În căruța ca seninul
În pădure, lună plină şi-o căruță speriată
Caii frământau noroiul ,scurs ca noaptea dintr- o beznă
O zeiță , păru-n plete prin căruță nu mai cată
Coborâtă prin mocirla ce-i veghează peste gleznă.
Banii-i zornăiau prin plete, fusta lungă, foc şi pară
Vrând să scruțe depărtarea ochii negri ca păcatul
Din căruța tremurândă glasul blând o înfioară
Tatăl ei cu hățu-n mână , vede-ndepartare satul.
Caii – abia înaintează, trag un coviltir prin care
Cerul scutură-noptarea coborâtă din neanturi.
Un frumos cu ochii negri din căruță de-abia sare
Și frământă cu zeița urmele ce-s prinse-n luturi.
Noaptea-i curge lin pe față, tandru murmurând din buze
Și cu ochii plini de lacrimi stânge tânăra de mână.
Codrul mângâie copilul şi dorind să-l prindă-n frunze
Și să-l legene la sânu- i în pădurea cea bătrână.
Paşii unul după altul uită – n pasul său tristețea
Și se pleacă înspre fată ca înspre o grea icoană
În pădurea departată readoarme bătrânețea
Și copilul ei din brațe ,cu obrajii din boboană.
Timpul ce-au lăsat în urma, se trezeşte și se zbate
Fata-şi urcă puiu-n spate in căruța ca seninul
Caii cocoşați de grijă abia-şi cară şatra-n spate
Și pe calea vieții aspre zâna-şi poartă… coviltirul.
La plimbare, eu cu mine
La plimbare, eu cu mine până unde duce drumul
Și prin văile măiastre, el aleargă ca nebunul
Înspre vis de alinare îmi găsesc prilej de ducă
Peste clipele speranței drumul meu spre zări apucă.