Cred că nu a fost suficient scoasă în evidență o împrejurare cu totul remarcabilă a istoriei spațiului transilvan (ardealo-banatic) din veacul al XIX-lea, împrejurare care a făcut de altcum cu putință „Marea Unire” din 1918.

Este vorba de faptul că trei macedo-români au creat realitatea faptică, terenul, care a îngăduit unirea spațiului ardealo-banatic cu România, într-o manieră care uluiește și azi, prin eficacitatea și repeziciunea cu care s-a făcut.

Acești trei oameni au fost: în domeniul organizării politice, Alexandru Mocioni, în cel duhovnicesc, Andrei Șaguna iar în cel cultural-economic, Emanoil Gojdu. Dar poate cel mai de seama și trainc efect l-a avut acțiunea lui Emanoil Gojdu.

Născut în Oradea în Februarie, 1802, din părinți macedo-români săraci, el avea să ajungă unul dintre cei mai de seama avocați ai Ungariei și bun prieten cu Deak Ferenc, (numit de către contemporanii lui unguri, „părintele patriei” și pe care Gojdu îl consideră că fiind tot macedo-român de neam dintr-o familie, Pescaru). Gojdu era mândru de originea lui macedo-română și de credință lui Ortodoxă pe care nu le-a ascuns-o nici când a ajuns conducător al „casei magnatilor” și comite al celui mai românesc „comitat” din spațiul ardealo-banatic, Caraș. Era un Ortodox convins și în casa lui se vorbea doar românește sau dialectul macedo-român. Cu mari onoruri va fi înmormântat în cimitirul central din Budapesta. Curând acolo se va ridica un superb mausoleu care s-a sfințit prin Protopopul militar Pavel Boldea, străbunicul matern al semnatarului acestor rânduri.

Cea mai de seama înfăptuire a lui Emanoil Gojdu a fost stabilirea „Fundației Gojdu” care cuprindea practic întreaga avere colosală a lui. Singurul scop al fundației era să dea burse studenților și elevilor români din spațiul ardealo-banatic. (Emanoil Gojdu a fost cel mai de seama binefăcător al studenților ardealo-banatici și el a fost urmat în acest domeniu de către boierul basarabean, Vasile Stroescu.)

Acea fundație a fost cu mare grijă așezată și plănuită a dăinui cel puțin două sute de ani. Fondul principal urmă să crească mereu, vreme de cincizeci de ani, și în acei ani burse urmau a fi acordate din, ceea ce superb testamentul numea, „camătă cametelor” (dobânda adăugită,”compound interest”). Apoi, treptat, se putea trece la extinderea programului și deci atacarea „principalului”, dar numai până la 1/5 din valoarea lui, după care din nou acest „principal” trebuia să fie crescut la valoarea inițială. Cu o intuiție fenomenală Gojdu a investit majoritatea averii sale în bunuri imobiliare care și azi sunt în picioare, în Budapesta, unde au valoare de piață colosală.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Emanoil Gojdu și „Fundația Gojdu”” →