DUNYAZADA

 

Îmi vin de departe-amintiri încărcate

cu sete de oaze, pierdute-n deșert,

cu doruri crescând din vrăjite păcate,

ajunse spre seară în gândul inert.

Dar gândul pornește pe aripi albastre,

se duce spre zări, prin vrăjit asfințit,

dispare în noapte, gonind pe sub astre,

plutind printre dune-n deșert adormit.

Și urcă prin focuri, la margini de ape,

cu dulci amintiri care poartă povești

cu hoți de cadâne ce vin să-și adape

cămilele suple și cai arăbești.

 

Te văd ferecată cu lanțuri de-aramă,

la marginea oazei te zbați în dureri,

iar plânsetul tău de-acolo mă cheamă

cu glas rătăcit și cu ochi adulteri.

În lanțuri de-argint, prin ploaia de stele,

te văd, dintre focuri, cum tristă privești,

iar ochii-ți aprinși între zalele grele

în noapte revarsă lumini nefirești.

În lanțuri de aur te văd ferecată,

arunci înspre mine dorințe-n delir,

iar inima-mi frântă începe să bată

pe ritmuri păgâne, de-adânc elixir.

 

Să vin mai degrabă, o mult prea dorită

cadână regească a gândului meu,

căci lanțul de-aramă mă duce-n ispită,

aș vrea să îl frâng cu putere de zeu.

Și lanțul de-argint aud cum mă cheamă

cu doruri pierdute cândva în deșert,

întoarse să-ți spulbere oricare teamă

când eu lângă oaza vrăjită te-aștept.

Degrabă să vin, ca din lanțul de aur

cunună regească pe cap să-ți croiesc,

puterea din gânduri devine un faur

ce-n taină îți caută chipul domnesc.

 

Cu tine în minte să merg către casă,

pe aripi de înger în zbor să te duc,

să stăm lângă sobă în noaptea geroasă

și visul să-l cernem pe gândul năuc.

 

NOTĂ: Dunyazada, prințesă arabă, soră a vestitei Șeherezada, povestitoarea celor

„O mie și una de nopți”. În acest poem, Dunyaza este prințesa neuitată a sufletului meu.

————————————

Corneliu NEAGU

17 februarie 2019

LES ANDALOUSES

 

Les Andalouses, îndepărtata plajă,

rămasă-n amintire ca un mit,

mă cheamă în trecut necontenit

pe țărmul său cuprins de-atâta vrajă!

Din Maraval veneam pe Front de Mer,

trona pe culmi, deasupra, Santa Cruz,

și rămânea în urma mea difuz

orașul tot, cuprins de un mister.

 

Pe lângă Monte Christo tot urcam,

Mers-El-Kebir venea apoi la rând,

vedeam vapoarele în radă stând

și tot mai mici în urmă le lăsam.

Mă îndreptam cântând spre Cap Falcon,

ivindu-se din ceață-n dreapta mea,

dintre coline Bomo apărea,

pe insulă zăream un bastion.

Iar drumul sinuos mă tot ducea

spre mult dorita plajă din trecut,

pe urma dorului cândva pierdut

pe raza obosită dintr-o stea.

 

Te văd și-acum, așa precum erai,

Diană zveltă cu profil creol,

cu păru-n care se juca Eol,

întors pe plajă la-nceput de mai.

Să te aduc acolo aș-mai putea? –

mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,

și-n gândul meu renaștem amândoi,

plutind pe colțul unui ciob de stea.

 

Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas

să-i dăruim iubirii din trecut? –

m-aș delăsa de-ntregul meu avut,

ca-n scurtul timp ce-n față ne-a rămas

să reclădim un ultim început.

————————————

Corneliu NEAGU

15 februarie 2019

 

ELEGIE

 

Mai aud și astăzi dulcea ta chemare

revenind prin vreme ca un lung ecou

cu-nveliș de umbre din cireși amare

mai demult uitate într-un bibelou.

Îmi aduci în cuget nerostiri pierdute

printre slove scrise într-un vast poem,

îngropat în ziduri de străvechi redute

apărat să fie de un vechi blestem.

 

Reascult poemul pe la miez de noapte,

în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,

cu rostiri vrăjite care vin din șoapte

scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.

Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte

care vin năvalinic spre adâncul meu

te revăd, iubito, și-mi aduc aminte

c-ai plecat senină într-un curcubeu.

 

Te întorci adesea, renăscând în vise,

dintr-o stea uitată, vrând să îmi vestești

că îmi legeni somnul cu poeme scrise

ce-mi aduc în suflet tainice povești.

————————————

Corneliu NEAGU

13 februarie 2019

POEME

Poeme coborâte dintr-o carte,
se-adună la fereastră-n asfinţit
privind apusul soarelui rănit
în ţesătura vorbelor deşarte,
venite către seară ca o boală
cu amintirea zilei care-a fost,
noian imens de slove fără rost
din filele pătate cu cerneală.

DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

CÂNTECUL URSITEI

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,
lângă poarta sorții, mă recheamă iar,
să privesc prin vreme trupul Afroditei,
ridicat din valuri de un zvon bizar…
Se întinde zvonul dincolo de zare
peste amintirea unui vis pierdut,
iar în crucea nopții chipul tău apare
aducând ispite scoase din trecut.

Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie, căzute peste coroanele copacilor Şireadei, plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea ! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Şi, într-o zi, adulmecând hoțeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit, incert, pe paşi nătângi, striviţi de îndoială, pe strada Olănescu din Pucioasa, unde se mutase chiar în acea toamnă. Dar nu mai eram Prinţul de altădată, căci părinţii ei hotărâseră déjà. Eu fi-voi muncitor în fabrică, iar ea medic. Părinţi vizionari! – pe distanţa unei singure strofe din poezia vieţii noastre. M-a căutat în Regie, mai târziu, când eram student la Politehnică. Dar soarele Prinţului strălucea în inima altei Contese. A plecat pentru totdeauna, pe aripile negre ale sinistrului din martie 1977. Dar renaşte neprihănită în amintirea mea, cu fiece reîntoarcere a gândului în Fieni-ul drag din anii aceia. În memoria ei am scris, mai târziu, poemul „Plângeau în noi copacii fără glas”, apărut în volumul de versuri „Cunoașterea de sine”, Ed. ePublshers, București, 2017.

 

NAGODA RĂZVRĂTITĂ

În fiecare seară, când frunzele uscate
adună neuitarea sub pomii de pe mal,
ursita părăsită coboară din cetate
să-şi caute iubitul ajuns la carnaval.
Să fii chiar tu ursita plecată fără voie
din turnul amăgirii pe-o aripă de vânt?
iar eu o amintire, ca şi bătrânul Noe
ce-și căuta odată o palmă de pământ ?

TAVERNA

Se pierde decorul în umbra străină,
iar vorbele grele, venite-n surdină,
alungă perdeaua cu falduri astrale
din buza ferestrei cu geamuri ovale,
iar muzica rece, ce urcă pe scară,
în ritmuri năuce se-aude de-afară.
Din colțuri de stradă ajung santinele,
lovind cu pahare de vin în tejghele,
iar zgomotul sticlei, căzută-ntr-o rână,
mulţimi nevăzute din colţuri adună
sub luna ce bate tăcută-n firidă,
tecând peste chipuri cu faţa lividă.

COLOANA NE DREAPTĂ

 

Trecând grăbit pe lângă ea părea că-i dreaptă,
urcând din soclu treaptă după treaptă,
cu romboizi articulați, cu fețe inegale,
ducând spre cer misteru-alcătuirii sale.
Simțeam privind-o că se rupe timpu-n două,
din era veche se năștea o eră nouă,
venind cu întrebări peste mai vechi rutine
ce dispăreau din calea marilor destine.

 

Îmi întorceam privirea-n urmă încă-o dată,
fiind cuprins de o neliniște ciudată,
și căutând mai bine-n miezul de coloană
parcă simțeam mirajul sfânt dintr-o icoană
ce-mi aducea în ochi misterul dintr-odată
din șirul proiectat pe zarea-ndepărtată.
Înțelegeam că orice romboid în parte
dădea coloanei zvelte un tipic aparte,
că se prindea rotit cu cel din urma sa
c-un unghi atât de mic că-abia-l puteai veda.
Și pe întreaga înălțime profilată
coloana se zărea ne dreaptă dintr-odată,
iar tot ce la-nceput părea perfect în zare
era doar simpla mea credință trecătoare,
fără să știu că în coloană stă cifrat
destinul marelui artist îndurerat.

 

N-a căutat, precum Brâncuși, perfecțiune,
în opera lăsată el dorind a spune
că tot ce-i omenesc, prin vorbă sau prin faptă,
e imperfect, precum coloana lui ne dreaptă.

 

*Când ajungi la Politehnica din București, venind dinspre Splaiul Independenței, vei vedea în fața clădirii rectoratului o coloană care seamănă, în mare măsură, cu inegalabila operă a lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu. Datorită acestei asemănări, nici nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea privitorilor care trec pe lângă ea. De altfel, nici gorjenii n-au prea înțeles, o lungă perioadă de timp, ce valoare estetică și simbolică are coloana lui Brâncuși, numind-o, peiorativ, „Sula lui Tătărăscu”. Revenind la coloana din Politehnică, realizată de sculptorul P. Badiu în 1990, sub denumirea „Coloana Timpului”, voi încerca să explic interpretarea mea estetică și simbolică asupra acestei opere de artă. Această interpretare se bazează pe observația că opera sculptorului P. Badiu conține un șir de elemente geometrice care se repetă după o altă logică decât cele din „Coloana Infinitului” de la Târgu Jiu. În primul rând, elementele din „Coloana Timpului” nu au simetria pe care o găsim în „Coloana Infinitului”. În al doilea rând, fiecare element din „Coloana Timpului” este răsucit, cu un anumit unghi, față de elementul anterior. Aceste două caracteristici conduc la o percepție vizuală care, la prima vedere, pare bizară: coloana se vede înclinată indiferent din ce unghi ai privi-o. Tocmai această caracteristică îi dă operei lui P. Badiu originalitate și valoare. Ea ne face să înțelegem că atât timpul cât și curgerea vieții sunt entități abstracte imperfecte, cu valențe și interpretări diferite pentru fiecare dintre noi. Consider că o copie, la o scară mai mare si dintr-un material cu valoare estetică superioară, ar putea evidențía, mai pregnant, atributele pe care le-am menționat mai sus.

———————————————–

Prof. univ. dr. Corneliu NEAGU

27 ianuarie, 2019