Daniel LUCA: Viața, un joc serios

Volumul de versuri Poezie … printre gânduri de Daniela Văleanu (Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este un manifest pentru viață, văzută ca un joc serios.

Viața nu trebuie luată în răspăr, ci îmbrățișată cu dragoste („Noi o trăim / și … iubim”). Secundele scurse nu se vor mai întoarce niciodată, iar distanța dintre copilărie și senectute, ori dintre viață și moarte trece într-o clipită, într-o bătaie de pleoape („Iar alți copii aleargă / veseli / și se hârjonesc / sărind / ca ieduții / peste pietre / de mormânt …”).

Iubirea reprezintă căutarea, chiar descoperirea propriului drum de urmat („Nu vreau scara, / dă-mi cărarea, / spuneam eu”), fiind mijlocul de a răzbate printre lucrurile cărora le dăm mai multă importanță decât ar trebui [„hârciog, hârțoage … / (Rodul muncii mele?!) / Hmm …”].

Altfel, emoția s-ar pierde, iar tehnologia și solitudinea vor pune sechestru pe noi („viața pe internet, / nu ne mai aparținem, / mobilul e / parte din noi …”; „Emoția / nu mai trece printre noi, / nu mai traversează încăperea / de la mine la tine, / la el, la ea, / încăperea e plină de chipuri, / dar e goală, / dialog fad …”).

Pierderea emoției, a sentimentelor conduce la incertitudine, la pierderea încrederii, a sensului vieții („constat cu stupoare / că ceea ce e / extrem de clar și limpede / pentru cei mici / nu reușesc / să priceapă adulții … / Sau nu vor!”).

Speranța rămâne, așadar, în iubire, dar și în credință („Toate trec … / Doar Dumnezeu / rămâne … / … și pietrele … / deocamdată”), lumina izbutind, în cele din urmă, să împrăștie bezna Continue reading „Daniel LUCA: Viața, un joc serios” →

Daniel LUCA: Plaiuri de legendă

Întotdeauna avem nevoie de legende. Ca și basmele, ne împresoară și ne teleportează într-o lume aflată între realitate și fantastic, plină de pitoresc, dar și de învățăminte pentru toți oamenii, indiferent de vârstă.

Volumul Plaiuri românești în legende de Daniela Văleanu (Editura Mirton, Timișoara, 2002) este, așadar, mai mult decât binevenit, acoperind un vid de informație pentru mulți dintre noi.

Legende cosmogonice (facerea pământului, cu munții și văile sale) se îmbină armonios cu cele despre munți (Bucura, Capra, Caraiman Ceahlău…), despre stânci, pietre vârfuri (Babele, Cetățuia, Detunata, Masa Jidovului…), despre dealuri (Arsurea, Cucului, Înlemnit, Muierii…), despre apele curgătoare ori stătătoare (Buzăul, Dunărea, Jiul, Oltul, Mureșul, lacurile din Munții Retezat…), despre diferite localități ori locuri geografice (Alimănești Azuga, București, Buziaș, Țebea…) ori despre mănăstiri și schituri (Curtea de Argeș, Putna, Rarău, Tismana…).

Totul curge pe axa bine-rău, toponimia diferitelor locuri, spații, având fie rol de aducere aminte a unor fapte vitejești sau numai generoase („Au scăpat doar câțiva săteni, care-au fugit la stâna lui Ali, sau Aliman, ce se afla ascunsă în pădure. Au făcut acolo noul sat și l-au numit după salvatorul lor: Alimănești”, p. 67), dar și a altora nefericite, ori mărturie a unor pedepse divine („A doua zi, după plecarea călătorului, se întâmplă alt lucru de mirare: tot satul cu oameni răi și cărpănoși se scufundă în ape; în locul satului, se întindea acum un lac adânc și mare. Rămase doar un mic ostrov, cu casa femeii celei bune. Așa a apărut Lacul Siutghiol”, p . 63).

Desigur, dragostea are un rol deosebit de important, multe povești de iubire, cel mai adesea neîmplinite, fiind la originea unor întâmplări de neuitat, fie că este vorba de iubirea între oameni, între uriași, între oameni și uriași ori între oameni și zâne. Sentimentele sunt întotdeauna extrem de puternice și, chiar dacă destinul este potrivnic, speranța în izbândă subzistă [„Dar bătrânul uriaș îi prinse taina, așa că, într-o seară, îl urmări cu o ceată de uriași înarmați până-n dinți. Îl găsiră pe voinic în brațele zânei. Furios peste poate, uriașul înfipse spada în inima zânei, care muri pe loc. Văzându-și iubita răpusă, flăcăul își înfipse pumnalul în inima tatălui, apoi își curmă și el viața (…). Din trupurile lor sunt făcuți stâlpii Detunatei Goale”, p. 20].

Dragostea de glie, de locurile strămoșești, determină ridicarea la luptă pentru apărarea acestor ținuturi în fața cotropitorilor, prilej de acțiuni eroice ce nu pot rămâne nescrise în denumiri („Turcii au fost alungați din țară. De bucurie, Ștefan cel Mare și Sfânt s-a întors cu cei șapte voinici la casa babei Tudora, unde a scris un act prin care îi făcea pe veci stăpânii Munților Vrancei, de la Trotuș, până la Valea Bâsca Buzăului. Cei șapte frați s-au așezat la poalele munților, și-au întemeiat familii, apoi sate, numindu-le după ei: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești, așa cum le găsim și astăzi”, p. 80).

Daniela Văleanu nu doar culege diferite legende, ci le filtrează, încearcă să le dea o haină literară, prin urmare nu suntem în fața unei materii brute, ci a uneia însuflețite prin participarea sa Continue reading „Daniel LUCA: Plaiuri de legendă” →

Marcu – Mihail DELEANU: Luna eminesciană

După ce publicase, în anul 2000, volumul Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, ne promisese o continuare. Dar Daniela Văleanu ne-a purtat o vreme în lumea poveștilor, a legendelor geografice ˗ legende repovestite, îmbrăcate în haina stilizată a literaturii, autoarea încercând să redea toate variantele existente despre locurile cele mai frumoase din țara noastră.

Ca și în cazul volumului despre opera lui Mihai Eminescu, cele trei volume de legende apărute ulterior au la bază o bibliografie vastă, cuprinzând atât cărți în formatul clasic, cât și informații de pe internet. Cărțile sale ne-au purtat, începând cu anul 2002, pe diverse cărări din toată țara, pătrunzând întâi în lumea minunatelor Plaiuri românești în legende. Ca o continuare firească, volumele următoare ˗ Din legendele Munților Apuseni, apărut la scurtă vreme după aceea și, anul trecut, Plaiuri din Banat în legende ˗, au devenit prelungiri și aprofundări ale primei cărți. După cum mărturisește însăși autoarea, cărțile sale sunt menite “să ne poarte pe tărâmuri de legendă, în vremurile de odinioară, încercând să prezinte o altă faţetă, mai puţin știută, a meleagurilor românești, atât de frumoase şi atât de puţin cunoscute uneori”, de care Daniela Văleanu s-a legat sufletește, încă din copilărie, de pe când asculta poveștile pe care i le spunea mama, cu glasul ei duios. Se pare că legendele au fascinat-o cel mai mult, cu lumea lor fantastică, şi totuşi, reală, a povestirilor care, pornind de la un sâmbure de adevăr, încearcă să explice fapte, întâmplări, originea unor ţinuturi sau momente istorice. Le-a rescris, dându-le o formă literară, păstrând firul povestirilor aflate despre originea unor denumiri geografice, fiind o sursă bogată de informaţii toponimice, etnografice, meteorologice, mitologice sau istorice.

Iată că, la început de an 2020, Daniela Văleanu se ține de promisiune și vine cu un nou studio: Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, abordând un univers aparte, o temă universală, care capătă o puternică notă specific eminesciană, autoarea reliefând aspecte esențiale, adunate laolaltă.

Pe coperta 4 a volumului, regăsim cuvintele Magistrului G. I. Tohăneanu: “Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu este alcătuită după un plan minuţios, respectat cu stricteţe şi îmbogăţit, conform părerilor autorizate, ce păstrează “lamura” gândirii poetice eminesciene. (…) cunoscând setea de frumos şi adevăr şi posibilitatea de a le exprima a autoarei, fac afirmaţia că, în toată bibliografia eminesciană, contribuţia Danielei Văleanu este un unicat, învederând toate disponibilităţile creatoare ale celei care l-a redactat (…). Lucrare de curaj şi de orientare ştiinţifică, corespunde cerinţelor tagmei şi se impune, ca o contribuţie dintre cele mai valoroase, la cercetarea operei eminesciene. Îi salut cu entuziasm existenţa.”

Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu se adaugă firesc și necesar exegezelor eminesciene, în general, interpretărilor stlistice ale operei sale. Prin cercetarea aceasta, autoarea îmbogățește contribuțiile școlii timișorene de stilistică și poetică. Componentă esențială a universului poetic eminescian, pesajul selenar este remarcat și comentat de toți exegeții poeziei și prozei lui Eminescu, în treacăt sau în capitol distinct. Tocmai de aceea, risipite în bogata bibliografie eminesciană, diversele trimiteri la universal selenar eminescian se cuveneau sintetizate într-un demers riguros, precum al Danielei Văleanu. Scopul (nedeclarat) și cel dintâi al acestui volum constă în această sinteză, care pune în valoare și corectează, mai exact spus completează, când este cazul, ceea ce s-a scris până acum despre lună și despre universal selenar eminescian.

Continue reading „Marcu – Mihail DELEANU: Luna eminesciană” →

Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu

(Daniela Văleanu, Plaiuri din Banat în legende, Ed. Mirton, Timișoara, 2018)

Modalitatea prozaistică a Danielei Văleanu este o componentă semnificativă, prin care se întruchipează un sincretism sui generis, întrucâtva sincopat, dar de o anume expresivitate și concretețe descriptivă și evocatoare.

Tipologic și tematic înrudite, cele trei volumașe ale ciclului – Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele Munților Apuseni (2003) și Plaiuri din Banat în legende (2018) se circumscriu caracterizării introductive. Inspirate discret și nesupărător de repere prestigioase (cu valențe paideice) din literatura noastră, precum Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, ori de nume de referință din bibliografia etnografico-geografică românească (Tony Brill, Nicoleta Coatu), cel de-al treilea volum pe care îl recenzăm aici se particularizează, în cazul Banatului, prin cel puțin două mari nume: Nicolae Stoica de Hațeg, cronicarul – povestaș al legendarului și spectaculosului Banat montan și Lucian Costin, folcloristul și etnologul inconfundabilelor baladelor-legende bănățene.

Despre cartea aceasta – cea din 2018 – autoarea însăși scrie, încă de la începutul Cuvântului înainte, că e destinată a ne purta pe tărâmuri de legendă; are, așadar, o menire paideică (cel puțin implicită). Înlăuntrul unei asemenea meniri – firească și însemnată în sine – și în consonanță cu profesia dar, mai ales cu vocația de dascăl a autoarei, ca prozatoare, încadrarea tipologică încercată mai sus se particularizează.

În sâmbure, dar și cu câteva semne bine prevestitoare, percepem faptul prin care (sau din care) Daniela Văleanu este dotată cu ceva ce s-ar putea numi bun instinct și chiar o anumită memorie de prozator; fapt căruia – deocamdată – autoarea îi spune (cărturărește și convențional) „bibliografia vastă”, în care se ghicesc elemente de geografie fizică și umană, etnografie, folclor, istorie orală și locală. Astfel că astă prielnică privință, înghiocată încă – precum tocmai arătasem mai sus – se vădește (peisagistic și legendar) în „cazul Banat”, prin proporțiile metaforico-simbolice planetar recunoscutei sale unicități: Cascada Bigăr, „declarată cea mai frumoasă din lume” (pp 36-38), precum afirmă autoarea în descrierea natural-geografică, întărind o întruchipare sincretică arătată mai sus, prin repovestirea celei mai frumoase legende folclorice a locului, desigur într-o variantă accesibilă unei plaje largi de cititori.

Continue reading „Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu” →

Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene

(Însemnări despre: Daniela Văleanu, Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, Ed. Mirton, Timișoara, 2020)

Cu volumul de față, de peste 200 de pagini, profesoara timișoreană Daniela Văleanu adaugă bibliografiei despre Eminescu un comentariu valoros și semnificativ din perspectiva receptării critice a operei poetului național. De altfel, prima mea observație ar trebui să vizeze bibliografia de la sfârșitul cărții: din 136 de titluri (între ele, 6 sunt volumele operei lui Eminescu din care s-a excerptat materialul ilustrativ), 70 (deci mai bine de jumătate) sunt doar cărți despre Eminescu. E doar o parte (fizică) a imensului interes pe care l-a deșteptat opera sa… A doua observație trebuie să aibă în vedere titlul cărții de față: prin modul în care l-a formulat autoarea, el devine cuprinzător pentru toate aspectele pe care autoarea le-a avut în vedere când a supus comentariului motivul Selenei în opera lui Eminescu (y compris atât poezia, cât și proza și fragmentele de teatru). De la peisajul selenar la simbolismul extraordinar de ramificat al astrului nocturn, totul (cu numeroase contexte exemplificatoare) – în fond toate aspectele pe care le poate sugera prezența termenului în operă – sunt luate în considerare. Pentru o mai corectă apreciere, mi se pare util să fac apel la structura volumului. După o scurtă introducere în personalitatea și opera lui Eminescu (cca. 3 pagini), e discutat mai amănunțit motivul lunii, ca specific romantismului (e adusă în discuție – parțial, dar cu precădere – contribuția culturii europene), concluzionându-se că luna „comoară aprinsă în noapte se pare” (p. 50, citatul e din Diamantul Nordului), expresie ce prefigurează investigațiile amănunțite care urmează. În următoarele 12 capitole ale cărții sunt evidențiate (și probate, prin citate sugestive, relevante) accepțiile (de obicei, simbolice) pe care luna le cunoaște în contextul operei lui Eminescu. Titlurile înseși ale capitolelor sugerează diversitatea acestor accepții, conducând spre concluzia că luna se așază, în context eminescian, ca un topos, care dă esență romantică acestei opere. De la peisaj selenar (legat mai mult de natura concretă, fizică) – cadru preferat de Eminescu, la simbolistică nuanțată, complexă, multiplă, totul este așezat sub lupa criticului literar, dar în egală măsură a semioticianului și stilisticianului Daniela Văleanu. Pentru că volumul de față nu comentează motivul anunțat dintr-o perspectivă singulară (a criticii literare), ci aduce în discuție, de cele mai multe ori (v., mai ales, capitolele Luna și apele, Unificare și țesătură, Eternul feminin) prolificul semantism al termenului (de multe ori potențat de context) și numeroasele îmbinări figurative în care îl putem găsi. Aș avea o observație: discutarea (și calificarea) strofei din poezia Și dacă… (pag. 139, în volumul de față) Continue reading „Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene” →

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende (2018).

În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150). Continue reading „Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar” →