Să-mi rămâi cireș cu flori

 

,,Dragostea ne duce în iad sau în rai, dar ne duce întotdeauna undeva.
                                      Trebuie să acceptăm, pentru că asta ne hrănește existența”. (Paulo Coelho)

 

N-am să-mi uit ziditul nume
dintr-o toamnă cu gutui
și-am să-mi strig iubirea-n tulnic,
de m’ascultă… orișicui.
N-am să neg că mi te-aș lua
drept ofrandă de la soartă
și te-aș duce într-un rai,
neștiut de muritori,
adăpost , viața ți-aș pune
și-ntr-un hău aș arunca,
singura cheie din poartă,
să-mi rămâi cireș cu flori …

Să nu mă mai lași vreodată

                            „Anumite gânduri, sunt rugăciuni.
                             Sunt clipe în care oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.” V. Hugo

 

Să nu mă mai lași vreodată
unde n-ai să fii în vis ,
să nu mă mai cerni prin sita
îndoielii c-am să plec ,
hai să facem doar naveta
între iad și paradis
și să fim numai nuntirea
clipelor care se trec…
Să nu mă mai lași nicicând ,
fără-o aripă să zbor ,
să nu dori ,să mă trezesc
când mă mai visez cocor ,
să te țip ultima oară ,
doar o jale de vioară…
Hai să fim măcar o vară
nunta macilor în ploi
și să înflorim bezmetic ,
un cireș ce doarme -n noi …

 

 

Toarnă-mi dor din cupă plină,
dans în fiece atom:
Etna fii, vulcan și…om
și îmbată- mă cu vină !
Toarnă-mi maci aprinși pe umăr ,
să nu știu nici să-i mai număr ;
candelă, văpăi, mister ,
arzi un soare nud pe cer
și-mi fii ploaie, eu Pământ ,
arșiți, secetă și vânt
și fântâni cu ciuturi pline ,
când ți-e dor, le bei cu mine…
Toarnă-mi cer din cupa rasă
și vestește-ma Luceafăr ,
ploi și foc, lacrimă arsă ,
nimeni nu rămâne … teafăr …
să ne îmbolnăvim să dori,
să mă strigi, până mă … mori,
să mă scrii fiece noapte
coli arzând, silabe, șoapte,
buze arse, iad sub pleoape …
Toarnă-mi Rai pe unde treci
și-ai să uiți să mai și pleci…

Nu știu cerul de ce tace…

                               ,,Mă învelesc de frig într-o speranță „. (N. Stănescu)

 

Și nici nu știu …

Și nici nu știu de mi-se mai cuvine
în iarna ce-o intra în noi cu nori vâscoși ,
să-mparti cu mine ,eu cu tine să împart
un tren ce va-ngheta pe șine,
un foc ce arde ,
în visele când sunt de cart
și caii mei cei mai frumoși …
Să împart și cerul pe din două,
zăpezile și viforul câinos să le alung
când dorul tău în mine plouă
și eu nu știu la tine cum s-ajung …
Tu să mă ningi cu verdele din cetini ,
să știu că verde-mi ești ,
și verde este tot ,
să împărțim și dragul cuibărit la streșini ,
pe tine , să te împart nu pot.
Și nici nu știu ,
de-om trece iarna de nămeți
și nu vor sucomba toți macii sub zăpezi ,
va trebui să te oblig să înveți ,
că macii ard ,doar dacă în povești mai crezi …
Deși nu știu de nu ți-o fi târziu ,
un mac înzăpezit , în gara ta să fiu ,
dar de mă ningi cu ochii tăi frumoși,chiar trist ,
voi învăța în tine , să mor și să exist…

 

Încă dori și’ atunci când taci

            ,,Nu știu unde pleacă oamenii când nu mai sunt, dar știu unde rămân.”

Autor necunoscut

Continue reading „Elena NEAGU: Poeme” →

La Carul Mare, noi suntem două stele…

 

Ne suntem cruci și strigătul din hău
și coborâm ades
în iadul tău și-al meu ;
ne suntem fluturi în dansul unei nopți,
la Carul Mare,
noi suntem două stele roți
și rănile de spini, ne sunt avere,
iar zbuciumul de dor,
ne geme și-n tăcere…
Suntem doi roibi înșeuați la disperare
și țipăt de cocori ne suntem,
ce sfâșie-n apus tăcuta zare…
Ne suntem uneori și rai și zbor,
când ni se îmbrățișează
sufletele, gemând a dor…

————————-

Elena NEAGU

Eu, lângă tâmpla ta…

 

 

Aceeași eu, dar nu mai am nici nume…

 

Pentru tine ,nimic nou;
aceeași iubire fără căpătâi ,
același dor mă-ndeamnă a-ți scrie
durerea mea născută pe hârtie …
Același zbor albastru
și curcubeu pe aripi
ca fluturii dintâi…
Aceeași deznădejde…
și primăvara doare
si muguri ațipiți
în rugă către soare.
Aceleași gări ,
dar bântuite de neliniști ,
aceeași maci vor răsări
din dorul de pe miriști…
Aceleași trenuri ,
cu călători uitați de lume ,
aceeași eu…
dar nu mai am nici…nume…
Aceeași zare ,
cu fruntea rezemată de un munte ,
aceeași noi ,
cu tâmple mai cărunte …
Aceeași cruce port de dor ,
aceleași răni ,
doar mai adânci …
și cad și mă ridic și iară merg pe brânci…

————————-

Elena NEAGU

De n-ai fi viscolit ,
cu toată frunza toamnei
ce-ți doinea în piept ,
n-ai fi zidit nici gări
în care eu tânjeam
mereu să te aștept…
De n-ai fi ars pe rug ,
urlând iubirea ca o rană ,
eu aș fi curs și azi pe întuneric
o lacrimă de stană .
De n-aș fi fost
pământ secătuit de ploi ,
în veci n-aș fi știut
cum doare „amândoi” .
Durem poeme ,durem și vieți ,
durem și răsărituri,
dar fără dimineți
și ne-om durea mereu ,
cât rana de la cruci ,
cât cuiele din tălpi ,
cât dorul unor pui de cuci.
De n-ai fi viscolit
cu macii fluturând pe buze ,
n-aș mai boli acum
ca-n groapa de obuze…
De n-ai fi viscolit
cu toamna ta cu tot cu dor,
n-aș arde’acum ca macii pe răzor…

————————-

Elena NEAGU

Nu-ți plânge ochiul, lacrimă ce arde

 

Mi-e îngândurată , dimineața asta ,
cu lacrimi triste îmi bate în ferestre ,
parcă’a căzut pe noi toată năpasta
potopului dintr-o poveste…
Parcă ne-nchină vântul și ploile ursuze,
în noi, parcă o vară nevenită plânge…
Sărută-mă, iubirea mea, pe buze
și fă-mi infuzie de noi, în sânge :
aprinde focu-n vatră, pune vreascuri
și încălzește-ți tâmpla-n palma mea,
iubește-ma, cum au zidit și alții veacuri
și arzi în spaima mea o stea …
Nu-ți plânge ochiul, o lacrimă ce arde,
mă doare unde sângeră pe cruce,
mă doare și țărâna în care cade,
mi-e greu ,dar toate le voi duce.
Mă plângi în rană pân’ la os și zac
în dimineața asta, atât de înnorată,
mai dor, mai scriu ,mai plâng și tac
iubirea mea, la ochii triști legată…

————————-

Elena NEAGU

Vom încolți, doi lujeri de lumină…

 

O să -ncolțim ,doi lujeri de lumină
în primăvara asta capricioasă,
și-o să-nflorim și-n rădăcină
sfidând cutumele și hâda coasă !
O să-mi răsari în frunze, rai de verde
și sângeriul macilor pe sâni ,
vom fi cărarea care nu se pierde,
vom înflori , în multe săptămâni.
Vom răsări , doi lujeri pe un fir,
cu două rădăcini distincte,
îmi vei iubi și aerul pe care îl respir,
ne vom hrăni ,cu focul din cuvinte:
și coasa ,de-ar îndrăzni să ne cosească,
s-ar frânge-n două și ar plânge
iubirea noastră nelumească,
cu verde în tulpini , în loc de sânge.
O să-nfrunzim colinde-n nopți de vară
și toamna ne-o dansa în ploi ,
o primăvară vom fi iară
și-om înfrunzi tot verdele din noi…
O să-ncolțim doi lujeri de lumină,
în primăvara asta capricioasă
și-o să -nflorim din rădăcină,
sfidând cutumele și hâda coasă !

————————-

Elena NEAGU