Mişcări de revoluţie! Libertate! Sufletele-s agitate, zguduite…Oraşul fierbe în zgomotul cetelor de soldaţi şi muncitori, femei şi copii, care pornesc mişcarea lumii amorţite…E ceva rezolut şi puternic în descătuşarea lanţurilor de secole ce ţineau lumea noastră ferecată…, s-au rupt lanţurile. Bâjbâie străzile de lume liberă, soldaţi care fără şovăială îşi rup rozetele de pe chipiuri, îşi aruncă puştile…Jurământul dat împăratului este nesocotit într-o clipă spontană şi înlocuit cu cel mai sublim şi puternic instinct uman: libertate!..”.

La Arad, muncitorii declară grevă generală, apoi se îndreaptă in corpore spre Piaţa Libertăţii, la un miting convocat de socialişti, antrenând sute de cetăţeni ai oraşului, iar pe drum, mulţimea somează pe ofiţerii întâlniţi în cale să-şi scoată insignele imperiale şi galoanele, geamurile firmelor sunt sparte, prăvăliile sunt asediate. În Piaţa Libertăţii din Arad, la ora 10 şi jumătate (suntem în 31 octombrie!), ,,puhoiul de oameni” număra aproape 10 000. Soldaţii din cetatea de pe Mureş (Arad), imediat ce au fost eliberaţi, ,,părăseau serviciul şi de pe pod aruncau armele în apă”, mulţimea a pătruns în închisoare, eliberând deţinuţii politici, entuziasmul în întreg Aradul era de nedescris. Muncitorii din Arad au constituit un Consiliu (soviet!) muncitoresc, alcătuit din lucrători maghiari, germani şi români, mai mult, soldaţii au fost îndemnaţi ,,să-şi aleagă (şi ei) un Consiliu militar” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918).

La Timişoara, la 31 octombrie 1918, au avut loc evenimente asemănătoare, ,,o mişcare colosală” (cf. ,,Adevărul” (socialist), din 21 oct./3 nov. 1918). Şi aici, la apelul social-democraţilor, muncitorii au declarat grevă generală şi au manifestat pe străzi cerând o ,,republică democratică”. Oraşul nu mai era controlat de nimeni, unităţile militare se destrămaseră, poliţia era redusă la neputinţă, muncitorii au ocupat clădirea poştei. A urmat proclamarea republicii, soldaţii şi ofiţerii din oraş au trecut de partea muncitorilor, abandonându-şi insignele imperiale. S-a constituit şi la Timişoara un Consiliu muncitoresc, care a solicitat respectarea drepturilor acestora. Valul agitaţiilor sociale a cuprins şi alte localităţi din Banat, la începutul lui noiembrie 1918, ziarul ,,Ujsag” din Cluj scria că ,,tot Banatul este în flăcări”, la Reşiţa, a avut loc o grevă generală şi demonstraţii muncitoreşti, participanţii s-au pronunţat pentru republică. S-a constituit un Consiliu muncitoresc şi gărzi muncitoreşti, care au preluat controlul întreprinderilor din oraş. Acţiuni asemănătoare au avut loc la Lugoj şi Caransebeş.

La Oradea, au avut loc serioase agitaţii revoluţionare, muncitorii au declarat grevă generală, au constituit un Consiliu muncitoresc, iar cei 3000 de soldaţi din garnizoana oraşului au organizat un miting, la 31 octombrie, cerând instituirea republicii. La Cluj, muncitorii, sprijiniţi de soldaţi şi alţi locuitori ai oraşului au organizat un miting, manifestând pentru republică, iar deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisoarea oraşului. La Bistriţa, Turda şi Ocna Mureşului s-au desfăşurat acţiuni similare. Agitaţiile sociale s-au extins în Valea Jiului, încă de la 29 octombrie, minerii au declarat grevă generală, înlăturând jandarmeria şi celelalte autorităţi. În oraşele din Valea Jiului, la Petroşani, Aninoasa, Vulcan şi Lupeni, s-au constituit consilii şi gărzi muncitoreşti, formate din mii de oameni şi care erau înarmate. În zona Munţilor Apuseni, s-au produs ciocniri violente între mineri şi vechile autorităţi, la Brad, s-a dat o adevărată luptă între muncitori şi armată, s-au înregistrat şapte morţi şi numeroşi răniţi, astfel de ciocniri au avut loc şi la  Zlatna. Agitaţii revoluţionare s-au produs şi la Braşov, unde s-a constituit o gardă muncitorească, care controla gara oraşului, la Sighişoara, la Târgu-Mureş, la Făgăraș şi Alba Iulia.

 Pe lângă agitaţii muncitoreşti, se înregistrează revolte ale militarilor din Transilvania împotriva comandamentului imperial, la Arad, Timişoara, Sibiu, Oradea, Lugoj, Cluj, Făgăraş, soldaţii din garnizoane s-au răzvrătit. La Timişoara, de pildă, ofiţerii şi soldaţii români au refuzat să se supună, constituindu-se într-un Consiliu militar naţional. Avocatul dr. Victor Hotăran din Arad, aflat în serviciu militar la Timişoara, împreună cu dr. Iustin Nemeth, au adus această hotărâre la cunoştinţa comandamentului garnizoanei. În urma revoltelor militare, garnizoanele din Transilvania s-au destrămat, după cum rezultă din raportul comisarului pentru Transilvania al guvernului Karolyi, din 2 noiembrie 1918, care arăta că comandamentul militar din Cluj nu dispunea nici de zece oameni care să-l asculte.

În aceeaşi vreme, puternice frământări aveau loc la sate, militarii revoltaţi din garnizoane se întorceau înarmaţi la casele lor, după cum relata ziarul ,,Unirea” din Blaj, la 9 noiembrie 1918: ,,Sosirea soldaţilor a răspândit groază prin satele unde au trecut. S-au alarmat mai ales curţile nobiliare, dar nu mai puţin s-au înfricoşat notarii şi alţi funcţionari. Mulţi dintre ei, de teama ameninţărilor, au căutat a se refugia la oraşe, lăsând pradă averea şi agoniseala lor”. După cum consemna I. Clopoţel, martor al vremii, ,,lumea săracă a satelor a atacat moşiile, însuşindu-şi grânăriile…, ciurzile de vite ale marilor domenii”. Într-adevăr, în prima decadă (între1 şi 8) a lui noiembrie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Declaraţia de la Oradea, adoptată la 12 octombrie 1918 (st. n.), este un document cu semnificaţie istorică, care proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare. După cum se stabilise, la 5/18 octombrie 1918, Al. Vaida a prezentat textul Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta, la două zile după lansarea manifestului imperial, ,,Către popoarele mele credincioase”, în ziua în care Austro-Ungariei i se comunica răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condiţiile de armistiţiu, iar Tisza recunoştea public că războiul era pierdut. Pornind (invocând) principiile wilsoniene, generoase, Vaida arăta în introducerea sa: ,,Momentul n-a sosit încă pentru stabilirea echilibrului războiului mondial, căci până acum nu se pot prevedea consecinţele lui bune sau rele. Însă chiar de pe acum se poate constata triumful marelui principiu al lui Wilson, care revendică egalitatea de drepturi pentru toate naţiunile…”.

În ciuda întreruperilor deputaţilor maghiari, liderul român citea declaraţia propriu-zisă: ,,Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a Monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal. Căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei Adunare Naţională. Afară de organele delegate de Adunarea Naţională, sau alese din mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română, care trăieşte în Monarhia austro-ungară, aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.

După prezentarea declaraţiei, Vaida a făcut un rechizitoriu al politicii de oprimare naţională promovată de guvernele maghiare, după 1900: ,,Problema noastră nu e altceva decât o latură a democraţiei, dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţie normală a acestei consolidări”. El denunţa vehement măsurile de maghiarizare forţată, excesele administrative, întemniţările şi internările în lagăre, desfiinţarea de şcoli româneşti şi îngrădirea libertăţilor, în timpul ce guvernul încerca să ascundă toate acestea prin patriotice ,,declaraţii de loialitate”. În încheierea cuvântării sale, Vaida a spus: ,,Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română…a vorbit prin mine şi că, în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie”. În rândurile magnaţilor din parlamentul ungar, declaraţia a provocat panică şi revoltă, în vacarmul general, Şt. Cicio-Pop şi Teodor Mihali au susţinut declaraţia, împreună cu deputatul slovac Ferd. Jurega.

Declaraţia (discursul) a făcut o puternică impresie în opinia publică, fiind primit cu entuziasm de toţi românii. I. G. Duca consemna, în Amintiri politice: ,,Din Budapesta ne sosea discursul lui Vaida-Voevod în Parlament. Semnalul eliberării fraţilor ardeleni. Când Brătianu ni l-a citit la întrunirea de la Mârzescu (la Iaşi), plângeam cu toţii de emoţiune şi de bucurie”. Ziarul ,,La Roumanie” de la Paris, reproducând discursul lui Vaida (declaraţia), insista asupra faptului că românii ,,nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă:  astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internaţională şi o chestiune de onoare pentru întreaga umanitate”. Declaraţia a avut ecou şi în Vechiul Regat, ziarul ,,Mişcarea” de la Iaşi, din 11 octombrie 1918, consemna: ,,Românii de peste munţi nu recunosc, aşadar, nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc niciun fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”. Şi ziarul românilor bucovineni de la Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, din 22 octombrie 1918, consemna: ,,Peste munţii care ne despart, dar pe care credinţa îi mută, întindem mâna fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care suntem uniţi în cugete şi de a căror soartă vrem să legăm soarta noastră. Cu ei împreună nu mai suntem cele trei sute de mii ce dispar între milioanele Austriei, ci o masă compactă de aproape patru milioane, al căror glas va fi ascultat atunci când situaţia politică va fi destul de clară ca să na putem formula definitiv postulatele noastre şi să spunem lumii cum voim să ne alcătuim viitorul. Fraţilor, suntem cu voi”.

Monarhia austro-ungară se dezagrega, guvernul Lammasch, constituit la 28 octombrie, şi adunarea naţională a Austriei germane nu mai puteau controla situaţia. Evenimentele de la Praga, care au culminat cu proclamarea Republicii cehoslovace, la 28 octombrie, marcau sfârşitul statului austro-ungar. La 30 octombrie, la Bratislava, Consiliul naţional slovac proclamă unirea Slovaciei cu statul ceh, prin constituirea Cehoslovaciei independente – era primul act al dezagregării monarhiei austro-ungare. La 29 octombrie 1918, la Zagreb, Sfatul naţional croat (Saborul) proclamă despărţirea Croaţiei de Ungaria şi independenţa ei – al doilea act al destrămării monarhiei, iar în teritoriile italiene, la Trieste, şi în cele poloneze, din Galiţia, se petreceau evenimente asemănătoare. La 30 octombrie, la Viena, se crease o situaţie revoluţionară, Adunarea naţională a decis să remită puterea Consiliului de stat, care, în locul lui Lammasch, a adus la conducere, la 31 octombrie, un guvern condus de social-democratul Karl Renner, care a anunţat proclamarea republicii şi încheierea păcii. În Ungaria, evenimentele au cunoscut aceeaşi evoluţie, se constituirea Consiliului Naţional Maghiar, la 25 octombrie, situaţia s-a radicalizat, după represiunea de la ,,Podul cu lanţuri”, din 28 octombrie, cabinetul Wekerle a demisionat, iar tentativa lui Hadik de a constitui un nou guvern, la 29 octombrie, a eşuat. La 30 octombrie şi, mai ales, în noaptea de 30 spre 31 octombrie şi la Budapesta se creează o situaţie revoluţionară. La 31 octombrie, contele Tisza Istvan este ucis, se formează apoi, în aceeaşi zi, noul guvern maghiar condus de Karolyi Mihaly, la 1 noiembrie, este proclamată republica, iar 2 noiembrie, independenţa Ungariei şi separarea ei de Austria.

Aceste acţiuni au avut un mare răsunet în Transilvania, cehii au îndemnat pe români să lupte pentru separarea Transilvaniei de Ungaria – de altfel, din centrul de la Viena, Iuliu Maniu a jucat un rol şi în evenimentele de la Praga, care au dus la naşterea statului cehoslovac. După mijlocul lui octombrie, Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Karolyi Mihaly, a purtat tratative cu reprezentanţii sârbilor, slovacilor şi românilor. Delegaţii români, Şt. Cicio-Pop, V. Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Ioan Erdely, au cerut ,,o extrem de largă autonomie, care ar fi dus la o mult mai slabă legătură cu Ungaria”. La 29 octombrie 1918, a avut loc o nouă întâlnire între delegaţii social-democraţi şi cei ai P.N.R. (primele contacte între cele două partide au avut loc înainte de 12 octombrie, la Budapesta, la hotelul ,,Vadiszkurt”), propunându-se formarea unui Consiliu naţional al românilor, ,,care să preia conducerea teritoriilor locuite de români”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (79)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Schimbarea contelui Tisza de la conducerea guvernului ungar, în iunie 1917, şi formarea cabinetului M. Esterhazy nu a schimbat elementele esenţiale ale politicii statului maghiar. Astfel, când Şt. Ciceo-Pop, în numele Partidului Naţional Român, cerea în Parlamentul ungar noului guvern ca ,,suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”, s-au stârnit protestele Camerei, iar preşedintele ei declara că aceste afirmaţii sunt ,,neparlamentare”. ²⁷

În urma evenimentelor revoluţionare din Rusia, atmosfera politică din monarhie se schimbase, la 1 octombrie 1917, reapărea ziarul ,,Adevărul”, care dezbătea problemele de actualitate ale vremii: ,,pacea ce se va încheia să fie întemeiată… pe baza dreptului fiecărui popor, fiecărei naţiuni de a dispune de soarta sa…”. În aceeași vreme, noiembrie 1917, ziarul ,,Telegraful român” de la Sibiu publica cuprinsul declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, iar publicaţia ,,Drapelul”, de la Lugoj, condusă de dr. Valeriu Branişte, se pronunţa deschis pentru ieşirea din rezervă a P. N. R. În decembrie 1917, sub semnătura lui Emil Isac, ,,Adevărul” preciza: ,,Nu este numai dorinţa ,,Drapelului”, ci este a tuturor românilor de bine: partidul naţional să intre în acţiune”. Autorul arăta apoi, făcând apel la unirea forţelor româneşti, ,,astăzi când se vorbeşte despre egala îndreptăţire a popoarelor”, necesitatea imperioasă ca P. N. R. să-şi reia activitatea pentru ,,înfăptuirea idealului democratic”, ,,să intre în acţiune cât mai grabnic Partidul Naţional Român”!. În noile împrejurări, în decembrie 1917, Comitetul executiv al P. N. R. hotăra să-şi reia activitatea.

Contextul extern era favorabil, astfel, la 8/21 ianuarie 1918, preşedintele SUA, W. Wilson, prezenta în faţa Congresului american, Declaraţia în 14 puncte, ca bază a tratativelor de pace între puterile beligerante. În cuprinsul ei, printre altele, se arăta: ,,Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi le voim salvgardarea şi asigurarea unui loc între naţiuni, trebuie să li se acorde cea mai mare latitudine pentru dezvoltarea lor autonomă. În aceste condiţii, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1918, la Budapesta, se reuneşte Comitetul executiv al P. N. R., care hotărăşte, după dezbateri foarte animate, să se pronunţe (exprime) prin presă sau în parlament cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor (Ibidem). Sub presiunea unor măsuri drastice luate de guvernul maghiar, în februarie 1918, întrunindu-se într-o şedinţă secretă (,,intimă”), Comitetul executiv al P. N. R. îşi formulează punctul de vedere referitor la revendicările imediate ale românilor din Transilvania: autonomia completă, libertatea cultului şi a învăţământului, restituirea domeniilor expropriate, punerea în libertate a deţinuţilor politici. Aceste revendicări ,,imediate” reflectau momentul de cumpănă prin care trecea mişcarea naţională, pe lângă ,,autonomia completă”, revendicare radicală în acel moment, P. N. R. lăsa deschisă posibilitatea şi pentru alte revendicări ,,ulterioare”.

Aceste revendicări au fost formulate în timpul măsurilor represive, astfel, la 15 februarie 1918, din ordinul curţilor marţiale de la Viena şi Seghedin, au fost ridicaţi unii fruntaşi ardeleni şi bucovineni, s-au făcut descinderi domiciliare, precum lui Valeriu Branişte la Lugoj. Acesta, împreună cu alţi fruntaşi români, printre care şi I. Clopoţel, au fost întemniţaţi la Seghedin şi supuşi unui tratament sever. Dosarul lui Branişte cuprindea 600 de pagini, el fiinsd acuzat de spionaj, toţi cei întemniţaţi au fost eliberaţi abia în octombrie 1918. Pe de altă parte, Al. Vaida şi Aurel Onciul se pronunţau, la Viena, pentru o uniune personală a României cu Monarhia sau pentru alegerea ca rege al României a fiului împăratului Wilhelm, iar în această eventualitate, Germania avea să-şi asume obligaţia de a reglementa situaţia românilor din Ungaria. Dar cei doi fruntaşi condamnau măsura nedreaptă luată de guvernul maghiar, la propunerea lui Apponyi, de a închide 300 de şcoli româneşti în Transilvania : ,,Închiderea celor 300 de şcoli, afirma Vaida, nu este un mijloc potrivit pentru maghiarizare, pentru că ungurii pun fără să-şi dea seama arme noi la dispoziţia rezistenţei române”. Aceste măsuri frizează absurdul, dar cei vinovaţi vor trebui să dea socoteală.  

În martie-aprilie 1918, în timpul negocierilor pentru încheierea păcii cu România, guvernul maghiar pretindea ca pe viitor România să renunţe în mod solemn la tendinţa de desprindere a unor teritorii ,,străine”, prin recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului maghiar. În aceeaşi vreme, preluarea puterii de către noul guvern Wekerle nu a adus nicio schimbare în politica statului maghiar faţă de naţionalităţi, legea electorală XVII din 1918, inspirată de Tisza, excludea un număr însemnat de români de la vot. Pe plan extern, în aprilie 1918, la Roma, a avut loc un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care recunoştea ,,necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni până ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea sa politică”. Spre sfârşitul lui aprilie 1918, la Paris, lua fiinţă ,,Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, sub conducerea savantului Traian Vuia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)” →