Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIII)

Teologi şi cărturari din Scythia Minor

 

 Alături de episcopii prezentaţi mai sus, în Scythia Minor şi-au desfăşurat activitatea şi alţi cărturari şi teologi, care, prin operele lor, şi-au adus o contribuţie substanţială la îmbogăţirea tezaurului creştin patristic. Vom aminti pe cei mai însemnaţi dintre ei. Ioan Cassian era de „neam scit”, cf. biografului său Ghenadie din Marsilia. Vasile Pârvan a descoperit două inscripţii în pădurea Şeremetului (Casian,  jud. Constanţa), care făceau referire la „Casieni”, locuri considerate drept patria sa. Ioan Casian s-a născut pe la 360, în Scythia Minor, a primit o educaţie aleasă, probabil în oraşele din Pontul Euxin. Ulterior, a intrat de tânăr într-o mănăstire din Scythia, însă, doritor să cunoască Locurile Sfinte, a plecat, în jurul lui 380, însoţit de un prieten Gherman în Palestina. Aici a intrat într-o mănăstire din apropierea Betleemului. După cinci ani în această mănăstire, el a petrecut mai mulţi ani în comunităţile ascetice din Egipt, unde a cunoscut mulţi părinţi  sfinţi. În jurul lui 400, el a ajuns la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon de arhiepiscopul Ioan Hrisostomul, în preajma căruia a rămas până la al doilea exil al acestuia (404). El a plecat apoi la Roma, unde avea să apere cauza Sf. Ioan, solicitând papei Inocenţiu I să intervină în ajutorul sfântului, trimis a doua oară în exil. Mâhnit adânc de sfârşitul tragic al Sf. Ioan Gură de Aur (m. în 407), Ioan Casian a rămas la Roma, unde a fost hirotonit preot. Către 415, el s-a îndreptat spre Galia, ajungând la Marsilia-aici el a întemeiat două mânăstiri şi a redactat primele reguli monastice din Apus. Aici el s-a sfârşit către anul 435, fiind venerat ca sfânt, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 29 februarie. Ca teolog, el a combătut nestorianismul, dar şi învăţătura lui Augustin din Tagaste despre supremaţia harului şi predestinare. Opera lui teologică cuprinde trei lucrări însemnate. Mai întâi, Despre aşezămintele mânăstireşti de obşte şi despre remediile contra celor opt păcate capitale în 12 cărţi, referitoare la reguli şi remedii. Apoi, Convorbiri cu părinţi sfinţi, în 24 de cărţi, capodopera sa, în care tratează despre lupta monahilor pentru desăvârşire spirituală. Cea de-a treia lucrare, Despre încarnarea Domnului, în 7 cărţi, are drept conţinut combaterea nestorianismului. Sf. Ioan Casian este un exponent însemnat al literaturii patristice din secolul al V-lea. Prin opera sa, el reprezintă o punte între cele două părţi ale creştinătăţii, Apus şi Răsărit, prin regulile vieţii monahale şi prin hristologia sa.

Un alt cărturar şi teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful şi prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind „de neam scit, dar de maniere întru totul romane”. Dionisie însuşi, în prefaţa unei traduceri, scria că Sciţia este patria sa, iar într-o altă prefaţă îşi arăta recunoştinţa pentru binefacerile unui episcop Petru în copilăria sa. Dionisie  Născut în jurul lui 470, el a intrat de tânăr într-o mânăstire din Scythia, şi curând ajunge în Orient şi Constantinopol. În 496, a fost chemat la Roma, vieţuind o vreme în mânăstirea Sfânta Anastasia. Aflat la Roma, el a fost hirotonit preot, a lucrat în cancelaria papală, a tradus din greceşte, a predicat şi a instruit pe alţii. Spre sfârşit, el s-a retras într-o mânăstire din Calabria, unde se retrăsese şi prietenul său Cassiodor. Dionisie s-a stins în 545. În ceea ce priveşte opera sa, aceasta este alcătuită din traduceri ale unor lucrări teologice, aghiografice şi canonice. Să menţionăm dintre lucrările teologice, Despre crearea omului, a Sf. Grigorie de Nyssa, iar dintre cele aghiografice, amintim Viaţa Sf. Pahomie. El a tradus apoi Canoanele „apostolice” ale primelor patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale. A  întocmit o „colecţie de decretale” a unui număr de opt papi. Lui Dionisie i se atribuie o culegere de texte patristice din lucrările marilor părinţi bisericeşti Atanasie de Alexandria, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Ciprian de Cartagina, Ambrozie de Milano ş. a. El avea cunoştinţe bogate de calendaristică şi calcul pascal, fiind cel care a fixat cronologia erei creştine, adică numărarea anilor de la întruparea lui Iisus Hristos, dar a comis o eroare de patru –cinci. În concluzie, Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, dogmatist, canonist, traducător, ca şi un cărturar cu orizont larg.

Dintre „călugării sciţi”, implicaţi în controversele teologice din secolul al VI-lea, amintim pe Leonţiu de Bizanţ, Ioan Maxenţiu, Petru Diaconul ş. a. În secolele V-VI, în  Scythia Minor, s-a constituit o adevărată reţea episcopală, ceea ce nu putea decât să impulsioneze creştinismul. Episcopia Scythia Minor, sub aspect canonic, depindea de Patriarhia de Constantinopol, iar episcopii tomitani aveau drept de jurisdicţie (control) asupra creştinilor din stânga (nordul) Dunării, episcopia fiind înzestrată cu un apartat bisericesc numeros. Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, în Scythia Minor, era atestată viaţa monastică, în mediul acesta s-au afirmat o serie de personalităţi: Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguu (470-527), Leonţiu Monahul (†543), Ioan Maxenţiu (sec. VI). Monahii din Scythia Minor erau elemente incomode pentru autorităţile ecleziastice şi civile, prin rigorismul lor dogmatic, ei au sfidat puterea episcopilor. Astfel, ei au susţinut formula teophasită: unul din Sfânta Treime s-a întrupat pentru noi „fără a fi antiortodoxă, nu era totuşi ireproşabil niceeană şi chalcedoniană” (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică „doctrina neochalcedoniană”. Acţiunea „călugărilor sciţi” a reprezentat o importantă contribuţie a creştinătăţii din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în faţa celei greceşti orientale.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIII)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

La 9 decembrie 1916, în sala Teatrulu Naţional din Iaşi, a avut loc deschiderea lucrărilor Parlamentului, cu oarecare întârziere din cauza împrejurărilor. În Mesajul Tronului, prezentat de regele Ferdinand, se făcea referire la criticile aduse guvernului, arătând că prin intrarea în război, ,,România îşi legase soarta ei cu aceea a puterilor prin a căror victorie se va aşeza viaţa europeană pe baza principiului naţionalităţilor”. Regele făcea apel la abandonarea oricăror neînţelegeri, pentru ca în faţa ţării dar şi a străinătăţii să apară ,,armonia dintre toţi şi să dea astfel lumii întregi priveliştea solidarităţii unui popor conştient de însemnătatea vremurilor pe care le trăieşte şi de menirea lui istorică”. El cerea apoi ca ,,toţi să înconjoare cu dragoste şi cu admiraţie pe soldaţii noştri care apără pământul strămoşesc încălcat de vrăjmaşi”. În paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situaţiei locuitorilor afectaţi de război (acordarea unor pensii şi ajutoare militarilor), a fost votat proiectul de lege pentru sporirea la 1,1 miliarde lei a creditului de 60 milioane acordat ministerului de război. Măsurile cele mai importante şi mai urgente aveau în vedere cele două reforme fundamentale înscrise în programul liberal încă din 1914, împroprietărirea ţăranilor şi modificarea legii electorale, prin introducerea votului universal.

Acestea nu erau simple promisini..Atât guvernul cât şi regele au promis (făgăduit) oştenilor-ţărani pământ şi drept de vot. La 3/16 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru Brătianu arăta că ,,trebuie ca, printr-o propagandă activă a ofiţerimii noastre, să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”. În Mesajul său, regele arăta: ,,să spunem ţăranului că luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică…Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care-l apără şi ne impune mai mult decât oricând datoria ca, la sfârşitul războiului, să înfăptuim reformele agrare şi electorale, pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”. N. Iorga făcea elogiul ţăranului român, în contextul dramatic al războiului, iar Take Ionescu, la rândul său, referindu-se la promisiunea regelui, arăta că ,,şi o largă reformă agrară trebuia să iasă din crearea unei Românii mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot”.

 Problema reformelor era fundamentală, iar amânarea introducerii lor nu mai era posibilă, în condiţiile marelui război şi după izbucnirea revoluţiei în Rusia, în februarie 1917. Primul-ministru Brătianu, aflat în vizită la Petrograd, în martie 1917, arăta că Parlamentul român va vota reforma agrară şi votul universal, numărul votanţilor crescând de la 180 000 la 1 200 000, iar ţăranii urmau să primească 2 300 000 ha. Şi guvernul şi regele erau concentraţi asupra măsurilor necesare, în primul rând, cele două reforme fundamentale. La 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand adresa soldaţilor o Proclamaţie, prin care îi asigura că ,,şi-au câştigat dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care s-au luptat”, precum şi ,,dreptul de a obţine o mai mare participare la treburile statului”. O lună mai târziu, la 23 aprilie/5 mai 1917, regele adresa ostaşilor români, prin Înalt Ordin de zi, o nouă Proclamaţie, referitoare la reforma agrară şi la cea electorală: ,,…Întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege, că, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru, şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii nou şi mari, pe care o vom înfăptui împreună”.

În primele luni ale anului 1917, I.I.C. Brătianu ajunsese la o înţelegere cu Take Ionescu, ca şi între cele două partide aflate acum la guvernare, în privinţa reformelor, agrară şi electorală. Un grup radical liberal (G. Diamandy, Gr. Iunian, G. Trancu-Iaşi ş.a.) propunea guvernului, la 15/28 aprilie, ca ,,cel mai târziu peste opt zile”, proiectele celor două reforme să fie înaintate spre dezbatere.

  Vorbind în parlament despre necesitatea reformelor, primul-ministru Brătianu arăta că ele fuseseră înscrise în programul partidului său încă din 1913. El sublinia că ,,sufragiul universal şi exproprierea au devenit patrimoniul comun al tuturor şi votarea lor se poate obţine fără discuţii pătimaşe care să tulbure liniştea sufletească a ţării, înfrăţirea tuturor fiilor Patriei, aşa de trebuincioasă pentru buna şi victorioasa conducere a războiului…”. El adăuga că ,,jertfele ţărănimii ne impun să nu aşteptăm până la ceasul în care va fi posibilă rezolvarea completă şi amănunţită a problemelor care ne sunt puse şi să votăm încă de pe acum aceste principii fundamentale, ca să rămână câştigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”.

Proiectul pentru modificarea art. 19, 57 şi 67 din Constituţie, privitoare la cele două reforme, a fost prezentat în Parlament, în mai 1917,  de deputatul G. G. Danielopol. El motiva aceste măsuri prin contrastul dintre numărul mare de ţărani, aproape şase milioane, şi suprafaţa de pământ stăpânită, în jur de trei milioane ha; în acelaşi timp, o mie de proprietari deţineau două milioane ha. Potrivit proiectului, care stabilea patru categorii: 1. erau expropriate în întregime terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale, ale supuşilor străini şi ale absenteiştilor; 2. exproprierea a două milione ha teren cultivabil din proprietăţile rurale particulare, progresiv, începând cu moşiile de la 100 ha în sus; pentru regiunile de munte se prevedea înfiinţarea de islazuri comunale. Plata terenurilor expropriate urma a se face în titluri de rentă emise de stat, cu dobândă de 5% pe an. Era prevăzută, în genere, exproprierea unei suprafeţe de 2, 4 ori mai mare decât cea propusă în anii 1913-1914 şi, totodată, se renunţa la principiul despăgubirii prealabile şi integrale în bani. În privinţa reformei electorale, art. 57 prevedea alegerea deputaţilor de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct şi secret, iar art. 67 stabilea acelaşi lucru pentru Senat.

Reformele preconizate au trezit vii discuţii în Cameră şi Senat, evidenţiin nevoia de înnoire a stărilor de lucruri din România, frământările cauzate de război şi influenţa revoluţiei ruseşti. Deputatul N. Basilescu arăta ăn intervenţia sa că ,,toţi comandanţii militari sunt unanimi în a cere reforme adânci şi radicale, care să stârpească răul din rădăcină, spre a putea evita în viitor dureroase şi crude emoţiuni”. Un alt deputat, C. Becescu-Silvan sublinia împrejurările ,,cu totul excepţionale” în care trebuiau înfăptuite reformele: ,,…sub presiunea jertfelor înspăimântătoare pe care poporul românesc le-a făcut şi le face…, a suferinţelor înfiorătoare pe care întregul nostru neam le îndură”. Dacă pentru unii deputaţi reformele propuse erau insuficiente, mai ales cea agrară, alţii, de orientare conservatoare, considerau că momentul nu era bine ales. Dar, în final, până şi conservatorii rămaşi în Bucureşti (Marghiloman, Rosetti, Maiorescu) au admis, în martie 1917, includerea reformelor în programul partidului lor. Proiectul pentru modificarea Constituţiei şi înscrierea celor două reforme s-a votat de Cameră, cu 130 de voturi din 144, la 12(14) iunie 1917, şi, la 20 iunie, de Senat, cu 56 (79) de voturi.

După votarea reformelor (iunie-iulie 1917), s-a produs o neaşteptată criză guvernamentală, după atacarea violentă a lui Brătianu, în şedinţa Senatului din 21 iunie/3 iulie 1917. Primul ministru a fost acuzat de conservatori pentru ,,nepregătirea armatei, finanţele statului…servind prea ades pentru îmbogăţirea partizanilor şi satisfacerea intereselor lor” şi pentru lipsa de pregătire morală a soldaţilor la intrarea în război”. După acest atac, Senatul a acordat un vot de încredere în primul ministru Brătianu, adoptat cu 44 de voturi şi 10 abţineri, ceea ce a dus la demisia lui Take Ionescu şi a miniştrilor conservatori. Părăsirea guvernului a fost determinată de unele deosebiri de vederi între Take Ionescu şi I.I.C. Brătianu în legătură cu situaţia militară a ţării, raporturile cu aliaţii şi aplicarea tratatului de alianţă. Criza de guvern s-a prelungit vreme de trei săptămâni, dar, în final, situaţia a fost aplanată şi guvernul a fost completat cu Take Ionescu, vicepreşedinte, şi cu intrarea în cabinet a lui B. Delavrancea şi a lui N. Titulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)”

Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP

Ioan POPOIU: Ioan, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.

Ioan, cum te percepi ca poet? Ce spui  tu despre tine? Cine este Ioan Pop?

 

            Ioan POP: E plăcut și măgulitor să fii numit astfel, la capătul vieții, după ce ți-ai ars toate candelele și nu prea mai ai ce oferi.

      E multă mizerie în viața unui poet, dacă, desigur, își face o profesiune de credință din această retorică. Arta poetică se construiește pe mai multe paliere, și, la fiecare nivel, se comportă diferit, vede în altă lumină sau orbește complet, dar lucrurile și subiectul contemplației rămân aceleași.

      Eu m-am hrănit din complexe, neajunsuri și infirmități, nu din orgoliul celui ce participă la o mare competiție. Poetul Ioan Pop nu diferă prea mult de omul cu același nume. Dacă nu sunt poet, atunci nu mai însemn nimic… Nu știu câtă valoare are ceea ce scriu…, nu m-a preocupat niciodată, cu adevărat, să aflu pe unde stau, și nici nu cred că e sănătos pentru spirit. Altminteri, n-am fost niciodată mulțumit de mine. Nici acum nu sunt…

      N-am avut niciodată un statut onorabil în viața socială, întrucât nu m-am putut adapta niciunui sistem. Am fost un paria, deși am făcut eforturi lamentabile, până la ridicol, să-mi fac un „rost”… Mi-am pierdut vremea… Lumea asta nu e de mine, dar mi-a luat ceva timp să aflu… Nu e vorba de resemnare, dar am obosit să mai cred în mine sau în alții…

      M-am născut cu o umbră sufletească…și am trăit ca o rană, mereu sângerândă…

      Iubirea este aceea, care m-a ținut în viață, și arta. Toți cei ce m-au iubit, vremelnic desigur, au făcut grozăvia să-mi salveze suflarea… Tot lor le datorez și opera mea, singura ispravă compatibilă cu ideea de om, întrucât, dintr-un moment anume, n-am făcut decât să mă înstrăinez, să-mi uit sorgintea…nu mai voiam să fiu cu mine, mă disprețuiam… În consecință, m-am revărsat în alții, întrucât moartea nu e niciodată o soluție, decât din vreo perspectivă religioasă. E teribilă starea morții!…

      Și acum trăiesc în și prin alții…

      Firește că în această ipostază pierzi definitiv lucrurile de sub control, întrucât oamenii sunt extrem de orgolioși…dar nu mai aveam ce pierde. Deja credeam că pierdusem tot… Pierderea, însă, s-a dovedit, în cele din urmă, un mare câștig. Da, mi-am câștigat dreptul la nesimțire și m-am apucat de scris… în sfârșit, scriam în libertate deplină și fără mustrare.

      Păcatul, însă, e că, odată cu anii și cu încercările prin care am trecut, peste lecturile din tinerețe a început să se aștearnă uitarea. Recitesc, furibund, tot ce am nevoie pentru a-mi păstra rudenia cu autorii în umbra cărora am crescut…păgubit, însă, de extazul cu care le savuram, altădată, gândurile. S-a instalat o iarnă a spiritului peste ideile unor filosofi, bunăoară, dar mi-a fost dor de ei, tare dor!…

      Dar hotarele poeziei sunt nemărginite, primejdioase și extrem de abrupte, pe alocuri… Încerc să compensez uitarea cu explorarea zonelor interzise, însă păstrez rădăcinile și esențele moștenite, cu sfințenie.

      Imensa libertate pe care o oferă poezia izvorăște, paradoxal, din neghiobia că poeții nu sunt luați în serios.

      Ar mai fi multe de spus, iubiții mei, dar toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit.

      Îți mulțumesc, Ioan! Mi-a făcut bine spovada.

 

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familie, părinți, sat natal!

Ce ne poți spune?

 

            Ioan POP: Ramurile sorgintei mele sunt cât se poate de modeste, fără strălucirea vocației în ceva sau din ceva… Îmi sunt destul de confuze, șterse și metaforice datele despre bunicii mei, bunăoară, care s-au stins înainte ca eu să văd lumina zilei. Doar pe văduvele lor le-am văzut în viață, dar nici despre ele nu-mi amintesc mare lucru. Din istorisirile părinților și mătușilor mele, știu că amândoi bunicii fuseseră veterani de război, decorați, ulterior, și infirmi, cu însemnele și demnitățile  Austro-Ungariei. Și tatăl meu a fost veteran de război, dar a luptat în armata română… Înzestrat cu sechele și amarnic răsplătit cu câteva iugăre de pământ, a găsit luciditatea, puterea, dragostea și voința de viață. A fost un om extrem de puternic, un Hercul, din toate punctele de vedere.

             Întâia lui soție i-a născut trei fete, după care a murit, din câte știu eu, secerată de cancer. Mama mea i-a dăruit, mai întâi, un băiat…în al doilea an, o fată…în al treilea, în sfârșit, m-am născut eu…dar nu eram un Hercul…

            Rădăcinile ne sunt rămase undeva prin Munții Bârgăului, unde se trăia din respirația cailor și vitelor pentru lapte.

            Doar din vocea tatălui meu pot țese, pragmatic oarecum, drama acelor ani de trudă și de migrații…

            Toți bărbații din casa tatălui meu au fugit în Țara Românească, unde au învățat meșteșugul tâmplăriei și să se bată pe front. Dumitru, tatăl meu, nu avea decât paisprezece ani, mezin fiind și el, ca și mine.

            Locul în care m-am născut acum se numește Livezile, dar atunci se numea Iad…căci era un sat săsesc, nu departe de Tureac, satul natal al părinților mei. Dar nu împlinisem nici doi ani când ne-am mutat, cu chirie, în Aldrof, Unirea de astăzi, tot o localitate săsească, de la periferia orașului Bistrița.

            Nu prea mai știu ce să numesc „natal”, dar aici am copilărit, unde și scriu… Mi-e drag locul acesta, dar mi-e străin cumva, din cauza „umbrei” despre care v-am vorbit, ca răspuns la prima întrebare.

            Înainte de a fugi eu însumi în străinătate, îmi spuneam:

„Pe pământ, eu oriunde sunt acasă sau străin.” Dar n-am putut scrie decât aici.

 

Ioan POPOIU: Există o magie a locului natal?

 

            Ioan POP: Doar puritatea sufletească, sfânta ei naivitate și „scăldătoarea” iubirii mai repară stricăciunile rațiunii și isteria devenirii în vânzoleala socială.

            Eu trăiesc foarte intens rămășițele „materiei” din care mi-am construit primele imagini despre viață, univers și Divinitate, dar mi-am pierdut puritatea și o bună parte din emoțiile constructive.

            Ce să spun?… Mi-aș dori să mai fiu copil, dar nu atât de naiv!… În mod sigur, însă, nu m-aș fi bucurat de vreo fericire, dacă m-ar fi înzestrat Dumnezeu, prin născare, cu luciditatea unui om matur și bine informat. Căutăm să fim, tot restul vieții, fericiți, dar prima noastră grijă este să nu mai fim copii. Nu ne place să fim proști, nici dependenți de cei mai înțelepți decât putem fi noi. Vrem ca ei sau mai mult chiar… Astfel, magia dispare cu fiecare efort, cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare uitare…

 

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei? Este copilăria un izvor veșnic viu?!

 

            Ioan POP: Mulți oameni numesc „un paradis” anii copilăriei, indiferent de locul unde i-au trăit și mai presus de orice rai închipuit. Am avut ocazia să vorbesc despre lucruri sumbre cu oameni ajunși la maturitate deplină și am fost uimit de emoția cu care își aminteau viața din orfelinate sau din maghernițele în care au copilărit. Copiii se adaptează, aparent, oricărui destin, oricăror neajunsuri sau traume cu ușurință, am zice, dar nu este deloc așa. Ei au supraviețuit, nu au viețuit cu adevărat, iar izvoarele care i-au adăpat au fost amare, otrăvite…

            Eu, din fericire, deși părinții mei erau oameni săraci, mi-am trăit „paradisul” respirând libertatea, imensitatea pădurilor, fiorul râului în care mă scăldam și iubirea părinților. Îmi doream multe lucruri, pe care nici la maturitate n-am reușit să le dobândesc, dar am avut o copilărie frumoasă, în comparație cu mulți alții…

            M-am născut, însă, cu acea „umbră”, despre care am amintit deunăzi, ceva nedorit, straniu și nelămurit… Nu m-a lăsat să mă bucur, cu adevărat, de nimic, dar m-a ocrotit, oarecum, mi-a ajutat să-mi păstrez o oarecare luciditate…nici acum nu mă bucur… În copilărie, dispărea deseori această umbră, dar știam că revine, o așteptam cu un fel de teamă…și venea… da, și acum vine… Aș numi-o tristețe, doar pentru că seamănă cu acele stări denumite astfel, dar se înrudește prin alianță cu ele, nu moștenesc împreună… I-am văzut funinginea și în ochii altora, dar, tot dintr-o formă de lașitate, nu m-am apropiat niciodată de cei ce-mi seamănă. Știm cu toții ceva…și ne îndepărtăm, ne ocolim… Nu pot spune mai mult despre asta, dar se pare că nu suntem compatibili.

            Vezi tu, Ioan, cum oamenii construiesc cetăți, metropole, țări, rețele, imperii, dar nu sunt făcuți să trăiască împreună decât în conflict, într-o permanentă încăierare? Când nu se bat cu alții, se bat între ei, chiar dacă viețuiesc într-un „paradis”, cum este percepută copilăria.

            Copiii sunt părinții de mai târziu și bătrânii mai de pe urmă. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar nu este.

            Într-unul dintre ultimele mele poeme scrise spuneam:

„Până să se deprindă cu folosul minciunii, au trăit sentimente polare.”

            Da, lumea noastră este clădită pe minciună, pe o grimasă, cu titlul de toleranță sau compasiune, iar lucrul acesta nu poate fi schimbat din interior, chiar dacă este ultima soluție. Omul nu vrea să se schimbe, ci să transforme orice, însă în alții, în exterior, în rest, nu în el însuși…

            Paradoxal, „umbra” aceasta, rana asta de smoală, cu care m-am născut, m-a ajutat să înțeleg aceste lucruri progresiv, dar de la început.

            Nu, copilăria nu este un paradis, nici un izvor veșnic de lumini și seve curate, dar putea fi…

            Nu putem spune că ne iubim copiii dacă nu refacem  temeliile lumii, schimbând ceva, mai întâi, în „paradisul copilăriei”…

 

Ioan POPOIU: Ai avut în copilărie o imagine a Universului?

 

            Ioan POP: Mi-am construit multe imagini și crezuri despre Univers în copilărie, întrucât percepția mea despre un Întreg absolut a căpătat contur mai clar doar la maturitate.

            Când îmi doream vreo jucărie, iar părinții nu mi-o puteau oferi, încercam s-o construiesc singur. Unele îmi păreau mai izbutite decât cele din magazin, dar acum mă îndoiesc… Așa am făcut și cu universul, cu mările, cu zborul și cu tot ce nu puteam avea.

            Până să merg la școală, unde am învățat anumite noțiuni despre spațiu, timp și materie, îmi improvizasem eu o idee despre tot și toate, câte le puteam vedea sau imagina. Profesorii, însă, mi-au desființat firava percepție cu dovezi, hărți, schițe, calcule și elipse… Tare m-au umilit!…

            Înainte, priveam cerul ca pe ceva viu, mai viu decât orice ființare, dar restrâns, mărginit și accesibil. Socotelile în ani lumină, proporții și proiecții incomensurabile, toate m-au dus cu gândul la zădărnicie. A revenit „umbra” cu și mai multă intensitate, întrucât mi-am dat seama de micime și de efemer. Chiar așa, cât poate un om cunoaște și explora, chiar dacă ar trăi mii de ani?… Bine este să fii copil când afli asta…altfel prăbușirea ar fi fatală, ți-ar îngheța capul în întrebări inutile sau în uitări debile!…

             O să vi se pară ciudat ce spun, dar diferența dintre lumină și întuneric mi-a redat încrederea în capacitatea mea de a reconstrui o viziune despre Univers, alta, diferită, ocultă oarecum și mai puțin firească.

            E mult de atunci, dar îmi amintesc ziua când am închis ochii și căutam lumina soarelui. Am găsit poziția astrului cu precizie, după toate încercările și unghiurile din care priveam. Da, îl înfruntam pe Goliat, îl dibuiam peste tot, nu mă mai copleșea, și nici micimea sau efemeritatea nu mai erau un obstacol.

            Am experimentat același lucru și noaptea, cu stelele sau cu luna. Fixam, îndelung, cu ochii deschiși, câte o stea și îi vorbeam, îi dădeam un nume și o chemam mai aproape. Apoi închideam ochii și o vedeam mișcându-se, mărindu-se, curgând sau micindu-se până la dispariție. Oboseam, de la o vreme, și renunțam, dar s-a întâmplat, de câteva ori, să-mi apară în somn imensă, limpede, roșie, verde, albastră sau mov. O studiam în vis și-mi părea că-și descoperă tainele. Aveam „telescopul” meu, aveam șansa nesperată de a explora Universul!

            Le-am sugerat unor prieteni să facă la fel, dar râdeau de mine și mă priveau ca pe un ciudat. A revenit „umbra” și mi-a fost teribil de rușine! Nu mi-am mai trădat niciodată „secretul” de atunci, dar revelația s-a produs, iar eu știam să fac  „miracole”…

            Devenisem mistic, deși nu acceptam existența Divinității.

            Devenisem ocult, deși credeam, cu tărie, în cultură…

Iată cum am crescut, cum am trăit, închizând și deschizând pleoapele, chiar și atunci când îmi doream să văd în sufletele oamenilor!

            Și oamenii sunt tot un fel de astre… dacă-i fixezi mult sau chiar și numai cu intensitatea unei clipe, îți rămân…ți se arată în vis și se descoperă.

            Tot așa e și cu Dumnezeu, cu îngerii…doar că e nevoie să-ți meșterești singur jucăriile, „Telescopul”…

 

Ioan POPOIU: Ce căutăm noi în această lume?! Care este statutul nostru de oameni?

 

            Ioan POP: Eu văd lucrurile diferit, în ce privește condiția umană, rostul și, totodată, zădărnicia unor aspecte legate de viața telurică… e multă zgură de înlăturat!…

            Pământul, în opinia mea, este o școală, o pepinieră…destul de rudimentară și austeră, în comparație cu alte dimensiuni ale Creației Divine, dar specială, unică. Desigur, zestrea științifică, antropologică, în speță, stă la baza oricărui răspuns posibil, legat de origini și devenire, evoluție sau dinamică a vieții materiale, întrucât miracolul stă tocmai în dualitatea trup-spirit, materie și inteligență. Consider că este total eronat dacă încerci să studiezi separat aceste esențe, aceste plămădeli, dar ar putea duce undeva și scindarea lor, măcar teoretic. Așa cum nu poți percepe sau concepe inteligența fără spirit, nu poți face abstracție de faptul că omul e și materie, adică trup.

            Pietrele, bunăoară, nu sunt inteligente, dar ar putea fi, dacă își pune Cineva în minte și grozăvia asta. Cunoașterea nu va avea niciodată sfârșit, dar nici viața, altminteri n-ar mai avea cine să cunoască. Iar omul, dacă nu este desăvârșit, înseamnă că încă se mai lucrează la el. Da, este extrem de limitat în ce privește adevărata inteligență, cea superioară chiar și îngerilor. Cu toate acestea, unicitatea lui îl face mai valoros decât tot Universul material și decât toate cuptoarele facerii de stele la un loc. Scânteia asta de dumnezeire, care este Adam, nu poate fi ignorată, nici anulată definitiv.

            Tot ce facem, însă, se depozitează în oase, se moștenește prin născare, ne pocește sorgintea și, în final, ne transformăm în erori, devenim leșuri divine. Murim din prostie, dar inteligenți, întrucât spiritul își părăsește gazda și bântuie, rătăcește ca ochii pe un tavan fals, ca gândurile prin gratiile unei penitențe autoimpuse, care dau doar iluzia libertății și vieții.

            Moartea nu este obligatorie pentru un om cu adevărat spiritual, dar școala trebuie urmată până la cea din urmă treaptă, dacă este cu putință.

            Trăim pentru că a vrut Dumnezeu, dar noi am ales să mergem la școală, adică să ne logodim cu materia, cu argila, să învățăm să fim dumnezei. Cei vrednici chiar vor stăpâni și crea, vor putea face pietrele inteligente și iarba să vorbească.

            În lumea aceasta, în pepiniera devenirii noastre, creștem precum copacii sau iarba, dar rădăcinile sunt în Cer, în Esența Divină, în Marele Necunoscut.

            Am uitat rădăcinile, tocmai pentru că nu se văd, dar nici copacii firești nu văd de unde le vine seva, nu văd negii legilor ce-i fac să stea în picioare.

 

Ioan POPOIU: Prima experiență religioasă când ai avut-o?

 

            Ioan POP: Cu adevărat, după ce am traversat adolescența și am văzut, clandestin, filmul „Iisus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, interpretat admirabil și, se pare, irepetabil.

            Capodopera aceasta m-a îndemnat să studiez, la modul cel mai serios, Biblia, după care, aproape zece ani, n-am prea putut citi altă carte. Tot ce studiasem înainte s-a prăbușit și m-a făcut furibund, chiar disprețuitor. Involuntar, mi-am pierdut toată încrederea în gânditorii dinainte studiați. Greu…dar slavă Domnului că mi-am revenit!… Altminteri, singurul lucru pe care-l mai făceam cu plăcere, dintre cele laice, desigur, era să scriu poezie și răvașe de amor pentru fetele pe care le iubeam, tot împotriva voinței mele.

            Încă din clasele primare mă fascinau filosofii, în special cei greci, dar n-am studiat nimic sistematic. Lecturile mele erau haotice și nefiresc de volatile. Mi-am format greu o cultură oarecare, întrucât aveam o memorie mai mult afectivă, spectrală. Imediat, orice informație era dizolvată în oniric, în „umbra” care m-a urmărit toată viața. Trăiam complexe de nedescris, întrucât nu mă puteam concentra pe ce-mi spuneau învățătorii că-i de folos și musai potrivit cu ce trebuie să-mi placă.

            Divinitatea, însă, lucra, oarecum, în subconștientul meu, dar încă nu aveam sentimente autentice pentru Ea. Nu-L puteam iubi pe Dumnezeu, dar nici nu-L puneam la îndoială, nu îndrăzneam să contrazic nimic din ce-mi parvenea cu titlul de „Așa vorbește Domnul!”

            Acum știu că rareori grăia El, fie la amvon, fie în Scripturile Sfinte. Oamenii nu știu ce fac atunci când le vine să vorbească în numele lui Dumnezeu Însuși, dar ce știu ei să facă bine, cu adevărat?

            Până să înțeleg că există o rațiune în Hristos, am fost, ca foarte mulți oameni, sclavul unor concepte false. Să fii credul, n-are nimic a face cu credința…

 

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (47)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Trupele române reuşiseră a se decroşa de inamic, nu fără pierderi, şi a ocupa o primă linie de rezistenţă, iar încercarea inamicului de a tăia retragerea armatei române a eşuat, după cum mărturiseşte generalul Falkenhayn în memorii. Pe de altă parte, cu toate că armata a dat o bătălie grea pe Argeş şi Neajlov, capitala nu a putut fi salvată, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, ora 12, trupele germane au ocupat oraşul. Între 25 noiembrie/8 decembrie-28 noiembrie/11 decembrie, au fost angajate puternice acţiuni de luptă pe linia Cricov-Prahova, în scopul concentrării trupelor şi organizării unei noi linii de rezistenţă. Trupele Armatei I au fost retrase din front, din cauza pierderilor mari suferite, şi trimise pentru refacere în nordul Moldovei. Începând de la 1/14 decembrie, a rămas în front numai Armata II română, comandată de generalul Averescu, încadrată în partea dreaptă de Armata IX rusă, iar în cea stângă de armatele IV şi VI ruse.  Acum, la începutul lui decembrie 1916, au fost introduse în front forţe substanţiale ruseşti, iar trupele româno-ruse din zonă au şi fost puse sub comanda generalului Zaharov.

Peste câteva zile, la 9/22 decembrie, a avut loc o schimbare şi la Marele cartier general român, generalul D. Iliescu, mediocru şi slab pregătit, care a condus operaţiile, a fost înlocuit cu generalul Const. Prezan. Timp de șase zile,  între 9/22-14/27 decembrie, s-a desfăşurat bătălia de la Râmnicu Sărat, după lupte crâncene, care au cerut mari sacrificii, trupele române au trebuit să se retragă, ceea ce a determinat retragerea generală a forţelor româno-ruse în direcţiile Focşani şi Brăila. Alte lupte au avut loc la Caşin şi Focşani, care a fost ocupat, ca şi Brăila. În aceeaşi vreme, a început şi retragerea trupelor ruse din Dobrogea, patru corpuri de armată şi câteva divizii de cavalerie. La 10/23 decembrie, inamicul a atins linia Tulcea-Isaccea, iar după zece zile trupe germane, bulgare şi turceşti intrau în Măcin, Dobrogea fiind complet pierdută, ultimele unităţi s-au retras la nord de Dunăre, în Galaţi.

În cele 40 de zile, cât a durat retragerea dintre Argeş şi Siret, trupele germane au înaintat 200 km, adică 4-6 km pe zi, dar, în ultimele zile anului 1916, armatele inamice se aflau la limita eforturilor. La sfârşitul anului 1916, frontul s-a stabilizat pe văile Şuşiţei, Putnei şi Siretului, iar la 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, comandamentul german a fost obligat să dea ordinul de trecere în apărare a trupelor sale. Pierderi în oameni şi materiale au fost foarte mari, potrivit unei statistici americane, la sfârşitul primei campanii, românii pierduseră în total 500 000 oameni (100 000 morţi, 150 000 răniţi, 250 000 prizonieri. Armata română fusese înfrântă într-adevăr, dar nu a putut să fie nimicită, după cum mărturiseşte generalisimul Ludendorf: ,,Noi am bătut armata română, dar n-am putut s-o nimicim”. Fiinţa armatei a fost salvată, iar România nu a putut fi scoasă din luptă.

Retragerea în Moldova, din decembrie 1916, a fost teribilă, de un mare dramatism, amintind de vremurile de bejenie în masă medievale, fiind afectaţi deopotrivă soldaţi şi civili: ,,Slabi, palizi, încovoiaţi sub greutatea raniţelor încărcate, cu uniformele decolorate şi rupte, soldaţii…, obosiţi de zile întregi de marşuri, înaintează mereu frământând cu bocancii desfundaţi glodurile miriştilor şi lapoviţa drumurilor. Prin aerul umed şi rece, prin ceaţa groasă a zilelor, par nişte cortegii nesfârşite de umbre…”. În afara soldaţior, spre Moldova s-a revărsat o mare mulţime de oameni de toate categoriile, după cum relata un contemporan; ,,Convoaie întregi de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu faţa trasă, cu hainele în neorânduială, abia se mişcau gâfâind în lungul drumului. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care şi-au pus toată averea, nevasta, copiii, cu câteva ţoale, toţi se mişcă în lungul drumului, în preajma armatei, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea ce reprezintă aceasta”. În această retragere grăbită, s-a petrecut şi un episod nefericit, în gara Ciurea, un tren de pasageri ce mergea spre Moldova s-a ciocnit cu un tren aflat în gară, încărcat cu benzină: ,,au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi, mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi, refugiaţi din teritoriile ocupate, între care o mulţime din Dobrogea”.

Evacuarea de mari proporţii în Moldova, devenită centru al rezistenţei, a creat probleme deosebit de grave, pe lângă faptul că teritoriul ocupat (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) era supus unei spolieri metodice, trebuia organizată partea rămasă liberă din ţară, pentru a putea primi masa enormă de refugiaţi şi a permite pregătirea armatei pentru război. În ţara de peste Milcov, alături de refugiaţii civili şi de armată, au fost aduşi mii de tineri, între 16 şi 19 ani, precum şi recruţii anilor 1917-1920, prizonieri, circa 20 000 răniţi şi bolnavi. Despre aceşti răniţi, un deputat arăta în Parlament: ,,Ne plângem pentru răniţii noştri, care nu au căpătat îngrijirile necesare şi care au stat câte şapte zile, fără să poată să-şi găsească un pat în spital, care nu şi-au primenit pansamentul câte zece zile şi ne plângem că ei au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână pentru 5-6 zile drept hrană…Ne plângem că ostaşii noştri, după trei luni de război, au rămas în zdrenţe…”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (47)”

Ioan POPOIU: „Să nu ne rinocerizam”- Interviu cu Doina SPILCA

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc, mai întâi, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE.

Cum au fost copilăria și adolescența?

Doina SPILCA: Ursitoarea a fost trimisa Euterpei, m-a ursit cu hobby-uri. Copilăria și adolescența s-au dus. De cele ce s-au dus, numai de bine!

Ioan POPOIU: Acum ai început să scrii versuri?

Doina SPILCA: Versuri? Doar gânduri, semne de carte pentru fiecare filă de suflet, vârf de peniță într-un insectar de viață.

Ioan POPOIU: Cum este „dulcea pasăre a tinereții”?

Doina SPILCA: Răzvrătire – candoare.

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

Doina SPILCA: În plan spiritual.

Ioan POPOIU : Există un secret al existenței care ne-ar face fericiți?!

Doina SPILCA: Ne vom petrece spre lut căutând „secretul”, ne vom lamenta mereu că-i tainic și nu-l găsim. De ce-l ferecăm „secret”, de ce nu-l numim sănătate, spiritualitate, senin, zâmbet, normalitate?

Ioan POPOIU: Să vorbim despre poezie! Cum definești poezia?

Doina SPILCA: Esențializare, Univers în bob de slovă.

Ioan POPOIU: Literatura, arta, poezia ce loc ocupă în viața noastră?

Doina SPILCA: Locul pe care îl oferim noi.

Ioan POPOIU: Îți place Shakespeare?!

Doina SPILCA: E imposibil să nu-mi placă Shakespeare. E imposibil să nu-mi placă Eminescu.

Ioan POPOIU: De ce vibrăm atât la ROMEO ȘI JULIETA?!

Doina SPILCA: Emoționează mitul iubirii sacre, jertfa supremă și, de ce nu, „armonia antonimului” junețe – maturitate.

Ioan POPOIU: Și HAMLET? Am putea trăi fără prințul nefericit al Nordului?!

Doina SPILCA: Nu trăim fără el. Și noi ezităm între suspiciune și certitudine.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia ta?

Doina SPILCA: Alean, taină, dodii, griuri.

Ioan POPOIU: Ai un mesaj anume?

Doina SPILCA: Să nu ne rinocerizăm.

Ioan POPOIU: Publici puțin, ești foarte discretă, de ce?

Doina SPILCA: Tac atunci când nimic nu am a spune.

Ioan POPOIU: Poezia ar putea salva lumea?

Doina SPILCA: Poezia ar salva lumea dar … lumea nu dorește să salveze poezia.

Ioan POPOIU: Cum vezi viitorul nostru, al oamenilor? Mai există viitor?

Doina SPILCA: Dacă vom rămâne solari în lumea glacială.

Ioan POPOIU: Doina, în încheiere, te rog să ne spui cum te vezi tu? Cine este Doina Spilca?!

Doina SPILCA : Confortabil ca observator – disconfort în prim-plan.

––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

19 aprilie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)

Episcopia Tomisului. Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea  sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.

După Vetranion, în anul 381, printre participanţii la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla şi episcopul Gherontie al Tomisului- Sozomen îl aminteşte sub numele de Terentius. Se pare că el este urmaşul direct al lui Vetranion, iar la sinod a condamnat învăţătura greşită a lui Macedonie despre Sf. Duh. La rândul său, împăratul Teodosie îi cerea în acelaşi context să vegheze la păstrarea dreptei credinţe în Scythia Minor. După un timp, în 392, ca episcop la Tomis este menţionat Teotim I, despre care Sf. Ieronim (m. 420), în lucrarea sa „De viris illustribus” scria în acel an: „a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici”. Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în „Sfintele Paralele” aminteşte că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era „scit” de neam şi ducea „un trai modest”. Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune şi el că era „cunoscut de toţi pentru evlavia şi corectitudinea vieţii”. Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioşilor, reuşind să-i îmblânzească prin daruri şi ospeţe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un „zeu al romanilor”. Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la „nomazii de la Istru”. Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la Constantinopol, în 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzaţiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, şi mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învăţat şi teolog al creştinătăţii, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinţilor, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.

După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431, la care a fost condamnată erezia lui Nestorie. El a semnat cele „12 anatematisme”, propuse de Chiril de Alexandria, şi sentinţa de  condamnare a lui Nestorie. Nu ştim în ce împrejurări şi-a încheiat păstoria. Urmaşul său direct a fost episcopul Ioan, amintit înainte de 448, care s-a implicat în disputele teologice din vremea sa. Marius Mercator, scriitor latin conzemporan, scria că Ioan era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi monofizismului”, aflat constant pe linia dreptei credinţe. Episcopului Ioan i se atribuie unele traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latină, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cirului. Lui i-a urmat în scaunul de la Tomis, Alexandru, amintit în 449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări şi dispute provocate de monofizism, învăţătură greşită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu ştim cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menţionat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul IV. Solicitat de împăratul Leon I (457-474) să-şi spună părerea despre hotărârile sinodului, episcopul Teotim răspundea în scris că primeşte fără rezerve ceea ce s-a stabilit la Calcedon, încă o probă că ierarhii de la Tomis erau fideli liniei ortodoxe.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)”

Corina JUNGHIATU: „Viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…”- INTERVIU cu Ioan POPOIU

Corina JUNGHIATU: Vă mulţumim din suflet, Domnule Profesor, din partea revistei Grai Românesc, pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu, aşteptat cu interes de cititorii studiilor şi cărţilor dumneavoastră.

Cum priviţi, acum, anii de formare intelectuală ?

Ioan Popoiu: Aş spune fără ezitare că sunt anii mei cei mai frumoşi! Aventura pe care am trăit-o, de la 15 la 24 de ani, nu se poate compara cu nimic altceva din viaţa mea. Pe-atunci, eram fericit fără să ştiu, pentru că eram atât de ocupat! Mă trezeam zi de zi cu aceeaşi nerăbdare şi frenezie nestăvilită, doritor să cunosc lucruri noi, să citesc, să scriu, să privesc cu atenţie inepuizabilă lumea şi oamenii, mă pasionau filmul, radioul, televiziunea, presa, citeam cu nesaţ tot ce-mi cădea în mână, avid mereu de tot ce era nou, nerăbdător să cunosc alte şi alte faţete ale realităţii.

Corina JUNGHIATU: Să vorbim mai întâi despre anii de liceu. Unde aţi făcut liceul ?

Ioan Popoiu: Am urmat liceul, la Galaţi, la Liceul nr. 5, cu profil teoretic, aflat pe str. Traian, secţia de filologie-istorie. Era un liceu cu o disciplină severă, comparabil din acest punct de vedere cu un liceu militar.    

Corina JUNGHIATU: Ce vă pasiona în liceu ?

Ioan Popoiu: Sunt o natură pasională, în general vorbind. Eram atras de multe lucruri, ca elev la un liceu cu profil umanist, în primul rând lectura! Intram zilnic în bibliotecă , unde aveam o fişă bogată, iar bibliotecara, Doamna Marin, îmi împrumuta acasă tot ce-i ceream. Citeam la liceu, dar mai ales acasă. Eram atras în special de literatură, citeam cărţile recomandate la română, dar aveam ca disciplină şi literatura universală, unde era foarte mult de citit. Dar nu aveam nevoie de recomandările profesorilor pentru a citi, eu citeam oricum, pe lângă literatură, citeam istorie, filosofie, monografii, albume etc. În afară de literatură, eram pasionat de film, teatru, imi plăcea să merg la spectacole, operetă, muzică modernă, excursii, călătorii.

Corina JUNGHIATU: Ce cărţi citeaţi în liceu ?

Ioan Popoiu: Pe primul plan, erau cărţile de literatură, autorii români mai întâi, pe Sadoveanu şi Rebreanu am început să-i citesc încă înainte de liceu, apoi Eminescu, Caragiale, Blaga, Coşbuc, Arghezi, dar foarte curând, din clasa a X-a, când clasele s-au separat în umană şi reală, am început lectura sistematică şi metodică a clasicilor literaturii universale, pe curente şi autori. Atunci am început să citesc Homer, Cervantes, Corneille, Racine, Moliere, Goethe, romanticii, Schiller, Novalis, Byron, Hugo, Lamartine, apoi Balzac, Flaubert, Maupassant, scriitorii ruşi, Puşkin, Lermontov, Gogol, Tolstoi, Dostoievski ş.a. Un loc aparte am acordat lecturii lui Shakespeare, pe care l-am găsit în biblioteca liceului, citind volum după volum, până la epuizare, dar în legătură cu marele poet renascentist vreau să fac o precizare. Înainte chiar de a ajunge în liceu şi a-l citi, am ascultat piesele lui Shakespeare la radio, în contextul în care, în 1964, se împlineau 400 de ani de la naşterea poetului şi radioul a difuzat ciclul integral al pieselor lui Shakespeare! Îmi amintesc cum, în seara respectivă, la ora de difuzare a piesei, pe întuneric, în timp ce ceilalţi dormeau, eu ascultam cu emoţie şi teamă uneori, în interpretarea unor mari actori, piesele marelui dramaturg, la numai 12-13 ani! În liceu, am citit aceste piese, dar eu le ascultasem pe toate la radio, pe întuneric, cu câţiva ani mai înainte.

 Corina JUNGHIATU: Aţi fost un premiant ?

Ioan Popoiu: O, da! În primul an de liceu, am avut toate notele, de la 1 la 10, nu intru în amănunte! Dar, imediat după separarea claselor în reală şi umană, am nimerit într-o clasă de aproape 40 de fete, mai era un singur băiat alături de mine, în rest numai fete! Nu a fost prea greu, fetele nu erau prea ambiţioase, în anul II, fiind elevul cel mai bine pregătit, am luat premiul III, premiile I şi II nu s-au acordat, iar în anii III şi IV, am luat premiul I!

Corina JUNGHIATU: Cum percepeţi acum acei ani ?

Ioan Popoiu: Cu satisfacţie, pentru ce-am realizat, dar şi cu tristeţe, trebuia să mă bucur mai mult de viaţă, să trăiesc, să iubesc, erau atâtea tentaţii cu care se confrunta un licean! Mi s-a părut că au trecut destul de repede! Mi-a plăcut viaţa de licean, aş fi vrut să mai continue!

Corina JUNGHIATU: Aţi absolvit liceul! Ce-a urmat ?

Ioan Popoiu: A fost o perioadă grea pentru mine, nu a fost uşor! Îmediat după absolvire, am dat examen la facultatea de istorie-filosofie, la Iaşi, dar nu am intrat, deşi luasem zece la oral, concurenţa era foarte mare. Aveam aproape 20 de ani, dar nu ştiam ce să fac, după 12 ani de şcoală, m-am trezit fără ocupaţie. Am încercat prin toamnă să găsesc ceva de lucru, să predau ca suplinitor în şcoală, apoi ca bibliotecar etc. Nu am reuşit şi m-am apucat din nou să învăţ pentru facultate, cu toate că ştiam materia pe de rost. M-am dus tot la Iaşi, la aceeaşi facultate, erau 600 de candidaţi şi 30 de locuri, adică 20 pe un loc!

Corina JUNGHIATU: Cum a fost intrarea la facultate ? Aţi avut emoţii mari ?

Ioan Popoiu: A fost grea, iar emoţiile uriaşe. A fost primul moment greu din viaţa mea, o mare răscruce, mă întrebam ce voi face, dacă nu intru, nu vedeam viitorul decât în facultate. Nu voi uita prin ce-am trecut atunci! Din fericire, am reuşit să intru la facultate, am intrat cu 9, fiind situat între primii zece. După examen, m-am dus la părinţii mei, în satul natal, Şiviţa, aflat la 20 de km de Galaţi, unde am rămas până în toamnă.

Corina JUNGHIATU: Cum era Iaşul intelectual şi studenţesc pe atunci ?

Ioan Popoiu: La 1 octombrie 1972, m-am prezentat la facultate, locuiam la un cămin studenţesc din Copou, aveam bursă deja pe baza rezultatului de la admitere. La deschiderea festivă, care a avut loc în aceeaşi zi, decanul facultăţii, prof. Ilie Grămadă, ne-a vorbit despre misiunea universităţii şi provocările vieţii de student. Am reţinut formularea lui, care mi-a plăcut: din acest moment, ca studenţi, sunteţi ,,cives academici”! Ca să răspund concret la întrebare, cum era Iaşul pe atunci, aş sublinia că era un centru intelectual şi universitar renumit, veneau aici şi studenţi originari din Ardeal şi Oltenia. Erau intelectuali cunoscuţi aici, scriitori, istorici şi filosofi, medici prestigioşi, oraşul avea un Teatru Naţional, frecventat de studenţi, Operă, Filarmonică, unde mergeam des, reviste literare, precum Convorbiri Literare, Cronica, apoi radio Iaşi etc. La Biblioteca universitară ,,M. Eminescu”, în aulă, aveau loc conferinţe publice, unde mergeam ca studenţi, la Palatul Culturii, la prelegerile Junimii, de la Casa Pogor, la Muzeul Unirii, intram des în bisericile şi mănăstirile Iaşului. Într-un cuvânt, precum spunea Sadoveanu, sosit aici în jurul lui 1900, Iaşul era o ,,baie de lumină”!

Corina JUNGHIATU: Ce vă amintiţi din anii studenţiei ? Ce experienţe relevante aţi avut?

Ioan Popoiu: Amintirile sunt numeroase, preponderent plăcute! Anii studenţiei au fost speciali pentru mine, ani de emoţii şi frământări, trebuie să fac o selecţie pentru a vorbi despre acestea. Îmi amintesc de întâlnirile noastre ca studenţi, la cursuri şi seminarii, escapadele noastre ca tineri în localurile din parcul Copou, de obcei, la ,,Vânătorul”, prezenţa la conferinţe, am ascultat pe arheologul Radu Vulpe, pe istoricul Const. C. Giurescu, pe academicianul Ştefan Pascu, pe istoricul de artă I. D. Ştefănescu, pe criticul Al. Dima. La facultate, ascultam cu mare atenţie prelegerile prof. Ilie Grămadă, decanul nostru, care ne vorbea despre istoria medievală universală, fost director al teatrului din Iaşi, intelectual cult, el făcea divagaţii interesante, ne-a vorbit odată despre Hamlet şi felul cum a conceput Shakespeare acest personaj. Prelegeri interesante mai ţineau profesorii N. Gostar şi Gh. Platon. Am făcut, prin anul II de facultate, o excursie de studii pe la cetăţile şi mănăstirile din Moldova, erau zile frumoase de toamnă, iar noi aveam 21-22 de ani şi ni se părea că eram stăpânii lumii! Era în fond dulcea nepăsare a tinereţii, spontaneitatea şi fericirea de a ne bucura de fiecare clipă. Experienţe relevante, dacă vorbim acum despre acestea, au fost desigur, în anii tinereţii, întâmplări aparent neînsemnate pot deveni experienţe semnificative, care te ajută să evoluezi, să cunoşti alte faţete ale realităţii. Eram însetaţi de cunoaştere şi ne străduiam să avem acces la faţa nevăzută a lucrurilor. Îmi amintesc de faptul că, prin anul III, însoţit de un coleg, am vizitat o mănăstire din marginea Iaşului şi acolo am avut o convorbire înteresantă cu preotul de acolo. El ne-a studiat cu atenţie, ne-a tratat cu mare respect, adresându-ni-se cu formula ,,domnilor”, la facultate nimeni nu ne eticheta astfel, eram simpli studenţi, a căutat să scruteze profilul nostru spiritual, să ne arate cine suntem, ce vrem să devenim, ne-a întrebat de Dumnezeu, ne-a chestionat astfel încât să ne putem defini.

Corina JUNGHIATU: Lecturi fundamentale ?!

Ioan Popoiu: Lecturile le-am continuat după liceu, în anul cât am rămas acasă, în paralel cu pregătirea pentru facultate, am citit scriitori impoortanţi. La facultate, la Iaşi, am continuat aceste lecturi fundamentale, pe care nu le-am întrerupt niciodată până astăzi! Citisem minuţios Tolstoi în liceu, iar după aceea am început acasă Dostoievski şi am continuat să-l citesc în facultate, cred că am început cu ,,Demonii”, apoi am continuat cu ,,Fraţii Karamazov”, romanele de maturitate ale scriitorului, apoi celelalte. Eram absorbit de aceste lecturi şi, dacă în liceu citeam Shakespeare până şi în sala de mese a cantinei, acum citeam pe Dostoievski în pauzele de la cursuri şi, bineînţeles, la cămin, în timpul luber. Pe lângă literatură, pasiune de bază, acum trebuia să citesc carţi de istorie, Iorga, Xenopol, Onciul, Giurescu, am citit pentru prima dată cărţi de filosofie, acum am descoperit  pe Noica!

Corina JUNGHIATU: Pasiuni, trăiri, evocări ?!

Ioan Popoiu: E un aspect mai puţin cunoscut, despre care nu-mi este uşor să vorbesc. Ca student, aveam o viaţă personală, pasiuni, trăiri, dar nu reuşeam să mă decantez. Nu-mi era uşor să mă las furat de peisaj, să visez, să-mi permit libertăţi, pentru că nevoia de a-mi păstra bursa mă determina să acord multă atenţie, aşadar timp, pregătirii, trebuia să am note foarte mari. Rezultatul a fost că am avut, într-adevăr, note maxime, iar în anii III şi IV am avut numai note de zece. Aşadar, şi în facultate am fost premiant! Timp de doi ani, am luat premiul I. Venind vorba de premii, ele mă bucurau şi pentru că primeam multe cărţi drept premiu, în vremea în care nu aveam destui bani să ne cumpărăm cărţi. Dar eram trist, pentru că aş fi dorit să trăiesc o iubire adevărată, ceea ce nu am reuşit decât târziu. Asta mă deranja şi mă deranjează şi acum. Realizam că nu puteam avea toate ca student, că trebuia să fac o alegere, iar aceasta presupunea un preţ!

Corina JUNGHIATU: Cum a fost sfârşitul facultăţii şi perioada imediat următoare ?

Ioan Popoiu: Când am terminat facultatea, am trecut printr-o criză sufletească majoră, prima criză serioasă din viaţa mea. Abia acum, trăind această experienţă, realizam dramatismul existenţei, de care lecturile, pregătirea mă ,,feriseră” până atunci. Totul se desfăşura normal, eram în ultimele luni de facultate şi pregăteam licenţa, venind zilnic la Biblioteca universitară pentru redactarea lucrării, când, într-o zi…Aşa încep toate istoriile acestea, există o doză de imprevizibil în viaţa noastră! În acea zi de iunie, eram în sala de la etaj a bibliotecii, când a intrat o tânără frumoasă, cu părul negru, palidă, absentă, marcată de suferinţă, mai mult plutea decât mergea…Arăta atât de tânără, încât eu mă întrebam în gând ce căuta eleva aceasta într-o bibliotecă frecventată de studenţi… A venit şi în zilele următoare, la fel de absentă, iar într-o zi am întrebat-o dacă pot să mă aşez lângă ea, a acceptat…Am început să vorbim între noi, apoi au urmat plimbările prin oraş…Uitasem de lucrare, de facultate, de toate! Între timp, terminasem lucrarea de licenţă şi aveam timp mai mult, Mariana (aşa o chema!) la fel, ne ocupam de noi, realizând că uitasem de tinereţea noastră…Ne întâlneam la universitate, în amfiteatre, lăsându-ne pradă unor îmbrăţişări fierbinţi, într-o asemenea împrejurare, răvăşită sufleteşte, însetată de afecţiune, într-un gest de tandreţe, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, iar eu stăteam uimit şi extaziat! Era pentru prima dată, când o fată îmi săruta mâinile, nu-mi amintesc dacă a mai făcut-o cineva după aceea. Ne-am întâlnit într-o zi în grădina botanică, aflată în apropiere de Copou, un loc care-i plăcea ei, mi-a arătat nişte fotografii cu familia ei, apoi, cuprinsă de mare emoţie, tremurând şi plângând, mi-a povestit că este căsătorită, are un copil mic, dar a părăsit-o soţul şi acum este singură, încercând să-şi refacă viaţa. Eu ascultam uluit, nevenindu-mi să cred toate acestea, tremurând ca şi ea, prins în şuvoiul emoţiei, şi, în acelaşi timp, încercam să o liniştesc. Mi-a spus că vrea să se recăsătorească şi m-a întrebat ce-am de gând, mai mult, aş spune chiar că m-a cerut în căsătorie! Eram îndrăgostit, o iubeam deja, ne vedeam zilnic de câteva săptămâni, nu mai puteam da înapoi, am acceptat tot, pe ea şi copilul. M-a rugat să anunţ pe părinţii mei şi mi-a oferit fotografii de-ale ei. Am mers împreună în locurile de agrement ale Iaşului, la Ciric şi Bucium, căutam să ne apropiem cât mai mult unul de altul, ne purtam ca nişte logodnici în aşteptarea căsătoriei…

Lucrurile au continuat astfel până la banchet, am mers singur, ea nu a putut veni cu mine, dar am continuat să ne vedem, îmbrăţişările erau la fel de calde. Urma ca ea să mă prezinte părinţilor ei, amândoi medici, era stabilită o vizită la ea acasă pentru a-i anunţa despre căsătoria noastră. Dar, la un moment dat, am observat o schimbare la Mariana, întârzia la întâlniri, părea absentă şi era frământată de ceva. Am aflat că soţul ei, care o părăsise (ea stătea acum la părinţii ei), se întorsese şi că ea se gândea la o împăcare…Mi-am dat seama că lucrurile erau grave, eu mă vedeam deja căsătorit, cu perspectiva de a trăi alături de Mariana, pe care o iubeam fără limite, în Iaşi, oraşul studenţiei mele. A părăsi Iaşul era o tragedie pentru mine, ca şi pentru mulţi din colegii mei. M-am străduit să accept inevitabilul, logodna a fost ruptă de fapt, pentru mine au venit zile grele, după extazul afectiv în care trăisem până atunci. A urmat repartiţia, prin iulie, am vorbit din nou cu Mariana, ca să ştiu ce să fac, dar nu mi-a dat niciun indiciu! Ea s-a aflat în sală în timpul repartiţiei. În aceste condiţii, deşi aveam locuri în muzee la Vaslui şi Bârlad, iar în învăţământ în apropierea Iaşului, nu ştiu ce nebunie m-a cuprins şi, revoltat pe soartă, am decis de unul singur să plec departe şi am cerut Muzeul din Făgăraş. Plecarea din Iaşi, de care trebuia să mă despart, a fost o agonie, mi-am luat rămas bun cu inima grea de la Mariana şi am plecat acasă, la părinţii mei, lângă Galaţi.

Credeam că povestea de dragoste s-a terminat, dar n-a fost aşa! Nu a trecut mult şi am luat-o de la capăt! În toi de vară, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la Mariana, o scrisoare fierbinte, care-mi ardea în mâini, poştaşul mi-a înmânat-o pe uliţă şi acolo m-am oprit lângă o fântână să o citesc. Ce-mi spunea Mariana ? Ea regreta neînţelegerea apărută între noi şi acum se arăta gata să fie soţia mea la Făgăraş, la Şiviţa sau unde voiam eu! Eram uimit, nu-mi venea să cred, dar puteam face altfel ? M-am aprins din nou pentru Mariana, care mi-a trimis şi alte rânduri, şi în mine s-a trezit din nou speranţa că vom ajunge la căsătorie. I-am scris din nou iubitei mele şi i-am propus să ne întâlnim la Iaşi. Am ajuns în oraşul studenţiei mele, la locul de întâlnire, dar Mariana, care îmi ceruse în scris să fie soţia mea, nu a venit la întâlnire, apoi s-a lăsat tăcerea…Disperarea mea era acum mai mare, de la extaz am ajuns la agonie! Mi-am pierdut liniştea şi somnul şi, pentru prima dată în viaţă, m-am gândit la sinucidere, pierderea fiinţei iubite mi se părea ireparabilă, nu mai vedeam nicio ieşire…Cu mari eforturi, am reuşit să supravieţuiesc şi să mă pregătesc pentru plecare, acum începea efectiv viaţa pentru mine şi ea avea un gust amar.

Corina Junghiatu: După absolvire, aţi început o nouă etapă, cum au fost acei ani ?

Ioan Popoiu: La 1 septembrie 1976, m-am prezentat la primul meu loc de muncă, obţinut prin repartiţie, la Muzeul Ţării Făgăraşului, încercând să mă adaptez la oameni şi locuri pe care nu le văzusem niciodată. Am stat la început la hotel, apoi la un cămin muncitoresc. Eram singur, mă simţeam ca exilat, nu-mi era uşor să mă apropiii de cineva, iar iubirea neîmpărtăşită mă făcea melancolic, chiar depresiv… La serviciu, la muzeu, nu erau probleme, eram tânăr absolvent, la 24 de ani, elegant, venit după o şedere de patru ani într-un mare oraş, eram rece, distant, interiorizat, rana mea sufletească era adâncă, nu erau şanse de vindecare aşa curând. Primul an, cel puţin, a fost foarte greu, eram singur şi izolat, mă simţeam ca un marţian, iar prin octombrie, a trebuit să mă internez în spital, pentru o operaţie de apendicită, ceea ce mi-a accentuat depresia. După un an, în toamna următoare, a sosit în oraş un grup de ingineri stagiari, repartizaţi la Combinatul chimic din Făgăraş şi, prin alte cunoştinţe, am reuşit să pătrund în acest grup.

Corina Junghiatu: Viaţa de tânăr intelectual era una frumoasă, de invidiat?

Ioan Popoiu: Mă gândesc cu plăcere la acei primi ani după terminarea facultăţiii, au fost ani de fericire, de libertate şi de vis…Prin octombrie, am fost la Iaşi, să-mi iau diploma de licenţă, atunci m-am întâlnit din nou cu Mariana, era la un liceu industrial. Mi-a spus că s-a recăsătorit cu un bărbat, care avea un copil mare, uitase de ce-mi spunea în scrisori. Eu aveam 25 de ani, stăteam în faţa ei, o iubeam, iar ea nu observa…Ne-am văzut mai târziu, după mai mulţi ani…După sosirea în oraş a grupului de ingineri, situaţia s-a schimbat, iar tonalitatea mea sufletească a fost alta. Printre ingineri, erau persoane de care ulterior aveam să mă ataşez foarte mult. Inginerii au sosit prin octombrie, la un an după absolvirea facultăţii, erau vreo 20- 30, băieţi şi fete, cei mai mulţi erau absolvenţi ai politehnicii din Timişoara, oraş perceput atunci ca cel mai occidental din ţară. Nu ne-a fost greu să ne apropiem unii de alţii, ne uneau enorm de multe lucruri, eram adepţii libertăţii în toate, împărtăşeam aceleaşi valori, eram prima generaţie formată după război, în noile condiţii, eram toţi în jurul vârstei de 25 de ani şi ne consideram invincibili, nu ne păsa de nimic, voiam să ne bucurăm de viaţă şi de tinereţea noastră, cu toată frenezia şi imaginaţia. Locul ideal de întâlnire erau petrecerile noastre, cu muzică bună şi băutură din belşug, toţi beam, toţi fumam, toţi dansam, toţi iubeam. Limitele în interiorul grupului erau abolite, era o mare familie, o atmosferă de frăţietate, de libertate, de aventură şi bun gust. După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic, într-o atmosferă de entuziasm fără limită. Fiecare întâlnire o transformam în bucurie pură, eram atât de tineri şi superb de nepăsători. Grupul de ingineri nu locuia în acelaşi loc, cei mai mulţi locuiau în cartierul Tudor, la marginea oraşului, în blocurile turn, A, B şi C, iar mai puţini în blocul turn de la gară, acolo am întâlnit-o prima dată pe o ingineră sosită cu grupul. Era într-o seară de toamnă, ascultam muzică cu câţiva amici, când cineva spune: ,,vine şi Dana”! Nu trece mult şi văd intrând o tânără superbă, blondă, cu părul pe umeri, în blugi, cu o bluză subţire de catifea albastră, a venit la mine, mi-a întins mâna şi mi-a spus cu un zâmbet şăgalnic: Dana! Am vorbit cu ea, am dansat, aşa a intrat Dana în viaţa mea şi de atunci nu a mai plecat, tot amici foarte buni suntem şi acum. Mai târziu, ea s-a mutat în Tudor, la blocul turn  A, etajul 4, prima cameră pe stânga, unde stătea în cameră cu Dorina și Dana. Erau printre ei, câţiva de care îmi amintesc bine, Doru, Sany, Cantemir, Hans, Letiţia, de restul nu-mi amintesc. Întâlnirile noastre, din cursul săptămânii sau de la sfârşitul ei, însemnau relaxare şi petrecere, program de discotecă, ne întâlneam într-o garsonieră, de obicei la Dana şi acolo ne distram până noaptea târziu. A doua zi, ei, ca ingineri stagiari, se prezentau de dimineaţă, la serviciu, la Combinatul din Făgăraş, numai Cantemir era la cel de la Hoghiz, în apropierea oraşului. Pe lângă discotecile, pe care le organizam aproape zilnic, foarte des mergeam în excursii, la sfârşitul săptămânii, la Poiana Braşov, la Păltiniş. Dar locul nostru preferat era Sâmbăta, o cabană aflată în Munţii Făgăraşului, la 1200 m, unde urcam uşor de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Ajunşi la cabană, aprovizionaţi cu hrană şi băutură, ascultam muzică, dansam, până târziu spre dimineaţă. De multe ori, urcam în munţi mai sus, pe Surul sau Negoiul, mergeam la Bâlea cascadă sau mai sus, la Bâlea lac. Aceste ieşiri le făceam indiferent de sezon, în toate anotimpurile! Aceştia au fost, pentru noi, cei care i-am trăit, cei mai frumoşi ani! După câţiva ani, Dana, îmi scria din Timişoara: ,,Paradisul l-am avut, l-am trăit, l-am văzut cu ochii noştri”!

Această frumoasă aventură, atmosfera de vis, de libertate şi de fericire, a durat trei ani. După acest interval, inginerii şi-au încheiat stagiul, unii au plecat în armată, alţii s-au căsătorit, Dana a plecat la Timişoara, unde s-a căsătorit cu Doru. În acest mod, grupul s-a destrămat, ne-am risipit şi, fără să ştim, ne aşteptau vremuri grele…

Corina JUNGHIATU: Totuşi, anii 80 au fost foarte grei, o perioadă dramatică pentru societatea românească! Cum au fost aceşti ani pentru Dvs. ?

Ioan Popoiu: Încă din toamna lui 80, atmosfera a început să se schimbe, după încheierea Universiadei de la Bucureşti, au început lipsurile, din magazine lipseau alimentele, nu mai găseam unt la micul dejun. Dar si atmosfera de libertate (relativă), cu care eram familiarizaţi de pe vremea studenţiei, se schimba pe neaşteptate. Se instala pe tăcute o rigiditate ideologică şi socială, nesiguranţa şi teama luau proporţii, pe nesimţite ne-am trezit într-o altă societate, tot mai străină de noi şi de idealurile noastre, a cărei faţă nu o bănuiam, eram tineri şi ne făceam încă iluzii. Dar eram la curent pe atunci cu Carta 77 din Cehia, cu acţiunile dizidentului Vaclav Havel, cu Mişcarea Goma din acelaşi an, pentru apărarea drepturilor omului, cu Scrisoarea adresată Conferinţei de la Belgrad, pe aceeaşi temă, cu acţiunile dizidenţilor români, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Doina Cornea ş.a. Această mişcare de trezire a conştiinţei civice, inţiată pe la sfârşitul anilor 70, Greva minerilor din Valea Jiului, din vara lui 77, eseul lui Goma, ,,Cutremurul oamenilor” şi înfiinţarea SLOMR, primul sindicat liber, de către dizidentul Vasile Paraschiv, a continuat şi s-a accentuat la începutul anilor 80.

În acest context, de efervescenţă civică şi de idei, eu insumi am decis să rup tăcerea şi să mă alătur acestei mişcări şi, după o reflecţie, la 31 mai 1985, am adresat un memoriu conducerii politice (Comitetului Central), în care le-am prezentat, pe şapte coli ministeriale, punctul meu de vedere despre situaţia din societatea românească şi nevoia unor măsuri înnoitoare. După trei luni, a venit ,,răspunsul” lor: la 31 august, am fost convocat la Securitatea judeţeană Braşov şi anchetat mai multe ore, pentru cele susţinute în memoriu, de maiorul Nicolae Şerban. Am fost supus la mari presiuni psihice şi supravegheat îndeaproape până în 1989.

Manifestarea pe faţă a convingerilor nu era posibilă, ceea ce ştiam, în acelaşi an, în septembrie 85, am mers la Păltiniş, pentru a-l întâlni pe filosoful Const. Noica, ale cărui cărţi le citisem, dar era plecat în străinătate. Am reuşit să-l întâlnesc în februarie 1986, iar acea întâlnire a fost fundamentală, ideea sa era că nu ne putem salva decât prin cultură, în numele acelui ,,Dumnezeu al culturii”! Am revenit de la întâlnire cu convingerea de a mă consacra cărţilor, studiului, am revenit la Păltiniş, în decembrie 1987, la înmormântarea lui Noica. În mai 1987, l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu, la Insitutul unde lucra, am vorbit despre aceleaşi lucruri, împărtăşea ideile lui Noica. Să menţionez că, tot acum, prin octombrie, am aniversat absolvirea facultăţii, ne-am întâlnit cu colegii de facultate, au fost trei zile de vis…Am întâlnit-o din nou pe Mariana, iubirea mea eternă…Ne-am întâlnit la Biblioteca universitară, unde ne-am văzut prima dată, apoi în Grădina botanică, am stabilit să ne scriem…O nouă tulburare a apelor s-a produs la 15 noiembrie 87, la Brasov, erau semne ale unei prăbuşiri, dar nu ştiam că sfârşitul este atât de aproape…

Corina JUNGHIATU: Au venit apoi acele zile din decembrie 89, început de nou ev, revolta de la Timişoara, la 16 decembrie, în 21 decembrie, la Bucureşti! Ce-au însemnat zilele acelea pentru dvs. ?

Ioan Popoiu: Am fost foarte implicat, era cu neputinţă să stau deoparte, cum am aflat de manifestaţiile de la Timişoara, am intrat în alertă, pregătindu-ne sufleteşte pentru ceea ce avea să urmeze…

Corina JUNGHIATU: Aţi stat în faţa televizorului sau aţi fost în stradă ?

Ioan Popoiu: Lucrurile s-au desfăşurat aşa. Am rămas în stare de încordare, după Timişoara, până la mitingul de la Bucureşti, din 21 decembrie, când a devenit clar ce va  urma… Pe atunci, eram muzeograf la Făgăraş şi, la ora 17, ne-am adunat în centrul oraşului, în scurtă vreme, eram mii de oameni în stradă, unde am manifestat până târziu noaptea. A ieşit armata, taburile, dar nu a tras…A doua zi, am pornit spre centrul oraşului, pentru o nouă manifestaţie, dar aflasem deja ce se întâmplase la Bucureşti, totul se sfârşise, m-am bucurat că am fost acolo unde trebuie, atunci când primejdia era reală!

Corina JUNGHIATU: Se năştea o nouă lume, cum au fost primele zile şi luni de libertate?

Ioan Popoiu: A fost o experienţă care se întâmplă o dată în viaţă, oricum foarte rar în istorie, am avut satisfacţia, ca istoric, de a asista la prăbuşirea unei lumi învechite şi naşterea alteia noi! Primele zile şi luni de libertate au fost ca un vis frumos întrupat, zeiţa libertăţii era printre noi şi era frumoasă, superbă, cuceritoare, am iubit-o şi eram gata de orice sacrificii pentru ea! Aerul libertăţii era atât de tare, încât ne simţeam ca ameţiţi, dar aerul acesta ne făcea bine, nu voiam altceva. Au fost luni frumoase, fericite!

Corina JUNGHIATU: Aţi fost implicat în fenomenul PIAŢA UNIVERSITĂŢII ?

Ioan Popoiu: Momentul respectiv a fost crucial, am fost din primul moment de partea celor aflaţi în Piaţă, pentru emanciparea de comunism, iar brutalitatea intervenţiei din 13-15 iunie 1990 a fost un atentat grav. În timpul manifestaţiei maraton, am fost la Timişoara, în Piaţa Operei, unde s-a desfăşurat un mare miting, acolo am cunoscut-o pe Doina Cornea, i-am sărutat mâna cu mare emoţie. În Bucureşti nu am mai ajuns, s-a sfârşit rapid şi brutal, manifestaţia a fost înăbuşită prin forţă. Iar consecinţele au fost de lungă durată.

Corina JUNGHIATU: Cum au fost anii 90, în viaţa dvs. ?

Ioan Popoiu: Au fost ani grei, tulburi, ca pentru majoritatea oamenilor, numai cinicii, afaceriştii veroşi şi profitorii au dus-o bine. Repere nu existau, în afară de deţinuţii politici şi veteranii care au luptat în Rusia împotriva armatei roşii, era greu să te orientezi. Pentru mine, nu a fost uşor, eram marcat de cursul evenimentelor, nu-mi găseam liniştea, atmosfera era extrem de tulbure, toxică chiar, eram mai tot timpul revoltat, realizam bine că mergem într-o direcţie contrarie celei dorite de noi.

Corina JUNGHIATU: A fost o perioadă grea ?

Ioan Popoiu: Este puţin spus, disperarea era foarte mare, în condiţiile în care aşteptările erau uriaşe, voiam să se întâmple adevărate minuni, iar cei care conduceau se târau precum cârtiţele. Au fost oameni, oneşti, care s-au sinucis pur şi simplu din deznădejde, deoarece vedeau dezastrul care se profila. Mă gândesc la Călin Nemeş, actor cu stofă de erou, care a înfruntat soldaţii cu pieptul gol, în 21 decembrie, în piaţa Clujului, aceştia au tras în plin, Nemeş s-a prăbuşit în stradă, dar a supravieţuit miraculos, pentru ca, peste câţiva ani, să se sinucidă din disperare, în semn de protest faţă de farsa politică de la putere!.

Corina JUNGHIATU: Ce gânduri vă stăpâneau ?

Ioan Popoiu: Eram într-o revoltă permanentă faţă de cursul evenimentelor, nu vedeam nicio ieşire, ne învârteam toţi, milioane de oameni, într-un cerc vicios. Pe atunci, în aceşti ani, scriam poeme postmoderniste, ca şi în anii 80, şi am observat copleşit că tonalitatea acestora era asemănătoare, deşi existase momentul 89! Fusese doar o iluzie de schimbare, alternativa, reală, practic nu exista.

Corina JUNGHIATU: Eraţi implicat ? Cum era AGORA acelor ani ?

Ioan Popoiu: Eram, până în vârful unghiilor! Cu temperamentul meu romantic şi concepţiile care mă animau, eram mereu în avangardă, hotărâţi să ducem până la capăt ceea ce începusem în 21 decembrie 89! De fapt, pentru mine, implicare începuse mai înainte, încă din adolescenţă, în 1968, s-au întâmplat evenimente esenţiale, revolta studenţească din Cartierul Latin, Paris, a fost asasinat senatorul Robert Kennedy, idolul generaţiei noastre, iar la 21 august 1968, a fost înăbuşită primăvara de la Praga, de tancurile ruseşti. Botezul meu poltic a avut loc în acest an, douăzeci de ani mai târziu, în 1989, aceste convingeri au fost reactivate. Pentru mine şi cei din generaţia mea, 21 decembrie 89 nu era decât continuarea acelui 21 august 1968, din adolescenţă! Însă drumul era lung şi greu, obstacolele numeroase! Am aderat încă din primele zile la o formaţiune politică de dreapta, iar la alegerile din 20 mai 1990, am candidat pe listele Uniunii Democrat Creştine, dar nu am ajuns deputat. La următoarele alegeri din 1992, am candidat la Senat, pe listele Mişcării pentru România, condusă de Marian Munteanu. Nu am reuşit să devin nici deputat, nici senator, dar politica a continuat să mă pasioneze. După venirea la putere a Convenţiei şi alegerea lui Emil Constantinescu, considerând că am revenit la normalitate, mi-am reluat preocupările intelectuale.

Corina JUNGHIATU: Acei ani au reprezentat un moment axial ?

Ioan Popoiu: Da, în acei ani, aveam şansa să accedem la adevărata libertate, la o societate democratică normală, la valorile României interbelice, frumoasa ţară distrusă de comunism. Această şansă s-a profilat odată cu venirea Regelui de Paşti, în 1992, şi victoria CDR, din noiembrie 1996, dar, în final, această tentativă a eşuat!    

Corina JUNGHIATU: Aţi fost martor la intrarea în mileniul trei! Cum aţi perceput acel moment ?

Ioan Popoiu: Da, a fost un moment efectiv memorabil! Să ne gândim numai: nu orice generaţie de oameni are şansa de a fi martoră la trecerea într-un nou mileniu! Momentul a fost trăit cu satisfacţie, dar şi cu preocupare, luciditate şi vădită nelinişte. Ca istoric, ştiu ce spaimă teribilă a însoţit trecerea în mileniul doi, Anul 1000, oamenii aveau impresia că este (va fi) sfârşitul lumii! Spaima prin care au trecut oamenii atunci nu poate fi descrisă! Dar să ne întrebăm sincer şi lucid: noi, oamenii Anului 2000, nu avem nicio problemă ?! Viitorul nu ne trezeşte nicio nelinişte ? Ştim oare spre ce ne îndreptăm ? Sfârşitul lumii nu ne mai spune nimic? Răspunsul este evident negativ, poate că spaimele noastre ar trebui să le întreacă pe ale celor din Anul 1000!

Corina JUNGHIATU: Când a început etapa următoare în viaţa dvs. ?

Ioan Popoiu: Oricât aş fi fost captivat de cursul evenimentelor, realizam că trebuie să pun ordine în sufletul meu, în lumea mea lăuntrică. În sinea mea, mă întrebam ce va urma acum, revolta din 89 reprezenta o răspântie, dar noi aveam viaţa noastră, exigenţele noastre! Nu puteam lăsa lucrurile aşa, în desfăşurarea lor haotică! Continuam să reflectez, să scriu, să citesc, îmi dădeam seama că trebuie să fac ceva, să iau o decizie, care să mă ajute să pot scruta mai bine viitorul! Frământat de asemenea gânduri, în vara lui 97, ca din întâmplare, am plecat într-un pelerinaj! Am pornit din Timişoara, cu cinci autocare, pe la începutul lui august, pelerinajul fiind organizat de preoţi greco-catolici, dar în grup eram ortodocşi, catolici etc. Destinaţia pelerinajului era Medjugorje (o mică localitate croată, catolică, aflată în sudul Bosniei), unde, în 1981, Fecioara Maria a apărut unor copii, (era a treia apariţie marială, după Lourdes şi Fatima). Aici, la începutul lui august, în fiecare vară, se organiza un festival al tineretului catolic din Europa. Spre acest loc ne-am îndreptat, trecând prin Ungaria, Croaţia şi, evident, Bosnia. Traversând Bosnia, de la nord la sus, am trecut prin Sarajevo, capitala ţării, şi am văzut peste tot semnele războiului, urmele gloanţelor erau pe toate clădirile întâlnite în cale. Slujbele (liturghiile) aveau loc în catedrala principală din Medjugorje, aflată sub custodia franciscanilor, la fiecare oră, în altă limbă, italiană, franceză, germană, iar în centrul orăşelului se află o mică statuie a Fecioarei, unde ne adunam seara, pentru rugăciuni şi cântări. Dormeam afară, în corturi, iar cei care aveau euro stăteau la hotel, masa o luam gratuit la cantinele deschise de italieni aici – să adaug că peste tot se vorbea italiana! Într-o zi, ne-a vorbit părintele Jozo, căruia i se arătase Fecioara, apărea un ziar cu mesajele EI, copiii, acum oameni tineri, ne-au vorbit despre aceste apariţii, care continuau, întâlnirile aveau loc zilnic pe stadion, unde participau mii de oameni. În timpul şederii acolo, am urcat pe colină, într-o zi la amiază, împreună cu Elena Pora, o fată frumoasă şi elevată din Braşov, care vorbea italiană, ea fusese de multe ori în pelerinaj, fiind iubită de toţi pentru fineţea ei. Am urcat amândoi, în puterea soarelui de amiază, până în vârful colinei din marginea oraşului, aflat la peste o mie de metri, unde se afla o cruce foarte mare. Acolo, la Medjugorje, era un spirit specific, cântam în biseric sau pe stadion, ţinându-ne de maini, cu deosebită căldură şi încredere, eram toţi creştini, ca la început, nu mai conta confesiunea din care făceam parte! În noaptea din ajunul plecării, am urcat cei peste 1000 de metri ai muntelui din apropierea oraşului, închipuind astfel drumul Mântuitorului spre Golgota, iar acolo, sus pe munte, la ora 5 dimineaţa, a avut loc o ultimă liturghie pentru noi, iar la sfârşitului liturghiei, preoţi catolici, în veşminte albe, ne-au oferit, tuturor celor prezenţi, trupul Domnului (Corpus Christi). În acest mod, apoteotic, s-a încheiat pelerinajul nostru. M-am întors schimbat, iar peste un an, în toamna lui 1998, am intrat la Teologie!

Corina JUNGHIATU: De ce Teoogia ?!

Ioan Popoiu: Gândul de a ajunge la Teologie era mai vechi, calea spirituală se profilase devreme, dar ezitam, într-o vară, pe la 30 de ani, pornisem pe jos până la mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Brâncoveanu, iar în anii 80, citeam cartea fundamentală a Părintelui Stăniloae, apărută în 1943, ,,Iisus Hristos sau îndumnezeirea omului”! În aceeaşi vreme, citeam Teologia Dogmatică, în trei volume, fără egal, a Părintelui şi Filocalia, în zece volume, a aceluiaşi. Drumul era trasat deja pentru mine, dar revolta din 89 a întrerupt pentru câţiva ani acest parcurs. Când, în octombrie 98, am pătruns pe poarta Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” din Sibiu, eram perfect motivat, ştiam spre ce mă îndrept, calea era deschisă! Am început cu literatura, am continuat cu istoria şi filosofia, pe la începutul anilor 90, am făcut câţiva ani de yoga, acum, prin intrarea la Teologie, încercam să sintetizez toate preocupările mele anterioare într-o aspiraţie spirituală înaltă.

Corina JUNGHIATU: Aţi avut un proiect ca student la Teologie ? Urmăreaţi ceva anume?

Ioan Popoiu: La început, tatonam, întrebându-mă ce voi face. Nu exista ceva concret, nu mă gândeam la preoţie, totuşi, cum am intrat la facultate, am început să predau elevilor religie, îmi plăcea, o făceam cu pasiune. Pe de altă parte, era dificil să slujeşti în rândul clerului, erau anumite exigenţe, voiam să rămân un spirit liber! Teologia era, pentru mine, în primul rând, o preocupare metafizică, cunoaşterea adevărurilor ultime! Am venit la această facultate, pentru că chiar voiam să cunosc mai mult despre partea nevăzută, tainică, a lucrurilor, despre suflet, aspecte pe care credeam că le cunosc! Timp de cinci ani, am urmat cursurile secţiei pastorale ale facultăţii de Teologie, aceea care îi pregătea pe viitorii preoţi şi, ca şi înainte, am urmărit să mă pregătesc cât mai bine, să obţin note maxime. A fost o experienţă remarcabilă parcurgerea acestor ani, mi-a permis să mă decantez sufleteşte, să-mi cunosc limitele, să-mi fixez mai bine obiectivele.        Continue reading „Corina JUNGHIATU: „Viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…”- INTERVIU cu Ioan POPOIU”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (46)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

După această ripostă fermă, la 15/28 octombrie, contraatacul român a continuat şi prin lupte înverşunate rezistenţa germanilor a fost înfrântă, aşa cum s-a întâmplat la Arsuri-Horezu. Germanii au fost siliţi să se retragă în condiţii extrem de grele şi cu numeroase pierderi. Germanii au fost înfrânţi în defileul Jiului, dar păstrau încă un cap de pod în trecătoarea Surduc. Prin victoria repurtată în aceste zile, Divizia 11 infanterie a oprit pătrunderea germanilor prin defileul Jiului, remarcându-se prin conducerea operativă a luptelor generalul Cocorăscu, comandantul diviziei, şi colonelul Anastasiu, comandantul Grupului Jiu.

În ciuda eşecului suferit, germanii n-au renunţat la forţarea munţilor, generalul Falkenhayn hotărând ca ,,acţiunea de rupere” a apărării române din Carpaţi să fie executată tot prin pasurile Surduc şi Vâlcan. În aceste trecători, două unităţi germane, Brigada 144 şi Divizia 11 bavareză, păstrau încă poziţii favorabile de o parte şi de alta a Jiului. Germanii au pregătit cu minuţiozitate noua acţiune, masând din vreme o cantitate mult superioară de forţe şi mijloace: 4 divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie, în timp ce în zonă se afla doar Divizia 11 infanterie română. Această puternică grupare germană, bine înarmată şi echipată, a trecut la ofensivă în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1916. Beneficiind de superioritate numerică şi tehnică, germanii au câştigat rapid teren, înaintând 8-10 km pe zi, iar trupele române au fost obligate la replieri succesive. Trupele inamice au reuşit să străpungă defileul, la Bumbeşti, înaintând pe mai multe direcţii spre Târgu Jiu, pe care l-au ocupat la 2/14 noiembrie.

Conducerea militară română, complet surprinsă de noua ofensivă germană, a acţionat prea târziu, abia la 3/16 noiembrie, în a şasea zi a ofensivei, ea a trimis întăriri, Divizia 17 infanterie, dar era prea puţin şi prea târziu. La acea dată, inamicul ieşise din defileu, aflându-se dincoace de munţi şi realizase o pătrundere de 40 km, folosind cu succes Corpul de cavalerie (două divizii) al generalului Schmettow. Între 4/17-6/19 noiembrie, ei au ajuns la Filiaşi, interceptaseră calea ferată Turnu Severin-Craiova şi se aflau la 80 km faţă de aliniamentul de pornire al ofensivei. Încercările a două detaşamente române de a executa un contraatac s-au dovedit imposibile, iar trei detaşamente aflate pe teritoriul Olteniei, care totalizau 16 batalioane, 2 escadroane şi 13 baterii, au fost forţate să capituleze la Isbiceni, pe malul drept al Oltului. Încă din seara de 4/17 noiembrie, în raportul înaintat de divizie către Armata I, se arăta că ,,situaţia este foarte critică”! Continuând nestăvilite înaintarea, la 11/24 noiembrie, trupele germane au forţat Oltul la Stoeneşti, unde au preluat controlul podului (10 km est de Caracal), şi au trecut Oltul la Slatina, afluind în câmpia munteană. Mai grav, la 10/23 noiembrie, o grupare germană comandată de generalul Kosch a trecut Dunărea la Zimnicea, îndreptându-se spre Bucureşti, în timp ce dinspre Oltul mijlociu înaintau în aceeaşi direcţie alte două grupări inamice, Kuhne şi Krafft. Acţiunea trupelor celor trei grupări ,,K”, care invadaseră câmpia munteană şi acţionau concentric, îşi propuneau ocuparea capitalei ţării.

Situaţia statului şi armatei române se apropia de o catastrofă, după trecerea Oltului de către germani, la 12/25 noiembrie, autorităţile politice (regele, parlamentul, guvernul) au părăsit Bucureştiul şi s-au retras la Iaşi, devenit pentru doi ani capitala de război a României. În situaţia extrem gravă creată, comandamentul român a decis să angajeze o bătălie pe Argeş-Neajlov, pentru salvarea capitalei, cunoscută şi sub numele de ,,Bătălia pentru Bucureşti”. Această bătălie este considerată cea mai amplă şi de mare complexitate acţiune militară angajată de armata română în timpul campaniei din 1916.

Pregătirea marii bătălii de pe Argeş-Neajlov a început la 12/25 noiembrie, imediat după forţarea Oltului de către germani, la acea dată, situaţia armatei române era următoarea: Armata I, cu Corpul 1 armată, care dispunea de 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, la aripa dreaptă, Armata II, cu Corpul 2 armată, iar pe linia Dunării, se afla Grupul militar de apărare, cu 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii. La 11/24 noiembrie, generelul Const. Prezan a fost numit comandant al ,,Grupului de armate general Prezan”, care dispunea de 13,5 divizii, grupate în trei armate, iar la 12/25 noiembrie, Marele cartier general, prin ordinul de operaţii nr. 19, fixa misiunea acestui Grup: ,,oprirea înaintării inamicului de la vest şi sud-vest”.

Dispozitivul de luptă român era constituit în felul următor: 1. Armata I, formată din 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, ocupa un front de 110 km, între Curtea de Argeş şi Ipoteşti, sat aflat la 14 km sud de Slatina; 2. Grupul apărării Dunării, alcătuit din 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii, plus o divizie de infanterie şi una de cavalerie, pe un front de 200 km, plasat între Turnu Măgurele şi Olteniţa; 3. Două divizii ruseşti, plasate între Olteniţa şi gura Ialomiţei, în faţa cărora nu erau forţe inamice şi care nu au intervenit în luptă; 4. Marele cartier avea la dispoziţie trei divizii, aflate în refacere la Ploieşti. În faţa trupelor române, se aflau trei Grupări armate germane (cele trei grupări ,,K”), care totalizau 16 divizii, superioare prin număr, dotare tehnică şi armament, ele dispuneau de divizii proaspete, recent constituite. Planul bătăliei de la Argeş avea la bază ideea executării unei manevre pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi înfrânte succesiv. Conform informaţiilor, germanii înaintau cu două grupări, una la nord (Krafft) şi alta la sud (Kosch), fără legătură între ele, forţele generalului Kuhne erau împărţite între cele două grupări. În aceste împrejurări, generalul Prezan s-a decis ,,a îndrepta şi concentra forţele chiar pe câmpul de bătălie, pe care-l aprecia a fi regiunea dintre Drăgăneşti şi Neajlov”.

Înainte chiar de începerea ofensivei proiectate, în dimineaţa de 15/28 noiembrie, trupele române au angajat lupte îndârjite cu unităţile germane aflate în marginea şi înăuntru satului Prunaru, locul unde a avut loc şarja Regimentului 2 roşiori: ,,De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii.Regimentul este distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului, în cap cu bravul lor comandant”. Ofensiva urma să înceapă la 16/29 noiembrie, dar a trebuit să fie amânată din cauza întârzierii unor divizii şi, în timpul acesta, Marele Cartier încerca să obţină sprijinul armatei ruse pentru plănuita ofensivă, dar răspunsul a fost că aceasta ,,nu poate acţiona fără ordin superior”. În cea mai grea şi mai însemnată bătălie, armata română a fost lăsată singură de aliaţi ei (ruşii). Bătălia de pe Argeş-Neajlov s-a desfăşurat între 17/30 noiembrie-20 noiembrie/3 decembrie 1916, pe un front lung de 120 km, începând de la Goleşti şi până în apropierea Dunării, constând ,,dintr-o serie de lupte, date izolat, dar formând un ansamblu operativ”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (46)”

Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE! Tomiris, aș vrea să ne spui la început câteva cuvinte despre tine, cum te percepi tu? Cine este TAMARA TOMIRIS GORINCIOI?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Născută în afara Țării, mereu, conștient sau inconștient,  am fost în căutarea identității. Îmi căutam lumea mea încă din copilărie.  În ochii lumii, am fost o ciudată, o visătoare și o romantică. În fine, sunt un vlăstar din Arborele milenar al neamului geto-dac, o Dacă născută în spațiul istoric al Dacilor Liberi. Acesta ar fi  blazonul meu heraldic,  de care sunt mândră și de care am conștientizat prin ani, în pofida restricțiilor și înstrăinărilor la care au fost supuși basarabenii.

Ioan POPOIU: Acum, să ne întoarcem spre origini, să ne spui despre locul natal, familia, părinții ?

Tamara Tomiris GORINCIOI: M-am născut în (fostul) județ Iași, astăzi Ungheni, la 15 km de Prut.  Părinții mei, simpli țărani, au făcut școala primară românească. Tata, Vasile, deși nu a făcut studii mari, mi-a fost și primul profesor. Era îndrăgostit de istorie, geografie și cred că mi-a transmis și mie. Adeseori venea la noi în ospeție unchiul Goriță, invalid de război, ostaş al Armatei Române, luat prizonier de ruşi. A ajuns până la Don.   Atunci își permiteau să vorbească mai multe, desenau pe podea harta lumii, punctau țările. Trăgeam cu urechea și era foarte interesant.

Părinții mei, cu șapte copii, munceau din zori și până-n noapte.    Eu, ca mezina,  eram scutită de munci, tata mă încuraja să învăț, să fac studii, să reușesc ce nu a avut posibilitate să facă el. Maică-mea, Xenia, cu 3 clase făcute la români (aşa cum se spunea) şi tatăl, Vasile cu tocmai 4 clase (dar care făceau cât două universităţi sovietice), noţiunile român, limbă română, le ştiam de mică. Deşi nu pătrundeam în sensul lor adevărat, îmi plăcea când la sărbători, părinţii şi rudele cântau “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

 A fost  poate cea mai impresionantă lecţie de istorie.  Ascultam cu sufletul la gură povestirile tatălui, care, pe timpul românilor, mergea cu carul cu boi la Iaşi după stofă şi merinde, despre cum au venit ruşii şi au prădat oamenii de grâne şi animale, cum au venit nemţii şi s-au purtat civilizat cu lumea.  Deşi nu făcea politică, simţeam din vorbele tatei o durere şi o mare părere de rău că “ne-au luat ruşii”, cum spunea el. Cu românii şi cartea era carte, şi viaţa era alta. De la părinţi am aflat şi despre alfabetul latin al limbii noastre. Tata, și aşa nu a învăţat să scrie cu buchii ruseşti. …  Iar mama nu ştia niciun cuvânt în limba rusă, în afară de pâine (hleb). Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o, când, odată, în timpul studenției,  captivată de viaţa studenţească, cei de acasă nu aveau nici o veste de la mine. Mă pomenesc într-o bună zi cu o scrisoare de la tata, scrisă în română, cu alfabet latin. Cu acea scrisoare m-am lăudat la jumătate de facultate, până într-o bună zi, când  epistola a dispărut. Cine ştie, poate  o mai recuperez din dosarul meu personal al fostului KGB.

Copil fiind, nu conştientizam că m-am  născut în afara Patriei, în  închisoarea cu nume Uniunea Sovietică, monstrul ce mi-a furat ce are un om mai scump pe lume – Ţara.   Nu  aveam de unde să ştiu  ce înseamnă Basarabia, România,  URSS.

Drama neamului, a părinților, am simțit-o tot prin prisma istoriei nefaste. În sat nu era familie, om, care să nu aibă drama sa, rude, părinți deportați în Siberia sau refugiați peste Prut. Despre refugiul basarabenilor  a scris Paul Goma, în romanul Arta Refugii sau în Săptămâna Roșie.  În timpul războiului, tata a fost recrutat în armata de rezerviști. Lucrător la căile ferate din Ungheni, centru raional. A scăpat de Siberia, pentru că avea copii mici.  Când ne-au ocupat rușii, în 1940, sora tatei, Eugenia, cu familia și un prunc de un an în brațe, a încercat să treacă Prutul, în România. Rușii au tras în ei, omorându-i copilul. Cumplita dramă  a marcat-o pentru întreaga viață. Și-a ieșit din minți. Și-a revenit parțial și a amai avut un copil, Leontin.

Ioan POPOIU: Fiecare loc are saga lui! Cum este acest sat, Untești?

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Satul de baștină, copilăria, a fost panteonul care mi-a dat acea energie divină din care mi-au crescut rădăcinile. Situat pe o colină, de acasă, de pe prispa casei, vedeam împrejurimile, lumea, de sus. Vedeam pădurea, cerul, vorbeam de una singură cu copacii, florile. Tata avea un ritual al său. În fiecare an, sădea câte un pom pentru fiecare copil. Al meu, întâi a fost un cireș, apoi, un cais, apoi, un nuc.  Îmi plăcea să merg cu oile la păscut cu alți copii de vârsta mea. Pădurea mă fascina și, de pe atunci, încercam să compun povești, poezioare.  Îmi amintesc și acum o strofă din prima poezie scrisă, fiind prin clasa a 7-a: /Pădurea e vioară, Din taine și din dor,/Trezită primăvara, în murmur de izvor/. Am publicat-o într-o revistă cu nume comsomolist, “Scânteia leninistă”, și am primit 300 de scrisori. Pe atunci nu exista netul.

Despre istoria și vechimea satului Untești, al Unghenilor, situate pe maul estic al Prutului,  am aflat mai târziu, din arhive și cărți ale renumiților cercetători basarabeni Gheorghe Bezviconi, Ioan Pelivan, Paul Mihail, refugiați în timpul războiului la București. O legendă populară, culeasă de folclorişti prin părţile locului, cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu, din satul Unteşti. Acesta ar fi avut o fiică  frumoasă, care într-o zi a fost furată de turci. Îndată a fost organizată o goană şi, pe locul unde a fost eliberată, boierul a dispus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite unghii, de unde şi denumirea – „Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul din jurul cârciumii a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni.

Alte date fac trimiteri la boierul Dumitrache Carastate din Iași, care avea în proprietate moșii la Unțești, Pârlița și Todirești. La Unțești a construit un conac, o moară și o biserică.  După reforma agrară din secolul 19, conacul s-a ruinat, iar noua proprietăreasă, sora lui Anghelichia, a construit la 1875, pe o colină din preajma satului, un turn medieval, ca un castel gotic, deasupra cu o aripă a lui Eol, care răsuna până la Ieși, la adierea vântului. Aici veneau în vizită prințul Cantacuzino, nobilii basarabeni Catargi, Stuart, Gafencu, Moruzi.  În copilărie, mergeam adeseori la Turn, pe dealul Redi, cum i se spunea, aproape devastat și ascultam cântecul tainic … de eol.

Este pomenit Unțeștii și într-o cronică veche privind Unghenii, una dintre cele mai vechi localităţi din Basarabia. Potrivit cercetătorilor, încă în secolul I – III d. Hr., pe aici îşi aveau drumul lor de negoţ grecii Pontului Euxin. Apoi, în evul mediu, vedem trecînd prin apropiere Drumul Sării, Drumul Pescarilor şi Marele Drum Comercial Tătăresc.

Un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru teritoriul oraşului actual un grup de şapte sate, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi. Printre ele și Unțeștii. Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare (DRH,A ,1976, 149).

Unghenii a fost vizitat în anul 1877 de vestitul arhitect francez Alexandre Gustave Eiffel, autorul proiectului podului feroviar peste Prut, construit în anul 1877, zis și Podul Effel. Pe la Ungheni, în august 1885, trece cu trenul spre Odesa (Ucraina) poetul Mihai Eminescu (1850- 1889). La Ungheni, în 1871, vine să se inspire şi să scrie prietenul lui Mihai Eminescu, scriitorul  Ion Creangă (1839 – 1889), care a locuit şi a activat la Iaşi în calitate de învăţător, inspector şcolar şi unde publică o parte din scrierile sale.

La Ungheni şi-a găsit refugiu prinţul Constantin Moruzi, unul dintre apropiaţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, intrat ulterior în dizgraţia acestuia. Dânsul a ctitorit biserica „Sf. Nicolae”, în anul 1882, unde şi-a găsit mai apoi locul de veci. Aici şi-a petrecut copilăria fiul său, Dumitru Moruzi, analist politic şi scriitor. Prin Ungheni a trecut de nenumărate ori scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea la vânătoare în codrii de la Rădenii Vechi, localitate vecină cu Unțeștii mei.

Despre vechimea acestor locuri vorbesc și descoperirile arheologice geto-dacice din  secolul I-II d.Hr. Printre obiectele extrase se numără o podoabă, unică prin tehnica de executare și metal. Este vorba de un cercel din aur, care are un element în formă de amforă, decorat cu mărgele. La fel au fost descoperite urme ale culturii Cucuteni. Fapt ce denotă că suntem partea a Daciei de Jos.

Ioan POPOIU: Vorbești într-un poem despre mama ta, despre prispa părintească, există o magie aici?

Tamara Tomiris GORINCIOI: La noi, ca la tot românul,  prispa este o fascinație a contemplării,  un loc al luminii. Dacă în casă oaspeții intrau la masa de sărbătoare, în zilele obișnuite aici era loc de taifas, de cină lângă cuptoraș, la o mămăligă cu lapte, brânză de oi și jumere. Era locul unde mama își expunea florile, zestrea pentru fete sau torcea lâna.  Casa părintească era înconjurată de prispă de jur împrejur.  Cred că aici, pe prispa rotundă, am făcut înconjurul lumii… în toate punctele cardinale. În partea din față, avea un mic cerdac, cu trepte. Aici era locul meu tăinuit. Un fel de amfiteatru al lumii.

Dacă tata era mereu dus pe câmp la muncă, mama era stăpâna casei, a prispei și a cuptorului. Lângă prispă era și măsuța rotundă unde mama răsturna mămăliga, unde venea cu bunătățile de pe lume – plăcinte, sarmale, alivenci. Când eram mici, ne punea într-un leagăn-covată  de lemn tot pe prispă. Aceasta cred că este magia prispei,  punctul de legătură cu lumea. O întâmplare din copilărie, pe care mi-a povestit-o mama, cred că a fost ca  o predestinație. Luată de grijile casei, eu având poate vreun an, m-a lăsat în leagănul-covată de pe prispă în care adormisem, cu sticluța de lapte lângă mine.  La un moment dat, a descoperit șocată că lângă mine, în covată, dormea încolăcit un șarpe de casă, iar laptele era băut. A țipat de frică, credea că sunt moartă. Sarpele  încetișor a plecat …  Legenda spune că fiecare casă își are șarpele lui. Cred că era șarpele protector ce m-a inițiat mai târziu în simbolistica dacilor, unde Șarpele, Dragonul, au un rol primordial.

Mama era blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în gâțe pe care le făcea coc deasupra capului. Fiind cea mai mare dintre frați și surori, cu bunicul Alexandru,  mort în Primul Război Mondial, a fost să fie mireasă la 15 ani. Era încă copilă, când tata a adus-o acasă plângând, cu zestrea modestă în carul cu boi. Dar a trecut și acest test. Era o fire optimistă, veselă și muncitoare ca o albinuță. Se trezea odată cu soarele și reușea să țină sub control gospodăria mare,  să pregătească dejunul, să hrănească păsările, animalele, să ne dea instrucțiuni  și să meargă și la deal.

Am avut o copilărie pitorească, fără griji. Chiar dacă nu aveam rochii scumpe, jucării, aveam locuri dragi și bucurii imense.  Amintiri de aur la păscut de   boboci,  jocul de v-ați ascunselea la căpițele de fân, la cules porumbele în pădure, fuga după cărăbuși sau la furat de cireșe,  la săniuș, la colindat de Crăciun ….

Ioan POPOIU: Cum a fost școala primară, în condițiile din Basarabia ?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Cred că a fost un noroc că  la școală obiectele ne-au fost predate în română (limba moldovenească). Deși manualele de limbă și literatură moldovenească, cum i se spunea pe atunci, erau același manuale de Limbă și Literatură Română, dar cu materie trunchiată. Din Eminescu învățam doar Luceafărul și Împărat și Proletar, din Alecsandri – Pastelurile, din Creangă – Amintiri din copilărie. Erau incluși doar clasicii din Moldova istorică și scriitorii cu origine basarabeană precum Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Alecu Donici. Scriitori clasici români precum Caragiale, Blaga, Arghezi, Coșbuc nu figurau în program.  Fiind aproape de Prut, prindeam posturile TV și Radio București și Iași. Mie, nu mi-a fost greu să citesc în grafie latină. Dimpotrivă, îmi era drag, știind că s-a făcut o dreptate. Profesoara de limbă română (moldovenească) m-a descoperit într-un fel, m-a încurajat să scriu, să particip la olimpiade. Scriam cel mai bine compuneri pe teme libere. Cele tematice erau politizate.

Deși îmi plăcea să citesc, cred că noi, basarabenii, am fost nedreptățiți și la acest capitol. Biblioteca din sat era sărăcăcioasă, în mare cu cărți rusești și doar o mica parte, în așa zisa limbă moldovenească, sintagmă artificială, în alfabet chirilic.  Noroc că puteam citi  Eminescu,  Creangă,  Alecsandri, Sadoveanu, editați  la Chișinău.  Și mai erau romanele unor scriitori din literatura universală: Jules Verne,  Mark Twain, Daniel Defoe, Tolstoi, Esenin, Pușkin. Acasă aveam pe Coșbuc și Goga. În rest, doar cărți despre revoluționari, comsomoliști… opere alese de Lenin, Marx și Engels.   Rusa nu o știam și nici nu mă tenta să o învăț. Îmi era parcă străină.   În sat, nimeni nu vorbea rusa. Era o comună compactă, formată din moldoveni (români) autohtoni. Mai târziu, studentă la universitate, am însușit-o involuntar, pentru că limba rusă era limbă de stat.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat Facultatea de Jurnalism! De ce? Cum au fost anii studenției? Cum era Chișinăul pe atunci?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am vrut să fac facultatea de Istorie, dar știind că manualele de istorie sunt politizate, am ales Jurnalismul. Întotdeauna am crezut că prin Cuvânt poți spune și reabilita un adevăr istoric. Îndrăgostită de literature română, eram conștientă că Eminescu nu poate fi în  același timp poet al două popoare, am pledat pentru filologie. Am susținut examenele de admitere la Filologie, secțiunea Jurnalistică. M-au încurajat profesorii, tata, frații. Aveam acasă Dicționarul Limbii Moldovenești, tipărit după DEX-ul românesc. Academicienii de la noi, lingviștii, cu studii la Iași și București, nu puteau să inventeze o limbă artificială. Doar că dicționarul era în chirilică.  Îmi plăcea frumusețea limbii și visam să o învăț în toată frumsețea și complexitatea ei, să pot vorbi frumos și fluent ca peste Prut.

La facultate, unica cu obiecte ce se predau în limba română, am avut marele noroc să am parte de profesori dotați, ce cunoșteau istoria, literatura română, care ne-au transmis, uneori codificat (era interzis să vorbești deschis despre istoria noastră comună, despre răpirea Basarabiei etc.)  despre unitatea limbii românești, despre clasicii literaturii române.  Venind la Chișinău, mi s-a deschis o altă lume.

Chișinăul era un oraș al contrastelor. Pe de o parte, un oraș rusificat, ostil, în locurile publice ți se cerea răspicat să vorbești în rusă. Pe de altă parte, exista o oază de românism, cenaclul de la Uniunea Scriitorilor unde se vorbea deschis despre valorile literature române, serate literare unde îi aveam ca oaspeți pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru și Stefan Hrușcă. Trăiam în lumi paralele. Luase avânt  Mișcarea de Eliberare Națională, care a culminat cu 31 august 1989. Ne salvau cărțile românești procurate de la Moscova, Cernăuți, Odesa, unde existau librării de literatură străină. Literatura română, ca să vezi, era catagolată ca străină. În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru, în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor, care, tacit, dar neînfrânţi, şi-au apărat cu dârzenie credința, doinele şi baladele, sârbele şi horele.

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă, reprezentată de Ion Druță, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

 Făcând parte dintr-o generaţie a sacrificării – absolventă a Facultăţii de jurnalistică, promoţia   anilor 70-80, când ni se preda obligatoriu Istoria presei de partid, iar noi cutezam să luam lecţii alternative  la Biblioteca Naţională (fosta Krupskaia) de Istoria românilor sau din Publicistica lui Mihai Eminescu, Cioran, Eliade, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Stănescu etc., citeam, însetați de frumusețea limbiii române, despre adevărul istoric. Aici găseam și reviste românești. Am fost într-un fel eroii anonimi ai unei mişcări de rezistenţă  faţă de un regim  odios.  Fiind în era de înflorire a turnătorilor, ştiam că fiecare student naţionalist avea dosarul nr. 1  (acesta era echivalentul pentru cei ce frecventau Secţia de literatură străină  de la  această bibliotecă) la KGB. Iniţial, listele erau  întocmite la decanat.  Ne-o spuneau tot ei, colegii noştri turnători, de voie sau nevoie. Cei care nu s-au conformat  cerinţelor presei de partid, după absolvire au fost repartizaţi în provincie, iar în diplome, deşi am susţinut examene de intrare la Facultatea  de Jurnalism, în diplomă ni s-a dat calificarea de  filolog, profesor de limbă şi literatură moldovenească. Pentru că am fost o grupă rebelă, cu cele mai multe dosare personale la securitate. Acestea aveam să le aflăm mult  mai târziu.

Noi, cei luaţi la index, mulţi ani nu am fost angajaţi în presa comunistă de la Chişinău. Pe atunci, toate ediţiile periodice mai treceau cenzura, înainte de a vedea lumina tiparului, chiar în Casa Presei, la intrarea în tipografie. Oficial, funcţionarul nu se numea cenzor, ci redactor de serviciu. Privilegiaţii aveau funcţii bune, imediat după absolvire: secretari de redacţie sau redactori la secţia de partid a unui ziar sau emisiuni Radio – TV.  Salvarea celor rebeli de  a se întoarce la  Chişinău era actuala Bibliotecă Naţională (pe atunci director ,)  unde eram angajaţi şi fără obligatoria pe atunci viză de reşedinţă în capitală. De acolo, cine şi cum. Cea mai apropiată de ziaristică  era corectura, unde nu prezentai un pericol mare Disidenţa noastră sau respingerea de către societate a durat până la începutul anilor 90, când s-a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională.

A apărut primul ziare democratice „Sfatul Ţării” şi „Moldova Suverană” (pe atunci cu statut naţional), unde am avut onoarea să activez.

Ioan POPOIU: Cum era profesia de ziarist în Basarabia sovietică?  Concret, ce făceai ca ziaristă?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Îi mulţumesc Domnului că nu  am alunecat şi nu am cântat osanele puterii,  păstrându-mi verticalitatea, demnitatea de jurnalist, de creștin. Deşi, sincer vorbind, pentru „sângele meu de pur ziarist” sau altfel spus, de „jurnalist răzvrătit”,  am avut de suferit.  În lipsa eficienţei organelor de drept, populaţia, ajunsă la limita disperării, ni se adresa disperată, invocându-ne uneori şi rolul de avocat, judecător. Continuând rubrica mea „Cu ochii pe voi” , cu alte investigaţii şi articole în “Mesagerul”, la un moment dat atinsesem interesele cuiva din culisele patronilor. Graţiei redactorului-şef, Vlad Pohilă, un jurnalist de mare verticalitate, nu am fost concediată. Peste câţiva ani, în 2000, publicaţia şi-a sistat activitatea. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la  prima publicaţie din R.Moldova, de după proclamarea independenţei – “Sfatul Ţării”, organ al Parlamentului, care a activat doar doi ani.  După un  şir de  reportaje şi comentarii incomode despre războiul din Transnistria, unde era vizată conducerea de vârf, Sfatul Ţării a fost închis pe motiv că diminuăm imaginea Parlamentului.  Acesta a fost, într-un fel, drumul sau bătălia pentru o presă liberă. Am simţit influenţa din umbră a unor subiecte partizane chiar şi la ziarul municipal “Capitala”, unde nu se publicau materiale ce vizau o anumită formaţiune politică sau o personalitate neafiliată unui grup de interese. Până la urmă, noi, echipa de ziarişti, în frunte cu redactorul-şef Antonina Sârbu, am refuzat să facem partizanat politic şi am plecat. Cu părere de rău, modelul de jurnalism sovietic ne mai joacă feste!

Sincer, când am decis să mă fac ziaristă, am văzut în ea doar romanticul. Pe parcurs, am conştientizat că este una dintre cele mai grele şi periculoase profesii din lume. Statisticile arată că zeci de jurnalişti îşi pierd viaţa, devenind victimele terorismului, ale corupţiei şi clanurilor mafiote de la putere Şi totuşi, dacă aş parafraza spusele unui coleg de breaslă, aș  spune că profesia de ziarist e o chestie de destin. Te transformă definitiv. Iubeşti meseria asta necondiţionat. Dacă, într-adevăr, cuvântul tău are un impact justiţiar, schimbă societatea în bine, demască răul, spune adevărul. Astăzi, cititorul este altul, dacă nu-l convingi, nu eşti sincer, trişezi, aruncă ziarul la coşul de gunoi. Soarta a fost ca soțul meu, Dumitru Ciobanu, scriitor și ziarist, având aceeași profesie, m-a sprijinit mereu, mi-a dat libertate, să stau nopțile pentru a-mi scrie editorialul, fără pretenții că uneori lăsam bucătăria pe seama lui.

Consider că sunt un om fericit, pentru că meseria de jurnalist mi-a adus multe clipe de bucurie, împliniri, atunci când am fost apreciată de cititori, am figurat în topuri, am reuşit să fac investigaţii riscante, care au demitizat un clan politic sau economic etc. Dar am avut și clipe grele, atunci când m-am lovit, ca şi alţi colegi ai mei,  de peretele cenzurii sau al intereselor de gaşcă.  Atunci când am aşteptat luni la rând un salariu derizoriu sau am şomat, pentru că nu mi-am permis sa fiu un ziarist de curte. Oricum, este o profesie palpitantă şi dură. Este o parte din destinul meu.

Ioan POPOIU: Și a venit ziua de 31 august 1989! Ce-ți amintești ? Ai fost la acea Mare Adunare?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Pe 31 august 1989 a fost ora astrală a basarabenilor, fiind toate premisele benefice Unirii.  S-a revenit la Alfabetul Latin și Limba Română a fost decretată limbă oficială de stat. Îmi amintesc și acum, cu palpitații, acea zi, când, practic, Basarabia ieșise în stradă, în Piața Marii Adunări Naționale. Circa un milion de oamneni, cu tricoloare, icoane, flori. Atunci s-a cerut și Unirea cu Țara. Dar nu a fost să fie. Moscova, prin intermediul Bucureștilor, cu președintele de atunci Ion Iliescu, au pus tabu pe ideea de Reunire.

Ulterior, pe 27 august 1991, s-a declarat Independența! S-au deschis granițele și noi, basarabenii, am venit la  Mecca noastră, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la Eminescu, la cetăți și mănăstiri. Personal, ca şi mulţi alţi conaţionali, aş evidenţia miracolul apariţiei filialelor de carte românească în oraşul nostru profund rusificat, într-o perioadă cînd situaţia la acest capitol era de-a dreptul dezastruoasă, procentul de carte în limba noastră fiind unul nepermis de mic. De peste Prut a venit Cartea românească și la Chișinău se inaugurează 11 biblioteci de carte românească. Viața pornise pe un făgaș nou, împrospătat de gustul libertății.

Dar gustul libertății ne-a costat mult. Pe 2 martie 1992, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurundu-se în Estul statului, în Transnistria.  Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni. Din zona transnistreană s-au refugiat în zona basarabeană peste 100 000 de persoane. Distrugerile economice (poduri, căi de comunicaţie etc.) depăşeau de două ori bugetul anual al ţării.

Războiul a avut importante consecinţe politice: a acreditat ideea că tânărul stat nu poate funcţiona în afara sferei de influenţă moscovită; a consolidat poziţia politică a forţelor neocomuniste antinaţionale. Războiul a făcut să cadă masca democraţiei de pe faţa conducătorilor de la Kremlin, demonstrând că menţinerea imperiului este o prioritate a Moscovei şi pentru realuarea ei nu există nicio regulă de joc. A fost consolidată formaţiunea pseudo statală „rmn”-un succes al politicii Moscovei.

Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă, România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare. În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care, în 1991, au declanşat conflicte militate şi războiul. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex. Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mai mult, acestui flagel atribuindu-se un colorit interetnic, forțele oculte au dat vina pentru instabilitate pe unioniști, astfel revenindu-se la nostalgii comuniste. În lipsa unei Armate Naționale, au apărat integritatea forțele de combatanți, voluntarii, care au apărat eroic fiece sat și bucățică de pământ. În pofida faptului că aveau de înfruntat Armata 14-a. Tiraspolul practice a fost luat cu asalt, când un ordin de la Chișinău a cerut retragerea. S-au întâmplat lucruri stranii, trădări, capitulare, devenind ostaticii unui regim post-totalitar.

Ioan POPOIU: Ești foarte pasionată de istoria noastră milenară! De ce ISTORIA? 27. De unde pasiunea pentru istoria noastră străveche?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Am avut dintotdeauna o pasiune mare pentru istorie, pentru că ne-a fost interzisă,  a fost falsificată, am fost mereu umiliți și am suferit pentru faptul că ne-am născut români. Un milion de basarabeni au murit în gulagul sovietic,  pentu vina că erau români, au fost deportați în Siberia, împușcați, murind de foame și de frig. Un genocid roșu despre care nu se vorbește pe plan internațional.  O tragedie, un flagel care a marcat destinul basarabeanului.

Dar dragostea mea cea mare este istoria veche, care mi-a deschis noi orizonturi, m-a teleportat într-o lume miraculoasă. În ultimii ani, pasionată de istoria veche, a geto-dacilor – care ar trebui să fie Biblia spirituală a românilor,  sunt fascinată de trecutul nostru milenar, de unde au luat naștere toate culturile și limbile  lumii. Nu o spun eu, o spun savanți și cercetători străini.   Tot mai mulți cercetători, arheologi, cu renume mondial, afirmă că zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Câteva exemple. Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe. Același lucru a spus și Vasile Lovinescu în Getica și dacologul și savantul B.P. Hasdeu.
Despre  vechimea noastră ne spun scrierile lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.). Aflăm că un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi, ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz.

Am descoperit că o legendă vorbește depre urmele lui Heracle incrustate pe o stâncă de la Nistru. Transmise pe cale orală, ele fac trimiteri la istoria noastră milenară. Dacă la unele popoare, eroii miturilor, ai legendelor, sunt pitici, elfi, spiriduși și alte spirite ciudate, în mitologia românească avem de a face cu Hercule, Prometeu, Apollo,Orfeu… Deși în majoritatea izvoarelor acești eroi legendari sunt atribuiți pe nedrept Greciei. Herodot ne comunică tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scyțhilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă, de pe țărmurile râului Tiras (Nistru). La Țipova, la o veche mănăstire rupestră din Dacia de Jos (Basarabia) călugării vechi aduc mărturii că aici s-ar fi născut Orfeu. …

Dar cel mai important aspect legat de civilizația antică dezvoltată la poalele munților Carpați și Balcani este că, în vremea sa, a fost creată prima scriere din lume. Tăblițele de la Tărtăria, vechi de circa 7500 de ani, rămân dovezile celei mai vechi scrieri din lume, precedând cu milenii scrierea sumeriană. Arheologii au inventariat, până în momentul de față, circa 700 de simboluri diferite în scrierea danubiană, un număr asemănător cu al hieroglifelor egiptene. Savantul german Harald Haarmann, specializat în lingvistică, susține că scrierea danubiană este mai veche decât cea sumeriană și că ar trebui să fie acceptată drept cea mai veche scriere din lume.

Strămoșii noștri geto-daci erau avansați în materie de medicină, construcție, astrologie. De la Strabon ne-au rămas primele relatări cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele cerești, în timpul peregrinãrii sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmăcitor al fenomenelor cerești. În cele din urmã, a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însușirea de a dezvãlui voința zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5).

Cunoștințele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate și de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii știau raportul dintre diametrul Soarelui și al Pamantului și cunoșteau în amănunt mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau și orbitarea Lunii în jurul Pământului.  Același autor mai relatează că multe cunoștințe despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost însuștie de către daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

Mai mult, unii cercetători din perioada contemporană, printre care Șt. Bobancu, E. Poenaru și C. Samoila, sunt de părere că unele construcții de la Sarmizegetusa, precum Soarele de Andezit, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii în determinarea cu exactitate a anumitor momente și faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Cred că avem o mie și una de motive  ca să revenim la vechea denumire Dacia, proiect promovat și de Mihai Eminescu și de o  pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari din generația  paşoptistă. Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând.

Potrivit eminescologului  Aurel  E. David, Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români, în a doua jumătate a secolului XIX. Or, pentru a da viață proiectului respectiv, era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare”,  Eminescu a publicat poezia „Rugăciunea unui dac”(dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Eminescu, pentru noi basarabenii, a fost Îngerul protector  care ne-a salvat Limba Română. Prin poezia lui, prin romanțele pe versurile sale, care se cântau la sărbători, ne-a apărat de rusificare, ne-a fost model de gândire, de spiritualitate, Cine, dacă nu Eminescu, s-a angajat  în apărarea Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului său şi face din situaţia acestei provincii româneşti o problemă internaţională. A scris sute de articole de polemică, a demonstrat că Basarabia e pământ românesc furat samovolnic de ruși. jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

 În anul Centenarului Unirii, putem să citim studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online, de Mihai-Eminescu.Ro. și să ne convingem, să-I convingem pe politiceni /Că un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la e/l. /A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă /. Eminescu,  Basarabia. : Cine, dacă nu Eminescu, a spus că în România totul trebuie dacizat.

Am putea oare noi contracara umilința uitării de a fi daci?! Aici ar fi poate și cheia de reabilitare a neamului nostru, revenirea la proiectul Daciei Mari, început de pașoptiști și promovat de Eminescu. Revenirea la numele initial, Dacia, ar situa România pe un alt făgaș, ne-am recupera demnitatea și am aplica legile drepte ale străbunilor. De ce străinii sunt deranjați de cuvântul Dacia? Pentru că ar trebui să recunoască supremația noastră, să ne întoarcă tezaurul furat de la daci, să recunoască că toți zeii antici erau daci, că prima scriere (Tăblițele de la Tărtăria) a luat naștere  pe acest pământ, că suntem poporul primordial.

Cineva încearcă să ne facă amnezici și lipsiți de identitate, să spună că nu avem istorie. Au fost distruse practic sau tăinuite toate scrierile privind istoria noastră veche. Atât externe, cât și din interior. Dacia Hiberboreană a lui Aron Densusisnu, apărut în 1936—37, in câteva numere din revista Etudes Traditionnelles, la Paris’, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut în România, cu excepţia câtorva apropiaţi ai scriitorului. Doar în 1984 a fost descoperit în Italia, de Claudio Mutti, pe care l-a tradus și l-a publicat . Apare  in iulie 1984, in zilele în care autorul se stingea din viață la  Fălticeni (14 iulie 1984).

Nu  se știe nimic de scrierile lui Cantemir despre Religia Dacilor, ale lui B.P.Hasdeu – Mitologia dacilor. Potrivit dacologului Daniel Guţă, sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel de lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah, un cărturar din secolul al XIX-lea, a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul. Iată câteva dintre acestea: Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante.

Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XI)

Creştinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, şi aceasta a influenţat credinţa populaţiilor alogene  din zona Dunării. Ştim că după părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului, de aceea creştinismul latin de-aici este consecinţa firească a continuării prezenţei romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creştină, sub aspect cultural şi religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populaţiei agricole din Imperiu spre părţile „barbare” din nordul Dunării, unde domnea o viaţă mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populaţie latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în podişul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populaţii daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creştinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniţi din Imperiu, ci în unitatea economică şi cultural-religioasă între nordul şi sudul Dunării, cât şi în migraţia creştinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creştinismul local.

Creştinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creştinism popular, ţărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înfiinţate de la Constantin până la Justinian, îşi extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării şi în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creştinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenţei Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creştinarea daco-romanilor este rezultatul prezenţei autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migraţiunilor (invaziilor) populaţiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas ataşaţi de civilizaţia europeană şi latină-un fapt de mare însemnătate istorică.    

Dacă, aşa cum arătam mai sus, creştinii predominau în oraşe, la sate oamenii se închinau încă vechilor zeităţi păgâne, autohtone sau romane. Astfel, la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, ca şi la Drobeta, Sucidava, Romula, în secolul IV, se practica exclusiv înhumaţia, rit funerar creştin, iar în aşezările rurale, incineraţia. Coexistenţa celor două rituri funerare, înhumaţia şi incineraţia, indică faptul că răspândirea creştinismului a fost lentă şi treptată, şi că noua credinţă nu a înlăturat brusc toate formele religioase păgâne (necreştine). Evoluţia termenilor pagus (sat), paganus (locuitor al satului) şi păgân, în limba română, este semnificativă în acest sens. Orientarea economică şi cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credinţe au pătruns în Dacia din sud şi sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, după aşezarea hunilor în Panonia şi în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus  şi valea Dunării, situaţia politică şi economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influenţă a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul şi sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi şi avari, instalaţi în Pannonia, consecinţele au fost dramatice. Urme şi obiecte creştine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparţin autohtonilor daco-romani, însă la populaţiile „barbare” din estul şi sud-estul Europei nu s-au găsit urme creştine, răspândirea spontană a creştinismului nu era posibilă în lumea „barbară”. Dacii liberi, în schimb, veniţi în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat şi creştinat după această dată, prin contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană deja creştinată.

 Goţii, aşezaţi în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creştini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credinţă păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goţilor din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goţilor la creştinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acţiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creştinismul nord-dunărean de origine latină, ca şi cel primit de vizigoţi în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influenţe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reţinem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creştine aparţineau autohtonilor, dintre triburile (populaţiile) alogene imigrate nici unul nu era creştin. Majoritatea obiectelor creştine din secolele V-VI provin din aşezări, foste castre şi oraşe romane, unde populaţia autohtonă continua să vieţuiască. În cimitirele şi aşezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creştine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creştineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată.

În sudul Daciei, Banatul de sud şi Oltenia dintre Dunăre şi „Brazda lui Novac”, creştinismul se leagă de populaţia latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, şi nu aparţinea grupurilor alogene. Prin urmare, având ca punct de plecare comunităţile creştine răzleţe din spaţiul şi timpul Daciei romane, impulsionat prin acţiunile concertate, statornice şi decisive provenite din sudul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul a cuprins treptat întreaga populaţie nord-danubiană, mai ales în intervalul 350-450. Învingând în timpul acesta rezistenţa păgânismului, el s-a generalizat treptat şi în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credinţe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populaţie romanică, general latinofonă şi creştină. În secolul al VI-lea, creştinismul apare consolidat definitiv la populaţia din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au aşezat în regiunile intra- şi extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populaţie romanică, deja creştinată, populaţia autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit şi au convieţuit în strânse relaţii social-economice şi etno-culturale, rezultatul fiind creştinarea acestora.

 

 Generalizarea creştinismului

În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V şi VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creştină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârşire, dar, social şi geografic,  poziţiile sale se restrâng tot mai mult sub povara măsurilor represive ale împăraţilor romani şi ale înaintării creştine.

În Scythia Minor, creştinismul este triumfător- inscripţiile din secolele V-VI, în provincia dintre Dunăre şi Mare, reflectă, prin conţinut şi simbolistică, o atmosferă spirituală specific creştină: ataşamentul locuitorilor provinciei faţă de Dumnezeul cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv şi individual. Inscripţiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepţie a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creştine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creştinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea şi comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esenţă creştină, nota dominantă a vieţii spirituale din spaţiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a realităţilor din Scythia Minor, înfăţişate de sursele istorice din secolele amintite, este biruinţa categorică a creştinismului. Spiritul noii religii  se regăseşte peste tot: în atitudinea civică, concepţia urbanistică, creaţiile artistice, viaţa cotidiană, cu excepţia domeniului funerar, unde se mai resimt atavismele vechii religii, păgânismul este complet obnubilat (învins). Ţinutul Dobrogei devenise un bastion al religiei creştine din Imperiul de Răsărit, cel mai avansat din spaţiul românesc.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

10 aprilie 2019