„Eu măicuţă dragă, Cărluţă scump, ce să-ţi spun emoţii şi scârbă fără seamă am de când ai plecat.”
(Elena Wolf-Lupescu)
Când principele Carol a renunţat în scris pentru a treia oară la tron, regele Ferdinand a fost atât de mâhnit, de îngrozit încât a consemnat evenimentul ca fiind o pedeapsă a cerului: „A fost vrerea cerului să pedepsească ţara, pe mine şi pe regină, cu grea încercare, prin renunţarea la tron a principelui Carol.” („Monitorul oficial”, nr. 160 din 22 iulie 1927)
Greaua încercare n-a fost pentru ţară, ci pentru părinţii care l-au educat cum l-au educat. Pentru dinastie evident a fost o ruşine, chiar o ruşine dintre cele mari, dar cu „sângele albastru”, aşa ceva se tot întâmplă… Cât priveşte pentru ţară a fost un semn de Sus, care repetat de trei ori prevesteşte un miracol. Cum însă a intervenit omul, respectiv regina Maria şi ceilalţi factori politici, deci umani, miracolul a devenit o nenorocire pentru Naţiune.
Cu principele Nicolae lucrurile au fost mult mai simple. În regenţă dincolo de incapacitatea sa politică totală, dincolo de trabucurile selecte consumate în plen, dincolo de indiferenţa faţă de treburile majore ale ţării el ţesea pânza consacrării sentimentale cu imaginea Ioanei Dumitrescu, devenită Săveanu prin căsătoria cu avocatul liberal Radu Săveanu.
„Trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora pe care îi preferă.”