Eliahu şi Iuliana Iliescu pleacă în Anglia… Ca turişti, bineînţeles. De ce tocmai acum şi de ce în Anglia? Ce importanţă are? Pericol islamic e peste tot. De copii şi de ghivecele cu plante o să aibe grijă Amalia, bona, care e englezoaică, domnul Biton s-a obligat să supravegeze zi şi noapte apartamentul, are el relaţiile sale şi noi, ceilalţi vecini, le dăm doar câteva sfaturi folositoare.

– Dacă plecaţi în Anglia, spune doamna Gurnişt, trebuie să vă luaţi umbrele, câte una de persoană şi impermeabile idem, pentru că plouă, e ceaţă şi smog, ştiţi ce-i asta…

– Pentru smog să vă luaţi ghete sau pantofi cu talpă antiderapantă, adaugă Leopold. Şi cravată, că sunt localuri unde nu poţi intra fără…

– Să aveţi la voi medicamente, intervine dentistul Kleinergrois. Că dacă trebuie să cumpăraţi, vă cere reţetă şi plata se face în sterline. Ştiţi ce scumpe sunt acolo medicamentele? Eu am fost nevoit să-mi cumpăr un plasture şi mi-au cerut recomandare de la medic…

– Foarte important e ce mâncaţi, intervine Boris Israelovici Glazpapier. Un deranjament stomacal poate să vă saboteze toată excursia. Englejii ăştia aud că te servesc zilnic cu eghen bechen, un soi de mâncare capitalistă, de-ţi vine să-ţi baţi copiii. Zilnic, sunt sadici!

– Asta e din cauza climei şi a geografiei, este de părere doamna Brodiciche din Odesa. Aud că nu au vitamine, la ei, acolo. Să vă luaţi neapărat nişte fructe, măcar câteva lămâi, un avocado, o juma’ de piersici, ştiu eu… Şi ciocolată, că are calorii. Şi cafea…

– Cel mai practic este un număr de cutii de conserve de tuna, susţine Şimon Şeinerovici. La hotel îţi dau masa de dimineaţa şi gata. La prânz mănânci un peşte cu cartofi prăjiţi, dar seara? Desfaci o conservă şi ai rezolvat problema.

– Dar voi ştiţi engleza sau araba? îşi aminteşte doamna Gurnişt. Păi vedeţi? Şi atunci, cum o să vă descurcaţi, prin semne? O să vă dau eu un ghid de conversaţie ruso-englez şi un dicţionar englez-ebraic ediţia a douăsprezecea, completată şi revizuită de autor. Luaţi-vă şi un ghid turistic, câteva reviste, nişte cuvinte încrucişate, altfel ce o să faceţi în tipul liber dacă nu cunoaşteţi limba ţării?

– Nu uitaţi săpun şi burete! Nu e de râs, treburile astea nu le găsiţi la orice hotel. afirmă domnul Ghezuntertoit. Vă spun din experienţă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar englejii nu se prea îndeasă la baie. Ei nu transpiră, sunt flegmatici, au un calm britanic. E un lucru stabilit ştiinţific! Dumnealor cred că străinii care fac zilnic duş procedează astfel datorită unor sentimente antibrexit.

– Să avem pardon, spune domnul Oiţerman care până acum a ascultat cu răbdare. Tot ce susţineţi este valabil pentru unul ca mine, care pleacă la Londra pentru busines şi nu are timp de magazine. Dar ei? Ei sunt turişti, nu? Şi atunci, pentru ce pleacă în Anglia? Nu ca să facă tot felul de cumpărături? Nu vă luaţi nimic, ascultaţi-mă pe mine. Cumpăraţi totul acolo, e made in Anglia şi in China… Vă duceţi pe Oxford street. Luaţi-vă două valize goale şi atât… Sau, ştiţi ceva? Cumpăraţi şi valizele acolo. Plecaţi în pielea goală, luaţi-vă, vorba dentistului, câte un plasture. Atât şi nimic mai mult.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

6 martie 2019

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Domnul Gurnişt a presupus, pe bună dreptate, că duduia e vreo rudă care se simte ca acasă, în timp ce Marcu e plecat la lucru, Dar nu era aşa, Marcu nu era plecat nicăieri, dimpotrivă, era foarte prezent şi întreba din baie cine a venit şi ce vrea. Apoi a apărut cu un obraz bine săpunit şi cu unul nu, era foarte bine dispus şi i-a spus omului:

– Intră, intră, faceţi cunoştinţă, Leopold! Şi Raimonda!

Leopold i-a întins femeii mâna, a zâmbit descumpănit şi s-a retras strategic după câteva momente, în timp ce Marcu, n-o să mă credeţi, tră- lă- lăia o melodie, iar Raimonda l-a condus amabil la uşă şi i-a spus „Mai treceţi pe la noi!”.
Ei, nu! Că asta chiar că era prea de tot…

Doamnele din bloc au analizat situaţia, dentistul Kleinergrois s-a exprimat, ca specialist, că ceva s-a întâmplat cu vecinul şi prietenul nostru şi că trebuie de văzut neapărat care ar putea să fie cauza. Abia marţi, acum câteva zile, lucrurile s-au elucidat. Marcu, la fel de elegant şi de bine dispus l-a întâlnit în lift pe Menaşe şi i-a spus:

– Ştii că mă însor? După aproximativ un veac de singurătate, am decis să mă însor…

Şi Leopold, care fusese martor la ce i se întâmplase lui Marcu pe data de unsprezece, a declarat: „Nu v-am spus eu că a căzut în cap?!”.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 martie 2019

– Bine că ai venit! îmi strigă Menaşe bucuros. Am o problemă şi nu mă descurc…

– Ce fel de problemă?

– O problemă adevărată, o problemă de matematică de clasa patra primară.

– Dar ce!? Ai început să-ţi pregăteşti examenele de diferenţă? îl înţep eu amical. Ce ţi-a venit să rezolvi probleme de clasa patra?

– Nu e problema mea, e problema lui Lior, nepotul meu. Am văzut că nu se descurcă, am spus că-l ajut, dar uite că nu merge. Nu merge deloc…

– Hai să vedem … Despre ce-i vorba?

– Ascultă aici: Doamna Lia merge în piaţă şi cumpără trei kilograme de mere, două de banane şi patru de portocale. Pentru toate a plătit patruzeci de şekeli. Ni se cere să aflăm care este preţul fiecărui soi de fructe, dacă bananele costă de doua ori mai mult decât merele, iar merele costă de două ori mai mult decât portocalele.

– Păi, dacă am ştii măcar preţul merelor, ar fi foarte simplu. Inmulţim preţul merelor cu doi şi aflăm preţul bananelor. Apoi împărţim încă o dată la doi şi aflăm preţul portocalelor.

– Da, dar uite că nu ştim preţul merelor.

– Adevărat… Atunci pornim de la preţul bananelor. Impărţim la doi şi aflăm preţul merelor. Şi dacă împărţim la patru aflăm cât costă un kilogram de portocale…

– Şi care e preţul bananelor?

– Nu ştiu. Dar dacă am şti preţul merelor, am putea să împărţim şi… Sau Lior încă nu ştie să împartă?!

– Ştie să împartă, dar nu ştie cât costă merele.

– Adevărat. Hmm…Păi atunci e mai complicat.

– Acum înţelegi? Totul e foarte simplu, dar lipseşte cheia.

– Care cheie?

– Cheia problemei.

– Ştii ceva? Am eu o ideie… Ia patruzeci de şekeli şi repede-te în piaţă. Cumpără trei kilograme de mere, două de banane şi patru de portocale!

– Şi ce să fac, după aia, cu zece kilograme de fructe?

– Numai nouă.

– Mă rog, nouă… Ce să fac cu nouă kile?

– Nu asta e problema… Problema e cât costă fiecare sortiment. Dacă ai prea multe fructe, iau eu jumătate, e bine!?

– Iei tu jumătate, dar eu plătesc…

– Vai de mine, plătesc eu, numai află tu preţurile.

Şi aşa am făcut. Eu am plecat acasă, iar Menaşe la piaţă. Seara am revenit ca să aflu preţurile.

– Ei?? am întrebat.

– Problema e falsă, mi-a răspuns Menaşe. Nu poate fi decât o greşeală la mijloc. Am umblat pe la toate tarabele. Toţi mi-au spus că e imposibil să cumperi cu numai patruzeci de şekeli fructele din problemă.

Vecinul meu, Menaşe, mi-a făcut o mărturisire personală:

   – Nu aş vrea să popularizez chestiunea, dar ţie pot să-ţi spun. Plecăm în Franţa, dar nu pe cheltuiala noastră. Sunt trimis în interes de serviciu de către întreprindere.

   Bineînţeles că i-am spus imediat noutatea soţiei.

   – De unde până unde? s-a mirat ea. Menaşe e un slujbaş oarecare, nu are nici măcar drept de semnătură, franţuzeşte nu ştie, iar nevastă-sa e coafeză. Aşa că…

   Aşa că nu l-am crezut, dar un ghimpe în inimă tot mi-a băgat.

   Cu câteva zile înainte de plecarea lui Alberto şi a jumătăţii sale în Africa de Sud, nu ştiu cum a venit vorba, dar mi-a şoptit confidenţial:

   – Dacă promiţi că rămâne între noi, îţi spun de ce zburăm tocmai acolo. Suntem invitaţi la o nuntă, nevastă-mea are un unchi foarte bogat care ne-a trimis bilete de avion, ne asigură casă, masă şi… Să nu spui la nimeni.

   Nevasta mea a fost de părere, ca şi mine, că-i un trombon de zile mari. Familia lui se află în Argentina, nu în Africa, şi despre unchiul soţiei se lăudau că dânşii îl ajută, nu invers, că-i criză mare acolo…Aşa că nu l-am crezut de loc, dar un gust amar în suflet tot ne-a lăsat.

   – Noi, mi-a relatat domnul Leopold, de ce crezi că plecăm în Rusia şi Polonia? Suntem invitaţi la un congres al poligloţilor pensionari. Totul organizat şi stipendiat de Unesco, din fondurile ONU pentru propăşirea trecutului. Chestia e deocamdată secretă, nu mai spune la nimeni.

   E clar, nu l-am crezut. O să mint totuşi dacă spun că nu l-am invidiat.

   – La urma urmei, s-a exprimat jumătatea mea, de ce numai noi plătim  în timp ce alţii găsesc tot felul de combinaţii? De ce?

   Chiar de ce? Dacă şi familia Brodiciche pleacă în Elveţia la un congres, înseamnă că noi suntem cei mai mari fraieri. Ori ne iau toţi de proşti, ori chiar suntem. Nimeni nu scoate un ban din buzunar pentru excursiile în străinătate, numai noi intrăm în datorii pe juma de an… Aşa că l-am luat pe vecinul Brodiciche la sigur:

   – Ia zi, la ce congres internaţional plecaţi voi? Ia să auzim!

   – La nici un congres, a râs el. De unde până unde congres? Noi avem o cunoştinţă, nişte persoane foarte cumsecade, care ne-au fost vecini la Odesa şi care ne-au scris: Veniţi neapărat, avem o vilă de vacanţă cu şase camere şi patru closete, nu-i păcat să stea goală? Vă invităm, nu putem uita ce vecini de treabă aţi fost… Dar să nu mai spui la nimeni, lumea e invidioasă, doar ştii…

   Auzi, dacă ştiu. Şi încă cum ştiu.

   Ieri, pentru că s-a întâmplat să-i văd pe amicii mei la cafenea, am ţinut să le fac o mărturisire confidenţială:

   – Noi plecăm în America Centrală şi Marea Caraibilor. Nu aş vrea să fac chestiunea publică, dar voi puteţi să ştiţi. Am câştigat premiul cel mare al producătorilor de banane, la supermarket. Două bilete de avion, două la o croazieră, totul inclus. Pe noi ne costă numai vaccinul şi crema antisolară. Vă rog numai să nu spuneţi la nimeni…

   Ştiu că nu m-au crezut nici cât negrul sub unghie, dar pot să jur că toţi mureau de invidie.

Prima dată am vizitat Londra într-o vară, când lira sterlină slăbise teribil în comparaţie cu dolarul american şi din cauza aceasta nu găseai o cameră liberă in toată metropola. Americanii, pentru care devenise totul ieftin şi convenabil, erau aproape mai numeroşi decât arabii şi indienii.

Din fericire, pentru primele zile aveam o cameră rezervată din timp la un mare hotel. Urma însă o excursie de o săptămâna în Scoţia şi, la înapoiere, nu aveam nici o idee unde vom locui. Marele hotel era ocupat pentru cel puţin trei luni în avans şi nu putea fi luat în consideraţie.

În ziua care a precedat excursia în Scoţia am început să căutăm. Am colindat Londra în lung şi în lat, până am ajuns pe o stradă liniştită, lângă British Museum. Două şiruri de case cu un singur etaj, în stil victorian, cu faţade albe şi scări la intrare, printre care, minune, nu mai puţin de patru hoteluri. Modeste. Dar parcă cui îi trebuia altceva?

– Ne interesează o cameră pentru o săptămână peste o săptămână, i-am spus unei doamne de la recepţie, care-şi sorbea ceremonios ceaiul. Doamna m-a privit în ochelari, prelung si în tăcere, ceea ce însemna că ceva nu-i era prea clar.

– Vrem o cameră pentru şapte zile, i-a tradus soţia mea. Dar nu începând de azi, ci de la data cutare, adică peste o săptămână. Plătim în avans!

– Oooo, foarte bine, verry good, nu-i nici o problemă, s-a însufleţit femeia. Rezervation, cum să nu, acum vă trec în registru… Camera 21 vă convine? Cu vedere în curtea muzeului!

Am spus că vederea în curtea muzeului este exact ce căutăm, am plătit şi am ieşit cu inima uşoară. A doua zi dimineaţa am plecat liniştiţi in Scoţia şi peste o săptămână, la data prevăzută şi notată pe chitanţă, am apărut cu bagaje şi impresii la hotel. De data aceasta, la recepţie era un domn cu bretele şi mustaţă vrabie.

– Avem o cameră rezervată, i-am spus arătându-i chitanţa. Camera 21…

Domnul s-a uitat în registru, probabil la camera cu pricina.

– Hm, hm… I am sorry…, regret foarte mult, desigur că nevastă-mea era atunci la recepţie…

Am confirmat că aşa era, o doamnă care merita să fie nevasta lui, fusese la recepţie. De altfel, se poate verifica după semnătura de pe chitanţă.

– Domnule, mi s-a adresat individul, s-a întâmplat ceva regretabil. Camera 21 e ocupată! E dată încă de ieri. Sunt dezolat. O să vă înapoiem suma plătită până la ultimul penny.

Cunoştinţele mele de engleză sunt limitate, mai ales când mă enervez. Aşa că am apelat urgent la nevastă-mea:

– Spune-i individului că nu mă interesează dacă el a dat camera noastră sau ea a dat camera noastră. Şi nu mă interesează să-mi dea banii înapoi. Unde o să mergem acum, noaptea, să căutăm?

Omul cu bretele m-a părăsit în favoarea soţiei mele, explicându-i cât de rău îi pare că nevasta lui, suflet de femeie, a dat camera altcuiva şi acum camera 21 e ocupată. Logic, ce putea face? Să-i lichideze pe ăia? Să divorţeze? Să se sinucidă cu micul dejun? Era aproape convingător…

Şi deodată, am realizat altceva… În spatele omului de la recepţie se afla panoul cu chei. Exceptând cârligul cu numărul 21, în toate celelalte atârnau chei. Mari, grele, prinse de un soi de bombă cu explozie întârziată.

– Ascultă, amice, i-am întrerupt omului peroraţia. La dracu cu camera 21! Ai putea să ne dai o alta?

– Of, doamne, dar de ce n-aţi spus de la început!? Se înţelege, alegeţi orice cameră vreţi… O, my God, întotdeauna femeia asta mă bagă în tot felul de încurcături…

Ei bine, acolo am stat când am vizitat Londra prima dată. Adevărul este că a doua oară încă nu am fost la Londra, mai sunt doar în lume foarte multe locuri de vizitat. Deşi, ca să fiu drept, nu peste tot camerele sunt cu vedere în curtea muzeului.

În urmă cu aproximativ un an, a intrat şeful în biroul meu şi m-a surprins tăind frunze la câini…

– Ce faci? m-a întrebat cu severitate.

Era clar că nu aveam de ales, aşa că am răspuns sincer:

– Tai frunze la câini…

Răspunsul meu era atât de firesc şi de explicit încât l-au pus în încurcătură. Drept urmare, în loc să mă beştelească, şeful s-a arătat interesat de amănuntele operaţiei.

– Cum procedezi? E greu?

– Nu e prea greu, dar nici prea uşor, l-am asigurat. Îţi trebuie răbdare, multă îndemânare şi, evident, experienţă. În lume există performeri, virtuoşi care obţin adevărate minuni.

– Nu mai spune! s-a minunat şeful… Precis?

– Sigur că da… Există multe foruri care taie frunze la câini, instituţii, asociaţii, sindicate, ministere, parlamente…Toţi taie frunze la câini.

– O.k., a acceptat şeful. Dar care este rostul acestei activităţi? Nimeni nu face nimic fără un rost oarecare…Trebuie să existe nişte avantaje.

– Bineînţeles, l-am asigurat. În primul rând activitatea aceasta asigură un echilibru nervos şi o relaxare musculară corespunzătoare. În al doilea rând, dezvoltă simţul artistic. În al treilea rând, stimulează inteligenţa creativă… Chiar mă miră că la noi în instituţie încă nu a luat fiinţă un laborator modern de tăiat frunze.

– La câini?

– Mă rog, asta e numai o expresie. În fazele primare se taie la câini. Urmează o etapă în care ne putem lipsi de câini, iar mai târziu, datorită capacităţii de abstractizare ne descurcăm şi fără frunze. Principiul se aplică în matematicile superioare, la calculatoare, în poezia modernă şi la costumele de baie pentru femei care, cu cât folosesc mai puţin material, cu atât sunt mai scumpe.

– Chiar am observat, confirmă şeful, dar nu am înţeles fenomenul. Dacă e aşa, eu te voi încuraja. Vom lămuri forurile superioare şi vom răspândi metoda în întreaga ramură. Şi, după acea şi în alte ramuri…

Câteva luni a fost foarte bine, am lucrat mai relaxat, fără grija pontajului, a termenelor de livrare, a normelor de îndeplinit, a relaţiilor cu publicul. După acea, au început necazurile. Au venit de sus în inspecţie, comisii peste comisii. Şeful, ce-i drept, a rămas pe poziţia lui, a susţinut, a demonstrat, a atacat. Până la urmă l-au mutat la altă sucursală, nu l-au făcut mai mic, au vrut numai linişte.

– Vor să-mi închidă gura, mi-a spus el convins. E clar că adversarii mei caută să dea problemei un aspect politic!

Dacă ei doresc un aspect politic, vor avea un aspect politic! Nu aş fi crezut, dar de când am simţit că problema va căpăta aspect politic, sunt convins că va reuşi să zdruncine inerţiile… Va apare poate şi un nou partid. De ce nu? Alegători dispuşi să taie frunze la câini ne lipsesc?

– Turistul care pleacă în Japonia nu înţelege nimic din profunda filosofie a japonezilor, spune cu glas convingător domnul Oiţerman. Ce vezi într-o excursie organizată? Ce poţi să vezi? Monumente şi blocuri, pagode şi cireşi înfloriţi, şosele suspendate şi arbori pitici, restaurante specifice şi pieţe de peşte? Păi ce, asta e Japonia?! Până ce nu ai fost acasă la un japonez adevărat şi n-ai mâncat la el şi n-ai băut ceai cu el, cum poţi să înţelegi adânca lor înţelepciune?

– Budism? Şintoism? tatonez eu precaut.

– Astea sunt religii, domnule…Nu că n-ar avea şi ele legătură cu filosofia dar… Eu mă refer la înţelepciunea zilnică, la traiul cotidian, la relaţiile de familie. Niciun turist nu ar trebui să părăsească ţara asta lunguiaţă până ce n-a fost în vizită acasă la un japonez get-beget. Numai că ei nu învită străini acasă. Niciodată!

– Şi atunci, cum ai fost dumneata?

– Aaaa, eu? Păi, cu mine e altceva, eu am fost în interes de afaceri, nu ca turist. Am achiziţionat o partidă de bomboniere cu motive vegetale şi păuni cu coadă pe cutii, ceva excepţional. În momentul când o deschizi, cutia începe să cânte automat. Dacă musafirul mai ia o bomboană, iar se porneşte melodia. Foarte practică chestia, ştii exact câte bomboane a luat fiecare….

– Şi atunci fabricantul de bomboane te-a invitat la el.

– Nu a fost chiar aşa de simplu. Întâi a venit el la noi în ţară, a comandat un transport de suc de clemantine şi l-am invitat eu la masă. O dată la restaurant şi o dată acasă. Nevastă mea a preparat nişte chestii pe care le ştie ea, o combinaţie israeliano-română, inclusiv shaorma, sarmale şi mămăliguţă, că tipul s-a lins pe degete, cât era el de samurai. Aşa că, după câteva luni, când am apărut eu la ei, nu putea să nu mă invite, că nu se făcea, noblesse oblige…
Domnul Oiţerman tronează la biroul lui din camera de lucru şi, în ochii mei, pare întruchiparea bărbatului de succes, care se descurcă în orice situaţie. Dar de ce tot pomenea de înţelepciunea japonezilor încâ nu am înţeles, aşa că îl întreb:

– Şi care e înţelepciunea lor casnică?

– În primul rând, acolo bărbatul este bărbat! La el în casă el e stăpânul absolut. Oaspetele e poftit la o măsuţă joasă, că ei sunt foarte modeşti, şi şade pe jos sau pe o pernă mică, la fel ca gazda. Pe femeie nici n-o vezi. Numai când soţul, domnul şi stăpânul ei, doreşte ceva, strigă scurt oyo şi soţia apare ca o umbră mişcătoare, îngenunchează lângă el, ascultă în linişte, se înclină şi iese ca un fum. Apoi obiectul solicitat – solniţa, sau felul trei, sau ţigările, sau ce-o mai fi, apare ca prin minune. Oyo, spune japonezul şi ea curăţă masa…Oyo face el şi dânsa toarnă ceaiul în ceşti, fără nici o vorbă. Oyo repetă dânsul şi ea îţi pune o pernă în spate şi nu deschide gura… E fantastic! Câtă deşteptăciune adunată în secole de experienţă. Bărbatul e bărbat, domnule. Ca să vezi.. Oyo! hahaha! Oyo… Oyo… Fantastic!!

Glasul domnului Oiţerman umple încăperea elegantă în care ne aflăm noi, cei câţiva amici care nu am fost în Japonia. Îl admiram şi îl invidiam deopotrivă. Pentru ce? Pentru nesfârşitele sale călătorii, pentru variatele sale afaceri, pentru relaţiile sale, pentru frumoasa dumisale avere şi, de ce nu, chiar şi pentru această nouă opţiune, învăţătura seculară a Asiei pe care ne-o împărtăşeşte şi pe care, probabil, o şi aplică în casa lui.

– Oyo!

Chiar aşa, oyo. Numai că de astă dată nu a fost glasul decis al domnului Oiţerman. Cine a rostit formula fermecată? S-a auzit din camera alăturată? Din bucătărie? Din dormitor? Cine a pronunţat cuvântul?

– O clipă numai, se scuză gazda cu grabă uşor disimulată. Mă întorc imediat, domnilor. Am impresia că mă cheamă soţia. Îndată, dragă, sosesc, am venit…

Oyo!

Vreau să vă povestesc, printre altele, cum decurge o vizită la spital. Nu-i vorba de vizita medicală propriu zisă, în frunte cu profesorul sau cu şeful secţiei, urmat de ceilalţi medici, surori şi eventual studenţi la medicină… Ci de vizita rudelor şi prietenilor care, în ultimă instanţă nu e mai puţin medicală.

Să presupunem că-i internat Iacov…

În primele zile nu vine nimeni în afară, bineînţeles, de nevastă-sa care mai mult stă la spital decât la ea acasă. Dar apoi, vestea răspândindu-se, apare Filip, care locuieşte într-un oraş din nord. Filip e însoţit de soţia sa şi de două fete de măritat, pe care se străduieşte să le scoată în lume. Acum îşi şterge mereu ceafa transpirată, îi adresează lui Iacov, cel internat, un semireproş („mă faci să vin pe căldura asta”) şi bea un gât din sticla cu oranjadă pe care i-a adus-o celui internat.

Puţin după acea, apare Marcu. Marcu vine din sud şi e frate cu Iacov cel din spital şi cu Filip care locuieşte în nord.

– Ce mai faci? întreabă glacial Marcu care nu poate uita că în urmă cu zece ani, când a făcut o colită, Iacov i-a adus portocale care sunt stict contraindicate la acest diagnostic. Poftim nişte bomboane de ciocolată belgiană! Ştiţi ce greu se găsesc? Marfă căutată…

Şi se vorbeşte de preţuri, de partide pentru fetele lui Filip, despre regimul de slăbire pentru nevasta lui Marcu, despre căldura asta care ţine de o săptămână şi despre cursul euro care nu e deloc stabil.

Când apare Sandu, care locuieşte în acelaş oraş cu Iacov, însoţit de trei copii preşcolari, peisajul se schimbă. De altfel şi atmosfera devine mai zgomotoasă. Sandu este un văr primar, fost frizer şi tocmai tocmai a intrat în branşa cosmeticelor. Aşa că nimeni nu are grija copiilor, nici măcar nevastă-sa care e mare fumătoare şi are genele false.

Nimeni nu observă că Iacov (cel internat) e obosit, are o nevoie presantă şi ar dori să coboare puţin, dar nimeni nu-l ajută. Acum Filip povesteşte cum a fost în excursia din Scandinavia, care e o ţară foarte interesantă… Marcu susţine că dacă nu ai fost la Hong Kong n-ai văzut nimic, dovadă că şi-a cumpătat acolo un ceas extraordinar, marca „impostor” la juma de preţ. Sandu fumează cu aere de tip superior un trabuc, femeile s-au retras pe coridor şi pun lumea la cale.

Pe scurt, toţi sunt de acord că Iacov trebuie să fie sănătos, dar mare noroc de boala lui că altfel nu se văd iarăşi ani de zile, decât dacă se mărită vreuna din fetele lui Filip, să dea domnu’. Altfel, oamenii sunt ocupaţi, cu atâta Scandinavie, Hong Kong şi cursul monedei europene… Apropo, ce au spus doctorii despre boala lui Iacov!? Cine poate să ştie? Important că nu e molipsitoare…