Vreau să vă povestesc, foarte indignat, ce mi s-a întâmplat recent, adică azi dimineaţă, când am telefonat la Casa de sănătate „Mensana” şi am cerut să mi se facă legătura cu doctorul Cucu cu care vroiam să discut într-o chestiune particulară. Mai bine zis, chestiunea particulară era a lui, nu a mea, pentru că omul avea nevoie de mine şi nu eu de el. Aşa că am telefonat la spital şi am cerut să vorbesc cu el.

– Doctorul Cucu nu e la lucru, m-a informat centralista, pentru că s-a mutat şi şi-a luat câteva zile libere ca să mai aranjeze casa, să mai dea un var, să mai bată un cui, ştiţi cum vine chestia, într-o casă nouă sunt un milion de treburi fără de sfârşit şi fără de început.

– Bine, am spus, atunci vă rog să-mi daţi noul număr de telefon, că la cel vechi răspunde altcineva….

– Asta e foarte normal, a fost de părere centralista, când te muţi la o adresă nouă, laşi vechiul număr de telefon la adresa veche, mai ales că nici nu era al lui, el stătea acolo cu chirie, adică provizoriu.

– Bine, domnişoară, voi suna la adresa nouă, numai fii matale bună şi dă-mi numărul cel nou.

– Nu vă supăraţi că vă spun, dar nu am voie să dau numărul de telefon la niciun pacient şi, în general să dau relaţii. Telefonul mobil îl aveţi?

– Nu… Mi-l dai dumneata?

– Nu vi-l dau, doar v-am explicat că nu am voie să-l dau la pacienţi…

– Înţeleg, e foarte normal, numai că eu nu sunt pacient. Sunt un coleg de-al lui, tot medic, dar nu psihiatru. Aşa că nu e cazul să nu fie voie…

– Indicaţia este că e interzis, nimeni nu poate să ştie dacă la telefon e un Napoleon adevărat sau fals.

Fata avea dreptate, cel puţin teoretic, aşa că i-am spus:

– Ai dreptate… O să te rog altceva. Eu sunt acum la policlinică, în cabinetul meu. Telefonează dumneata la centralista noastră, colega matale, şi cere să vorbeşti cu mine. Aşa vei fi sigură că nimeni nu vrea să te păcălească. Şi comunică-mi numărul lui de telefon. Bine?

– Nu e bine… N-avem voie să înteţinem convorbiri particulare cu persoane străine sau bolnave. E strict interzis!

Continue reading „Dorel SCHOR: Telefon la psihiatrie” →

Dacă o să-mi spuneţi că nu l-aţi văzut de foarte multă vreme pe Irmiahu arhivarul, o să vă cred. Nici eu nu l-am văzut de o sută de ani… S-a întâmplat cu el o poveste întreagă, dar mai bine să vă relatez faptele una câte una.

Irmiahu ăsta era un om modest, avea o slujbă modestă şi ducea o viaţă modestă, cu o nevastă modestă, în modestul nostru cartier. Adică aşa ca mine sau ca dumneata şi atâţia alţii. Până într-o zi când a primit o moştenire din Belgia sau din America de sud, treaba nu are nici o importanţă pentru că nu monedă sau hârtii de valoare a primit Irmiahu, ci două tablouri în ulei. Avocatul sau executorul testamentar, sau cine se ocupă de treburile astea, i le-a împachetat frumos, le-a expediat par avion şi arhivarul nostru a primit o hârtie prin care era învitat să vină să-şi ridice marfa şi cerificatele de garanţie.

Sigur că perechea n-a sărit în sus de bucurie, după ce că din toată moştenirea s-a ales cu atâta lucru, dar când s-au uitat la asigurarea care însoţea certificatele, au rămas ţuţ: tablourile alea nu că valorau o avere, valorau chiar două averi ! Numai ramele, nişte chestii de epocă, erau mai preţioase decât o expoziţie de pictură modernă. Pe scurt, au venit cu moşternirea acasă, au căutat un loc potrivit în salon şi le-au fixat pe perete, puteaţi să vedeţi ce tablouri frumoase, un nud absolut în pielea goală, cu o femeie destul de grăsuţă, dar simpatică şi un portret de bătrân, dar ce portret, ce ochi, ce expresie teribilă… Capodopere!

Dacă credeţi că cu asta s-a terminat, greşiţi. A venit o vecină, nu are importanţă cine, să zicem că madam Brodiciche din Odesa, şi după ce a lăudat tablourile, a aruncat o părere:

– Nişte splendori, dragă, păcat că nu aveţi un salon pe măsură!

Atât i-a trebuit doamnei gazdă. Nu s-a lăsat până n-au cumpărat un salon de epocă, o măsuţă stil cu picioare din alea crăcănate, un scrin şi nişte fotolii. Cine s-ar fi gândit că nişte vechituri recondiţionate costă mai mult decât o mobilă nouă, sănătoasă, modernă? După aia, altcineva, de pildă madam Gurnişt, lăudând tablourile şi salonul, s-a exprimat cu un regret indescriptibil că nu se potrivesc cu covoarele şi cu perdelele. Trebuie să adaug câ avea dreptate? Chiar nu se potriveau. Aşa că soţia lui Irmiahu l-a lămurit să cumpere covoare scumpe şi draperii pluşate. Mai rămânea de schimbat lustra, de procurat o statuetă şi un vas chinezesc…Cam atât.

Continue reading „Dorel SCHOR: Poveste neterminată” →

Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.

– E o catastrofă! îmi spune ea nervoasă. De două săptămâni şi mai bine ascensorul nu opreşte la etajul meu.

– Nu!? spun respectuos. Cum se poate?

– Uite că se poate… Sunt obligată de fiecare dată sau să urc pe scări, sau să ajung la etajul doi şi apoi să cobor un etaj. O catastrofă!

Intru la băcănie şi tocmai surprind o discuţie înflăcărată între vecinul meu Nasgâtaşvili şi o femeie grasă, cu bigudiuri.

– Este aproape nouă şi încă nu au adus iaurt degresat unu virgulă cinci la sută, spune femeia cea grasă. Nu ştiu cum e in altă parte, dar la noi în cartier aprovizionarea nu e normală. E absolut anormală!

– Nu e normală? întervin eu.

– Absolut, spune Nasgâtaşvili, care e de acord cu femeia. La ora asta să nu aibe iaurt degresat? Dacă întrebi la concurenţă, precis că aveau iaurt degresat încă de dimineaţă. Aici e probabil mai proaspăt, din moment ce încă nici nu l-au adus…

– Auzi, îi povestesc lui Boris Israelovici Glazpapier, avem un vecin, nu spun cine, care pe vremurile astea de instabilitate, când laptele se scumpeşte şi de carne nici nu vreau să pomenesc ca să nu le amestec în aceaşi propoziţiune, ei bine, vecinul nostru nu mai poate dacă într-o zi n-o să mănânce iaurt degresat unu virgulă cinci la sută…

Continue reading „Dorel SCHOR: Devalorizarea cuvintelor” →

Domnul F., persoană cunoscută la bursă, om cu posibilităţi materiale respectabile şi investiţii grase în terenuri şi construcţii, s-a recăsătorit în urmă circa doi ani cu o femeie având exact 24 de ani mai puţin. Dar cum şi el este încă verde, are de la această a doua soţie un bebeluş de câteva luni. Acum, situaţia familială e cam aşa: pe cât de ocupat este tatăl, pe atât de fără ocupaţie este mama. Cine să aibe grijă de copil există, adică tot felul de ajutoare, bucătărese şi educatoare. Şi atunci, soţioara colindă prin marile magazine, face shoping şi tot ce cumpără achită cu cartea de credit.

În urmă cu câteva săptămâni, în timp ce tânăra doamnă proba o rochie sau un pantalon într-un butic, i-a dispărut poşeta cu tot conţinutul, inclusiv cardul. Sigur că a fost agitaţie în magazin, femeile au ţipat şi au strigat hoţul, hoţul, dar nimeni nu văzuse nici un hoţ şi pentru că doamna era o clientă bună şi cunoscută i-au dat marfa pe datorie şi cu asta gata.

Numai că soţioarei i-a venit puţin peste mână să-i spună soţului de furt, sau a uitat, şi aşa au trecut câteva zile până ce i-a povestit de dispariţia cărţii de credit.

– Cum!? a sărit el indignat, eşti inconştientă? Ăsta poate să ne lase urgent cu curul gol … Cum de nu mi-ai spus imediat?! Trebuie să anunţăm urgent banca şi poliţia!

Continue reading „Dorel SCHOR: Furt la butic (schiță)” →