Pare o umbră ce merge prin ploaie. Seamănă cu un copac stingher, fără frunze, fără flori, fără fructe, care e pe cale să se usuce. Lacrimile îngerilor cad alene şi se aştern cu indiferenţă peste el, fără să le simtă. Nu aude vântul care şuieră, nu vede fulgerul care brăzdează cerul şi nici trăsnetul care cade prin apropiere. O totală nepăsare a pus stăpânire peste fiinţa lui.
Se gândeşte că a pierdut tot. În realitate nu a pierdut nimic, decât un vis după care alerga sperând că într-o zi va deveni realitate. Picăturile reci îi cad pe faţă, dar el nu simte decât acea durere surdă care-i sfâşie sufletul sau visător.
A iubit-o ca un nebun şi Ea l-a trădat, l-a minţit şi-a bătut joc de sentimentele lui curate. Doamne! Cât a iubit!
Ploaia a încetat şi el nu ştie pe ce lume este, dacă mai traieşte sau a murit. Aude strigătul unei păsări care-şi cheamă perechea. El pe cine să cheme?
Ea s-a dus, a plecat. Se opreşte în faţa casei, deschide uşa şi cerul începe iar să toarne de parcă ar vrea să inunde pământul.
Este noapte, întuneric şi furtună, iar gândurile lui zboară în derivă prin oceanul de gânduri al lumii. Un gând al lui vrea să mângâie gândul ei, dar se rătăceşte în acest univers al gândurilor. Poate este mai bine aşa. Ce rost mai are ? Aripile gândului s-au frânt şi a uitat să mai zboare, să mai viseze şi se ofileşte precum o floare. Picăturile de ploaie cad la geam într-un ritm ameţitor. E palid, seamănă cu o stafie. Se sperie de el când se uită în oglindă. El este acela? Dă drumul la duş şi se lasă biciuit de stropii de apă. Aroma gelului de duş e asemănător cu parfumul ei. Nu, nu trebuie să se mai gândească la Ea. Se şterge cu prosopul şi îşi îmbracă halatul. Se duce în cameră şi se tolăneşte pe fotoliu. Privirea îi cade pe iconiţa din perete şi începe să vorbească singur:
De ce? De ce? Nu vrei să răspunzi? De fapt, Tu, ţi-ai jertfit propriul fiu. Aşa de mult l-ai iubit? Eu nu o să înţeleg asta niciodată. De ce suntem nişte jucării în mâna destinului orb? De ce? De ce a trebuit să se întâmple …? De ce? Cu ce ţi-am greşit? Nu am fost ascultător? Nu te-am iubit? De ce mă pedepseşti? A,ştiu! Tu îi pedepseşti pe cei care-i iubeşti. Cu ce ţi-am greşit?
Lacrimile îi curg în timp ce vorbeşte : Doamne, de ce mă pedepseşti în felul acesta?” O voce îi şopteşte :”Fiindcă e gelos”.
Piei Satano! Nu-i deajuns ce mi se întâmplă, acum îmi dai şi tu târcoale. Îţi simt mirosul de pucioasă şi îţi aud vocea tărăgănată. Vrei să mă ispiteşti? Un râset puternic se aude însoţit de o pocnitură . Nu, nu pot să cred ce mi se întâmplă. Mai am puţin şi-mi pierd minţile.
M-ai părăsit şi Tu, Doamne. De ce? De ce?
Ce este omul pentru tine? Un pumn de ţărână care se zbate o viaţă întreagă, ca într-un final să ajungă mâncat de viermii pământului. Acolo sus vă distraţi privindu-ne cum ne luptăm să supravieţuim, cum strângem averi ca disperaţii, ca într-un final să le mănânce alţii. Poate că tu stai la masă cu cel cu coarne şi sunteti parteneri egali în afacerea Terra. Cine ştie? Poate că religiile au fost inventate, ca oamenii să fie mai uşor manipulaţi şi să ştie de frică. Care-i adevărul?
Iar aude acel râs aproape isteric la urechea lui . După ce se opreşte din râs spune :
-Fraţilor, creatura asta umană nu-i chiar atât de proastă cum credeam noi. Ce întrebări îşi pune? Individul ăsta e în stare să ne zdruncine sistemul.
– Să-l înnebunim.
-Să-l facem să se sinucidă din dragoste.
-Să-l ducem să se înece.
-Să se arunce de la etaj.
-Ba să se spânzure.
-M-am plictisit de aceleaşi jocuri. Ce câştigaţi ?
-Ce câştigăm? Ha,ha,ha …….Un suflet pentru iad câştigăm, Samael.
-Păi, numai unul? Puneţi şi voi mintea la lucru. Mai bine îl facem guru sau profet al nostru.
-O! Eşti genial, Samael. Îmi place ideea. Aşa am câştiga pentru iad sute de suflete.
-Poate mii sau milioane de suflete.
-Ce o sa ne mai distrăm.
-Eu zic să-l facem profet.
-Priviţi la el cât suferă pentru o slujitoare a iadului.Ha,ha,ha….
Nu ştie că iubita lui ne este fidelă nouă. Ce mi-ar place să-i arăt nişte imagini cu iubita lui. Ha,ha,ha….
-Gata cu vorbăria ! Să mergem la Stăpân să-i spunem planul lui Samael. O să-l ridice la rangul de Arhanghel pentru o asemenea idee.
Sărmanul om se uită la icoană îşi face semnul crucii zicând: Iartă-mă, Doamne!
Iar se aude acea pocnitură, semn că ei au plecat în dimensiunea lor.
Apare o lumina orbitoare care-i vorbeşte:
-Ei nu ştiu că tu poţi să-i auzi. Să accepţi propunerea lor. Îţi cunoaştem inima şi la nevoie o să te ajutăm. Alegerea este a ta! O să-ţi pun deasupra ochiului drept, pe frunte, semnul sfânt al jertfei de sânge a lui Iisus. Această cruce te va apăra chiar de ar veni după tine tot iadul. Curaj!
Ioan simte cum cineva îl atinge pe frunte ca o blandă adiere de vânt, după care lumina dispare şi se aşterne tăcerea.
*
Într-o sală somptuoasă, pe un tron de aur imens stătea Lucifer. Era îmbrăcat în haine strălucitoare şi pe cap avea o coroană cu pietre preţioase. În mână ţinea strâns un sceptru cu cap de mort.
Cele şapte duhuri diavoleşti erau aşezate în formă de semicerc în jurul stăpânului lor.
Lucifer aruncă săgeţi otrăvitoare din ochii lui albaştri spunând:
-Ce veşti îmi aduceţi de pe Pământ.
-Stăpâne putem să-ţi arătăm imagini. 70% dintre pământeni sunt ai noştri.
-De ce nu 100 % ? Şi nu vreau imagini. Sunt alergic la acele creaturi.
-Nu putem să-i manipulăm pe toţi . Mai sunt şi oameni cu adevărat credincioşi Bătrânului şi Mielului. Cel mai uşor de manipulat sunt femeile.
-Da, ele întotdeauna au fost fiinţe slabe.
-E deajuns să le şoptim la ureche : „Bărbatul tău te înşeală, tu de ce nu te răzbuni? Trăieşte-ţi viaţa! Trăieşte clipa! ” Şi să le vedeţi cum încep şi ele să-şi înşele bărbaţii. Azi cu unul mâine cu altul. Sunt mai rele ca diavoliţele noastre. Femeile tinere spun: „Ne plac bărbaţii maturi, cu experienţă”
-Da, dacă taurul bătrân are un cont frumuşel în bancă şi o plimbă prin ţări străine. Şi are ea grijă să ţină în ascuns şi un tăuraş cu muşchi.
-Văd că vă distraţi bine pe Pământ. Îmi plac pământencile astea, or să fie un carburant bun pentru focul iadului. Ha-ha-ha!
-Mai sunt şi femei pe care nu le putem convinge să calce strâmb. Unele sunt nebune, altele frigide, altele credincioase şi altele îşi iubesc barbaţii lor.
-Să nu aud de iubire.
-Iartă-mă, Stăpâne. Să ştiţi că avem oameni fideli în toate păturile sociale, începând cu şefii de state, de guverne, cu liderii religioşi din toate religiile lumii până la cel mai umil om.
-Aveţi grijă ca prin toate mijloacele de informare să promovaţi ideile noastre, doar aşa putem aduce haosul în lume şi domnirea noastră definitivă.
-Aproape toată mass-media este a noastră.
-Bine. În fiecare religie din lume oamenii noştri să lucreze şi să distrugă din interior.
-Da, Stăpâne.
-Să împrăştiaţi spaima, tulburarea, neliniştea. Să acţionaţi asupra oamenilor creând adevărate drame interioare, obsesii, psihoze. Provocaţi cât mai multe stari depresive şi obsesii. Odată omul atins de aceste boli va merge pe drumul care-l indicăm noi. Ha-ha-ha!
-Da, Stăpâne.
-Înşelaţi prin plăceri trupeşti, prin dulceaţa patimilor şi a viciilor. Slăviţi sexualitatea şi ricaţi-o la rang de religie. Trebuie să domine doar plăcerile senzuale, fără iubire.
Sugestionaţi, sugestiile voastre trebuiesc confundate de ei cu propriile gânduri. Aici este punctul nostru forte.Ha-ha-ha!
Prin toate mijloacele promovaţi culturalismul nostru demonic şi apropiaţi oamenii între ei, în cete, hoarde, cluburi, organizaţii, asociaţii,…Să nu rămână nimeni izolat, doar aşa putem să-i manipulăm uşor şi conştiinţa le rămâne adormită .
Vocea conştiinţei se trezeşte doar în omul care stă singur. Aveţi mare grijă să nu rămână vreunul izolat. Deci, adunaţi gloata şi controlaţi-o .
Să transformaţi oamenii în marionete prin liguşire. Această arma de care dispunem ne ajută să-i înrobim. Ea va pătrunde ca o boală, le va altera spiritul şi îi va corupe.
Luptaţi pentru a distruge adevărul. Să lichidaţi speranţa din inima oamenilor, să le spuneţi că speranţa este un neadevăr, o fabulaţie, o aberaţie, o ficţiune. Dacă reuşiţi să distrugeţi speranţa, dragostea şi mai ales credinţa, atunci oamenii sunt ai noştri. Ha-ha-ha!
Pe oamenii credincioşi să-i consideraţi nebuni şi să râdeţi de ei. Ha-ha-ha!
În orice om este o hienă, ajutaţi ca acest animal să iasă la suprafaţă. Sfinţenia şi iubirea mă omoară, aşa că distrugeţi tot ce este sfânt, pur sau iubire.
Pe cei care iubesc înnebuniţii.
Samael, am auzit de ideea ta şi cred că este bună. Cum o cheamă pe noua ta victimă şi de unde este?
-Se numeşte Ioan şi este din Carpaţi.
-Îmi place că se numeşte Ioan. O să spunem că în el s-a reîncarnat Ioan Botezatorul. Ha-ha-ha! Ce „calităţi” are?
-Este supărat rău de tot pe Bătrân şi pe religie.
-Îmi place! Este exact ce ne trebuie. De unde-i vine supărarea?
-Omul iubeşte şi nu este iubit. Deci, Bătrânul nu l-a ajutat să fie şi el fericit.
-Ha-ha-ha! Nu s-a adresat cui trebuie. Noi ne ocupăm cu treburile astea. Dacă devine de al nostru îi vârâm în pat toate femeile şi toate diavoliţele. Ha-ha-ha!
Voi v-aţi vârât coada ca Ioan să ajungă disperat?
-Nu, Stăpâne. Aşa s-a întâmplat. El e un om credincios, dar ea este exact opusul lui. Ea iubeşte viaţa, ştie să trăiască….. Azi este cu unul mâine cu altul şi Ioan a aflat. De atunci a ajuns aproape o fantomă care se ceartă cu Bătrânul. În el sălăşuieşte o adevărată voluptate a răzvrătirii. Stă tot timpul singur, iar gândirea lui se eliberează de idei preconcepute. Prin minte îi trec tot felul de gânduri fluide care nu aparţin niciunui sistem. Sunt oameni care iubesc vorbăria şi excelează în tehnica fleacurilor, nimicurilor, dar el nu are chemarea aceasta. El se cufundă în metafizică. Spre deosebire de mulţi semeni ai lui care au îmbrăţişat minciuna, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea, zâmbetul făţarnic, el este exact opusul.
-Minciuna este o formă înaltă de talent pe care noi o stăpânim foarte bine. Ha-ha-ha!
-Ideea de supraom i se pare o elucubraţie. Uneori este un pamfletar îndrăgostit de adversarii săi . Este un om care a luptat şi încă mai luptă cu sine.
-Samael, se pare că o să ai o muncă destul de grea cu acest Ioan. Tu eşti adevăratul profet al iadului şi îţi dau mână liberă. Ai la dispoziţie trei ani să-l înveţi pe Ioan doctrina şi legea noastră, ca după aceea el sa o propovăduiască.
-Da, Stăpâne.
După câteva zile Lucifer îl întreabă pe Samael:
-Samael, ce mai face Ioan din Carpaţi?
-Meditează asupra vieţii şi din ce în ce se îndepărtează de acea femeie pe care a iubit-o. L-a cuprins o totală indiferenţă care creşte odată cu trecerea timpului. Iubeşte muzica, se lasă pătruns de universul sonor şi păşeşte singur într-un infinit perceptibil doar de el.Se pare că muzica a devenit unul din refugiul sufletului său.
-Nu mai este disperat ?
-Nu mai pare. Acum filozofează singur şi pare a se lua la întrecere cu Nietzsche şi Spengler.
-Ştie el ceva. Filozofia este un leac bun contra tristeţii. Când omul nu e fericit începe să filozofeze.
-Ai vorbit cu el?
-Înca nu, Stăpâne. Mi-am facut mai multe planuri şi nu ştiu pe care să-l pun în aplicare. Cum să-l abordez?
-O, Samael! Îmbracă-te într-o sutană şi vorbeşte-i ca un preot. Spune-i că el este alesul Cerului pe care tu îl cauţi de mult şi noroc că Dumnezeu ţi-a arătat în vis unde o să-l găseşti .
-Genial! Aşa ceva chiar nu mi-a trecut prin cap.
-Curaj, Samael! Ioan este doar un om, o simplă gânganie cu care noi o să ne jucăm. Ha-ha-ha!
Samael se întoarce pe Pământ unde se intâlneşte cu bunul său prieten, diavolul Oscir.
-Samael, cum te descurci cu Ioan?
-Greu, Oscir. Ioan e tare încăpăţânat.
-Unii oameni nu se lasă manipulaţi.
-Ioan face parte din categoria asta. Ura mea faţă de oameni slăbeşte când întâlnesc un om puternic ca Ioan care mă provoacă.
-Samael, oamenii sunt doar nişte gângănii.
-Aşa zice şi Stăpânul, dar unii sunt înţelepţi şi oricât am vrea să ne cadă în plasă, nu cad. Ioan a devenit un psihanalist interesat de tainele inimii şi ale adâncurilor sulfletului omenesc. A început să exploreze punctele cele mai de jos, dar şi cele mai de sus ale sufletului. E capabil să transforme cel mai negru gând sugestionat de noi într-unul foarte luminos.
-E fanatic ?
-Nu. Mai degrabă un ciudat. Nu seamănă cu acei oameni care îmbrăţişează un mit, adoră un zeu şi sunt capabili de crime în numele acelui zeu. Spiritul lui nu este primejdios, ci mai degrabă şovăitor, plin de îndoieli, iar eu trebuie să fac din el profetul iadului.
-Dar profetul iadului eşti tu, Samael.
-Da, eu sunt, dar pe Pământ trebuie să propovăduiască el doctrina noastră.
-Sunt destule larve care predică, din toate religiile lumii. Toţi au misiuni, toti caută să îmbunătăţească viaţa tuturor. Se cred mari reformatori, se cred înţelepţi şi aleşi ai divinităţii, dar în realitate nu este niciunul. Fanaticii ăştia sunt capabili să ucidă pentru o idee. Dacă priveşti în trecutul omenirii vei vedea că majoritatea razboaielor au fost religioase. La unii, nebunia de a predica este înrădăcinată în adâncurile necunoscute ale fiinţei lor. Aceştia nu au viziunea exactă a nimicniciei lor, ci se cred mai importanti, mai deosebiţi decât ceilalţi. Se cred chiar apostoli sau mântuitori. Ha-ha-ha!
-În fiecare astfel de profet este un grăunte de nebunie şi o doză mare de autoamăgire.
-Dacă nu ar fi ei, noi cum ne-am mai distra atâta?
-Mulţi propovăduiesc iubirea, dar iubirea lor e doar o întâlnire „între două salive”.
-Ha-ha-ha! Ei, nu ai văzut cât de utili se cred?
-Totuşi, unii au fost într-adevăr utili, dar norocul nostru că nu i-a ascultat nimeni.
-Oamenii erau prea ocupaţi cu treburile lumeşti ca să asculte ce au zis şi ce au propovăduit sfinţii şi asta a fost pe placul nostru. Am început chiar să mă plictisesc în lumea lor, singuri se dăruiesc nouă .
-Încet, încet reuşim să ucidem adevărul, măreţia iubirii, a dragostei şi a speranţei. Sprijinim din răsputeri orgoliul, desfrâul, haosul, minciuna, ura, deznădejdea şi distrugem bucuria şi fericirea. Fiecare om s-a născut cu o doză de puritate, dar avem grijă ca în timp să numai aibă nimic sfânt. Oamenii sunt incapabili să-şi păstreze sufletele pure, curate, se tăvălesc însetaţi de pofte, în noroiul şi mocirla vieţii. Se trădează unii pe alţii, îşi dau în vileag nebunia, răul din ei, şi distrug toate misterele, începând cu ale lor.
-Ioan face parte din categoria foarte rară a oamenilor care nu ascultă decât de sine şi de nimeni altcineva. Îl vezi cufundat într-o lume numai a lui, nepercepută nici macăr de noi.
-O fi având acces la lumea paradisiacă ?
-Nu cred că are, fiindcă nu este un sfânt.
-Dar cum este?
-Pare un om obişnuit. Într-o zi am ascultat gândurile lui .
-Şi ce gândea?
-Spunea că omul a înzestrat diavolul cu răutate, perseverenţă, l-a îmbrăcat în negru şi şi-a dat toată silinţa să-l facă cât mai viu. Se mai gândea el că diavolul este în fiecare om şi Dumnezeu la fel.
-Ioan ăsta până la urmă ajunge la esenţa lucrurilor.
-Da, medita că în sufletul fiecărui om stă ascunsă o scânteie din Dumezeu care dă blândeţe, bunătate, iubire, puritate, dreptate, speranţă, credinţă , dar mai este şi ceva rău în om, care trebuie eliminat .
-Asta nu prea îmi place. Dacă o să continue în ritmul ăsta cu meditaţiile, nu o să faci din el profetul Iadului, ci mai degraba al Raiului.
-Samael, ce faci cu sutana ?
-O îmbrac. A venit timpul să-l abordez pe Ioan.
-Mai bine o rugai pe Zurizu, frumuseţea Iadului să-l ispitească, sigur ar fi căzut în braţele ei.
-Iniţal şi eu m-am gândit la Zurizu. Cred că nici Papa nu ar rezista în faţa unei asemenea frumuseţi, dar sunt convins că Ioan nici nu s-ar uita la ea.
-De ce?
-A avut o decepţie în dragoste. Când vede cum o femeie se dă pe lângă el o catalogheaza drept „târfa iadului ” şi pe deasupra mai este şi fecior. A devenit alergic la femei ca Lucifer la rasa umană.
-Ce viciu are Ioan?
-Ioan nu are vicii.
-Atunci ai viaţă grea Samael.
-De ce Lucifer este atât de alergic la rasa umană?
-E o poveste tare veche şi nici măcar nu ştiu daca în totalitate este adevarată.
Se pare că prima iubire a lui Lucifer a fost Sophia cu care a avut o minune de fată pe care o ţine şi azi ascunsă într-o peşteră departe de iad.
Se zvoneşte că fata lui a fost singura care nu s-a transformat în demon, atunci când s-a întâmplat ……Sophia după ce a născut a fost cuprinsă de un mare dor de cunoaştere şi a plecat să exploreze toată creaţia. Lucifer a sperat că se va întoarce , dar nimeni nu ştie unde a dispărut. Între timp Bătrânul o crează pe Lilith pentru Adam. Lilith când deschide ochii îl zăreşte pe Lucifer şi se îndragosteşte de el şi el de ea. Bătrânul o trimite pe Lilith pe Pământ şi Lucifer s-a supărat rău, fiindcă o vroia el pe Lilith. A părăsit cerul, s-a dus după ea şi a urmat ce a urmat.
-Acum înţeleg de ce urăşte atât de tare rasa asta.
-Omul, o creatură inferioară, a avut ca soţie pe iubita lui. Nici Lilith nu l-a plăcut pe Adam şi când a venit Lucifer s-a aruncat în braţele lui.
Nu numai în lumea oamenilor s-au pornit războaie din cauza femeilor, dar şi în cer. Încep să-i dau dreptate lui Ioan, care fuge de femei cum fugim noi de tămâie.
Oscir, am auzit că numai din zona asta a Carpaţilor duci în iad câte 12-13 suflete pe zi.
-Samael, eu m-am specializat în sinucideri şi-mi ies din plin. Am reuşit să fac fisuri în câmpurile energetice ale oamenilor, îi sugestionez cum doresc şi ei ascultă ca nişte roboţei tot ce le spun.
Uite-l pe Ioan! Eu dispar. Succes, Samael!
Profetul iadului îmbrăcat în sutană se apropie de Ioan.
-Ce faci, fiule?
-Multumesc Domnului, supravieţuiesc încercărilor vieţii.
-Ioane, noi doi trebuie să vorbim.
-Părinte, casa mea este la doi paşi. Am ajuns. Să descui uşa. Vă rog, poftiţi! Luaţi loc.
Ioan îl priveşte pe falsul preot drept în ochi şi vede cum faţa i se schimonoseşte şi seamănă cu a unui demon. Băiatul se freacă la ochi şi îşi spune :” A venit special după mine din fundul iadului. O să mă joc puţin cu el.” Smerit zice:
-Vă ascult.
-Ioane, eu te caut de foarte mult timp.
-De ce?
-Fiule, tu eşti alesul.
-Ha-ha-ha! Eu, alesul?!
-Da, Ioane.
-Părinte, poate alesul iadului. Eu nu sunt sfânt.
-Dumnezeu te-a ales pe tine.
-De unde ştiţi ?
-Eu sunt văzător cu duhul.
-Aveţi har?
-Da. Pot să-ţi povestesc toată viaţa ta, de când te-ai născut şi până acum.
-Nu, nu este nevoie. Vă cred.
-Am venit să te învăţ adevărata înţelepciune, care a fost ascunsă oamenilor de rând . Ea trebuie ştiută doar de cei aleşi.
-În ce constă această înţelepciune ascunsă ?
-În multe taine şi mistere. Pentru început te voi învăţa cum să comunici cu îngerii.
-Părinte, mă învăţaţi să comunic cu îngerii sau cu demonii?
-Cu îngerii. Cum poţi să gândeşti altceva?
-Părinte, ştiţi, mă gândesc că demonul este în jăratecul sângelui, în tulburarea nervilor, în gândul amar şi otrăvitor. El ajută omul să-şi distrugă speranţa, pofta de viaţă, dragostea, să se lapede de sine şi să-l lase pe el să-l conducă. Demonul locuieşte în sufletul întunecat, dornic de orori. E un asasin ce duce pe om pe calea pierzării. El cântă la urechea omului melodia descompunerii, a morţii, a putrefacţiei, a iadului.
Pătrunde în gândul omului şi-l duce pe acesta pe culmile disperării, a sinuciderii. Râde îşi bate joc, se răsuceşte până reuşeşte să-l sugrume, să-l anihileze pe bietul om, transformăndu-l într- o simplă marionetă.
Cei care au în ei un dram de iubire de sine corectă, luptă împotriva acestui intrus, îl prind, îi taie capul şi-l aruncă la groapa de gunoi a Universului. Iubirea îl arde, îl dezintegrează.
-Ioane, oamenii au o credinţă greşită în privinţa demonilor. Ei sunt lăsaţi cu un scop.
-Care?
-Ei ispitesc oamenii, ca într-un final să-i ducă pe calea cea bună.
-Ha-ha-ha! Calea spre iad .
-Ei sunt scara către cer , Ioane.
-Părinte, cred ca aţi vrut să spuneţi că ei sunt scara pe care omul se coboară în iad, pentru că adevărata scara către cer este Sfânta Treime, Fecioara Maria şi Iisus Hristos. Părinte, ce aveţi ? Vă este rău?
-M-a luat aşa o ameţeală. Cred că este de la postul îndelungat pe care-l ţin. Ioane, pari trist.
– „Un plâns suspină -n mine
Ca ploaia pe oraş.
Ce molcome suspine
Tânjesc mocnite-n mine?”(Verlaine)
-De ce,Ioane?
-„E chin fără ieşire
Să nu poţi sti de ce;
Nici ură, nici iubire
Un chin fără ieşire.”(Verlaine)
Am alergat după o himeră, am căutat idealul de neatins, am căutat infinitul în finit, absolutul în relativ, idealitatea în realitate. Am fost un fel de rătăcitor visător care a vrut să atingă intangibilul, care a iubit, dar nu am fost iubit de cea pe care am iubit-o . Viaţa e tare ciudată! Suntem iubiţi de cei pe care nu -i iubim şi cei pe care îi iubim nu ne iubesc.
-Aşa este viaţa.
-Chiar dacă sunt tânăr am momente când simt că am obosit şi viaţa mea se opreşte în loc.Nu mai am dorinţe, nu mai am ce să-mi doresc. Am devenit rece, dur, intolerant, dar în acelaşi timp timid ca un copil. Puţinul pe care-l ştiu l-am învăţat singur. Sunt nestatornic, nehotărat, plin de contradicţii. Sunt un om slab, iar dumneata spui că eu sunt alesul. Cred că faceţi o mare greşeală.
-Nu este nicio greşeală, Ioane.
-Iubesc binele şi adevărul mai presus de orice, dar dacă cineva pe care l-am iubit mă tradează, nu pot să-l iert. Ştiu că Dumnezeu a zis să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, dar eu nu pot. Mai uşor pot să iert orice duşman, chiar şi pe diavol, decât pe femeia pe care am iubit-o.
-Ioane, tu eşti un om care simte mult mai puternic decât ceilalţi oameni, suferi mult mai mult şi trăieşti viaţa mai intens, mai profund decât alţii.
-Am căutat zadarnic să dau un sens vieţii.
-Şi ai devenit un pesimist aplecat spre visare. Cum vezi femeia ideala?
-Simplă, delicată, sinceră, afectuoasă, devotată vieţii de familie. O văd ca un fel de religie.
-Interesantă comparaţie! Ce părere ai despre religie?
-Aş prefera o religie mai practică care să promită omului fericirea aici, pe pământ, şi nu
într-o viaţă viitoare.
-Asta vreau şi eu să te învăţ.
Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați”
Cu mult timp în urmă, când Sirius B nu era o pitică albă, chiar înainte de a fi o gigantă roşie, acum 220 milioane de ani, când Sirius A uimea universul cu strălucirea ei orbitoare, ascunsă şi încă nedescoperită de alte fiinţe din galaxii îndepărtate, lângă Sirius A şi Sirius B exista o stea micuţă care emana o lumină în toate culorile curcubeului. Dacă unora li se părea că Sirius este albastră, alţii o vedeau roşie şi altora li se năzărea că este albă, vinovată de acest lucru era steaua ascunsă care se asemăna puţin cu Terra .
Sub cerul parfumat cu tei al lui iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singură de acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec printr-o frumoasă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos în drumul meu. Admiram verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am alergat pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii, unde era o troiţă.
Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului, iar băieţelul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte.