Lansare Duminică la Mănăstirea Petru Vodă. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – Convorbiri cu Victor Roncea și GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite consemnate de Florian Palas

Mănăstirea Petru Vodă, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și martirilor din temnițele bolșevice, lansează duminica aceasta, după sfânta liturghie, o nouă lucrăre dedicată Părintelui Justin Pârvu, la 7 ani de la adormirea sa întru Domnul. Jurnalistul Victor Roncea a publicat sub egida Mănăstirii o carte de interviuri cu Duhovnicului Neamului, intitulată PĂRINTELE JUSTIN: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”, citat extras dintr-un interviu acordat ziaristului de mărturisitorul ortodoxiei, fost deținut politic timp de peste 16 ani.

Lucrarea are în deschidere cuvinte ale Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan și Arhiepiscopului Tomisului, IPS Teodosie, împreună cu o prefață a Monahului Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin, cât și mărturii despre minunile din viața pământeană și cea cerească a marelui duhovnic relatate de Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin – Petru Vodă și de Arhimandritul Hariton Negrea, stareț al Mănăstirii Petru Vodă.

Citatul mai larg din care s-a ales titlul este un îndemn profetic pentru tot creștinul zilelor de azi: “Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.”

Cartea, dedicată In Memoriam Doamnei Aspazia și Bunicii autorului, va fi disponibilă după lansare, pentru început, la Mănăstirea Petru Vodă și la Librăria Sophia, din București. Mai multe detalii, la ParinteleJustin.Ro

GENERAȚIA MĂRTURISITOARE

Totodată, cu aceeași ocazie, după prezentarea de la Centrul Reduta din Brașov, va fi lansată și la Petru Vodă lucrarea profesorului Florin Palas GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite. Doamna Aspazia Oţel Petrescu, născută la 9 decembrie 1923 și plecată la Domnul pe +23 ianuarie 2018, fostă ucenică a Părintelui Arsenie Boca, s-a remarcat după cei 14 ani de temniță kominternistă prin cuvântul viu pe care l-a răspândit prin cărțile sale memorialistice călăuzitoare pentru generațiile viitoare, iar Domnul Nicolae Purcărea, martir cu 20 de ani de temniță grea prin 11 închisori bolșevice, (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015) a fost desemnat pentru darul său de sculptor popular Tezaur uman, titlu acordat la nivel mondial persoanelor „purtătoare, păstrătoare şi transmiţătoare de elemente de patrimoniu cultural imaterial”.

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, în cadrul căruia a efectuat cercetări privind fenomenul bolșevic și a cules mărturii de istorie orală ale supraviețuitorilor anticomuniști din rezistența armată din Munții Făgărașului și ale unor mari mărturisitori ai închisorilor comuniste. A fost unul dintre coordonatorii lucrării „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente” (alături de jurnalistul Victor Roncea și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski), îngrijitor al lucrărilor de memorialistică “Victime și călăi” (al cărei autor este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, Octav Bjoza), “Generația neînfrântă” (scrisă de luptătorul anticomunist, dr. Teofil Mija) și “Destăinuirile unui pribeag” (lucrare aflată sub tipar, cuprinzând memoriile de război, de prizonierat în lagărul sovietic din Oranki și încarcerare în temnițele comuniste din România ale ofițerului Stelian Rădulescu). A îngrijit, împreună cu Crina Palas, lucrarea Poeți după gratii, editată de Mănăstirea Petru Vodă.

Victor Roncea este ziarist din 1990, când a debutat ca fotojurnalist în revista „Glasul” a Ligii Studenților și la ziarul „România liberă”, ca reporter. A studiat fotografia în Statele Unite ale Americii unde s-a refugiat după Mineriada din iunie 1990 și unde a fost și corespondent pentru presa din țară. A mai lucrat la publicațiile „Mișcarea”, „Ultimul Cuvânt”, „Ziua”, ca șef departament și senior editor, „Curentul”, ca redactor șef adjunct, și a mai colaborat și la alte reviste. În prezent este publicist la ZiaristiOnline.Ro, ActiveNews, „Bursa”, „Evenimentul Zilei” și „Evenimentul Istoric”. Este cercetător extern CNSAS din anul 2006 și a scris, editat și coordonat 15 lucrări de specialitate, pe teme geopolitice, istorice și jurnalistice. Este membru al mai multor organizații civice și profesionale și a primit mai multe premii pentru activitatea sa, cel din urmă fiind Premiul „Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan” conferit de Centrul European de Studii Covasna-Harghita al Academiei Române, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș și Episcopia Covasnei și Harghitei, „în semn de prețuire și recunoștință în sprijinirea Bisericii Ortodoxe, a școlilor în limba română și a instituțiilor de cultură românești din județele Covasna, Harghita și Mureș, în cadrul Proiectului Români pentru Români”. I-a avut drept duhovnici și îndrumători pe Părintele Sofian Boghiu, încă din 1986, pe Părintele Gheorghe Calciu, în SUA, pe Părintele Constantin Voicescu la revenirea în țară, și apoi pe Părintele Ioanichie Bălan și pe Părintele Justin.

Prezentăm aici, din lucrarea dedicată Părintelui Justin

Cuvântul autorului

De vorbă cu un Sfânt

La 7 ani de la intrarea în veșnicie a vrednicului de pomenire Părintele nostru Justin, Bătrânul Munților cu 17 ani de temniţă şi 77 ani de monahism, la îndemnul și cu binecuvântarea Părintelui Stareț al Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandritul Hariton Negrea, am adunat 7 interviuri cu Duhovnicul Neamului, publicate în timpul vieții sale pământești, ca semn de mic omagiu spre rodnica lui amintire, pentru a pune din nou în valoare cuvintele sale de foc, mereu arzând spre luminarea tuturor credincioșilor, a tuturor cititorilor.

O parte dintre acestea, conform prorociilor Părintelui și încercărilor vremurilor pe care le trăim, au dispărut de pe suprafața internetului sau au fost reclamate de neprietenii României și ai Adevărului pentru a fi eliminate din spațiul public al realității orwelliene pe care o trăim. Au fost, într-adevăr, singurele interviuri apărute într-un ziar de circulație în tot spațiul istoric și spiritual românesc, din țară și străinătate, cum a fost celebrul și puternicul ziar Ziua. Aceasta a și deranjat dușmanii cunoscuți ai Cuvântului. Iată de ce cred că este important ca aceste convorbiri publicate în presa națională, să fie reunite în volum și iată de ce îi încurajez pe toți colegii mei de breaslă care au avut acest privilegiu, de a intervieva un Sfânt în viață, cât și pe toți credincioșii și fiii duhovnicești ai Părintelui, pe toți trăitorii minunilor sale din trecut, prezent și viitor, să vină cu mărturiile lor spre a fi adunate și publicate la sfintele mănăstiri ctitorite de fostul deținut politic spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli și ai mărturisitorilor neamului românesc și credinței cele adevărate.

Cu ajutorul Domnului, vom întregi această lucrare cu discuțiile încă nepublicate pe care le-am avut cu Părintele Justin de-a lungul anilor. Cuvintele Duhovnicului Neamului trebuie redate spre veșnicie pentru că ele constituie un perpetuu îndemn la luptă pentru Adevăr. Așa cum ne îndruma însuși Părintele: „Gazetarul trebuie să fie omul liber care să exprime cuvântul nu al lui, ci al nației. Gazetarul trebuie să aibă mereu în față nevoile nației. El nu scrie de dragul artei. Orice rând scris într-o gazetă, într-o revistă, într-o carte, trebuie să aibă în vedere starea aceasta a nației. El e un apostol, al nației, gazetarul.”

În dorința de a se întări în conștiința publică drept un îndemn întru apărarea ființei naționale am preluat titlul acestei lucrări – „De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – din unul dintre interviurile acordate de Duhovnic ziarului Ziua. Astăzi fraza este răspândită, după părerea mea, în aproape întreg spațiul ortodox românesc. La fel de cunoscut este cuvântul ce ni l-a lăsat pe patul de moarte Părintele Gheorghe Calciu, când l-am vizitat la Spitalul Militar puțin după vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Atunci, preotul veșnicei tinereți ne-a spus, mie și fratelui meu, George, profeția tulburătoare “O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”. Am fost mișcați atunci de confesiunile pe care ni le făcea Părintele Calciu, îndrumătorul pașilor mei în credință pe când eram în Statele Unite ale Americii, dar nu cred că am realizat că este, cu adevărat, o prorocie. Așa cum, atunci când Părintele Justin ne spunea că „Vor veni vremuri grele, prin ce am trecut noi este nimic pe lângă cele prin care veți trece voi”, nu ne venea să credem. Ce ar putea fi mai greu decât iadul îndurat de bunicii noștri în pușcăriile bolșevice?, ne întrebam uimiţi. Şi iată că urgia – cum a definit-o Părintele – a venit. Și o trăim azi, cu efecte devastatoare asupra sufletelor neîntărite și sănătății naționale și, mai ales, asupra copiilor României și viitorului lor. În urmă cu mai bine de un deceniu, mai precis în ianuarie 2009, Părintele Justin, „un biet bătrân din Munții Neamțului”, avertiza printr-un Apel național asupra a ceea ce părea bizar pentru necunoscători – riscurile RFID și RF-EMF (sistemele de identificare prin radiofrecvență și câmpurile electromagnetice de radiofrecvență și microunde) asupra umanității și pericolele internetului obiectelor și controlului total prin ceea ce numeam dictatura biometrică. Astăzi, pandemia 5G este aici și viitorul profețit de Părintele Justin pândește nu numai România ci întreaga lume. Mulți, enorm de mulți oameni nu înțeleg nici azi ceva din aceste teme care vor supune omul inteligenței artificiale și, în termeni eshatologici, antihristului. Rândurile din această carte sunt și un remember al avertismentelor Duhovnicului.

Mulțumesc aici tuturor maicilor și monahilor care ne-au ajutat de-a lungul acelor ani și ne-au susținut până azi prin blândețea și rugăciunile lor, maicii-ziariste Fotini și monahului Filotheu Bălan, secretarul personal al Părintelui Justin, precum și, de asemenea, maicii stavrofore Justina Bujor și părintelui arhimandrit Hariton Negrea, ucenici ai Părintelui Justin rămași la conducerea celor două mănăstiri de la Petru Vodă ctitorite de Părintele Justin, și ale căror mărturii despre marele Duhovnic al Ortodoxiei române le-am adăugat în acest volum.

Multe mai sunt de spus despre Părintele nostru, a cărui prezență continuă o simțim, la nevoie sau când ne poartă pe aripile rugăciunilor sale. Dar ceea ce ne unește, probabil, cel mai mult, pe toți cei care am fost mângâiați de harul său, este infinitul dor de Părintele. Să rămânem uniți în acest dor de Cer, așa cum ne-a învățat Părintele Justin, spre iertarea păcatelor noastre, dăruirea întregii noastre vieți lui Hristos Domnul și mântuirii cea de obște a neamului nostru românesc.

Hristos a Înviat!

Victor RONCEA

Ziaristi Online

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49)

Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)

Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

„Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

„Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

„Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

„Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea

„Nu vă daţi seama că faceţi o mare greşeală, obligându-ne să părăsim mănăstirile. În loc să lăsaţi tăciunii să mocnească în vatra lor, îi aruncaţi în lume, unde se vor aprinde înmiit în alte dogoritoare focuri.”

(Maica MIHAELA PORTASE –

Mănăstirea Vladimireşti,

mărturie video)

Maica Mihaela Portase a fost o culme a frumuseţii feminine feciorelnice valahe şi o cunună mistic-jertfelnică a monahismului ortodox dacoromân.

Frumuseţea Femeii ortodoxe înveşmântă sufletul ei miraculos în marea splendorii existenţiale reflectându-se regal în dăruirea ei totală, în nemărginirea ei divină.

În Icoana frumuseţii ei sălăşluieşte uimirea, căutarea, poezia şi ruga mistică, ce ţâşnesc ca o corolă a zorilor peste anotimpurile celui ales.

Din lăuntrul ei, din sufletul ei angelic, din inima ei smălţuită cu dor, se revarsă marea învolburată a neliniştilor, dar şi cerul de azur al împlinirilor.

Undeva deasupra tuturor fiorilor, viselor, chemărilor, năzuinţelor, urcuşurilor, contemplărilor şi alegerilor, sălăşluieşte deplin în inima ei Dumnezeu.

Cine calcă pe urmele ei, înşirate mărgăritare, merge pe cărarea unui ideal sfânt.

Femeia ortodoxă dacoromână trăieşte pentru Domnul, trăieşte pentru familie, trăieşte pentru bărbatul ei, trăieşte pentru toţi cei aleşi ai Neamului.

Ea îşi revarsă harul trăirii cerului serafic pentru suferinţa celor dragi, a celor din jur.

Fiorul ei sublim înflorit în mugurele Iubirii este dragostea dătătoare de viaţă.

Dragostea Fecioarei Maria pentru Dumnezeu este o absolută Iubire dumnezeiască.

Dragostea Femeii valahe pentru Dumnezeu este marea ei iubire cerească.

Iubirea Femeii ortodoxe se naşte din frumuseţea dragostei ei nepământene.

Femeia ortodoxă este însăşi aureola existenţei, dar şi cerul divin al Iubirii.

Dragostea ei-Grădină de Paradis mângâie privirile azurului cu mireasma divină a sufletului ei arzând de heruvim.

În corola inimii ei răsar curcubeie de flori în care se împodobesc toate năzuinţele.

În Dragostea ei-Grădina Dorului înmuguresc gândurile albe ale verdelui April, unde surâd cuvintele tăinuite în potirul vieţii din care se revarsă elixirul bucuriei peste seninătatea din jur în care se preling nepreţuitele daruri dumnezeeşti.

Toată fiinţa Ei este o trăire aprinsă, suavă, adâncă, profundă, telurică şi cerească din care ţâşnesc înaripatele raze de lumină, ce-i învăluie frumuseţea nemuririi.

În adâncul Ei de Mare albastră, Astrul cerului diafan se răsfaţă, asemeni Albatroşilor cu aripi de nea ce se zbenguiesc deasupra ţărmului înseninat de soare.

Prin pilda iubirii ei emblematice, Femeia ortodoxă dă o conotaţie vie Suferinţei şi Jertfei întru Hristos, asumându-le în mistica Libertăţii şi în duhul Adevărului.

Slujirea Crezului ortodox îi dăltuieşte demnitatea verticală conturând-o ca pe o personalitate vizionară.

Femeia ortodoxă valahă este conştientă că sacrificiul Iubirii ei creştine, nemărginite este o amprentă sacră a Dragostei dumnezeeşti nemuritoare.

Crescută la sânul divin al Mamei, legănată în legendele străbunilor, în cultul Frumuseţii şi Iubirii Fecioarei Maria, Femeia ortodoxă îşi ţese coordonanta principală a vieţii-iubirea, brodând-o cu jertfa supremă, cunună a libertăţii depline întru Hristos.

Iubirea Ei ca vocaţie a înţeles că însăşi simplitatea Dorului îi dă misiunea jertfirii.

Prin viaţa Ei plină de încercări, prin petrecerea ei întru prigoniri, Femeia ortodoxă dă chip Icoanei în care se reflectă fidelitatea Credinţei şi frumuseţea Iubirii.

Femeia ortodoxă cernută prin persecuţia religioasă a regimului totalitar ateu ne oferă o nouă perspectivă a vieţii martirilor, mărturisitorilor şi a muceniţelor creştine, care se pot întrupa în conştiinţa noilor generaţii.

Lupta ei, trăirea, suferinţa şi jertfa s-au modelat în pilde şi seminţe ale rodirii Iubirii.

Curajul ei, demnitatea, mistica suferinţei a devenit măsura dragostei ei creştine.

Femeia ortodoxă a fost un îndemn, o alegere, o chemare şi o urmare a martiriului.

Idealul ei tineresc, înverzit pe meleagul Primăverii s-a frânt în floarea de mai a vieţii, dar a odrăslit apoi într-un ungher umed ca un crin umil printre zăbrele şi gratii.

MISLEA

Mislea a fost într-o vreme de glorie o frumoasă mănăstire, împrejmuită de un zid impunător de cetate. Ulterior progresul ateu a utilizat-o ca închisoare pentru minori.

După un timp închisoarea a „găzduit” deţinutele de drept comun, iar prin anii 1949-1951, s-au creat secţii pentru femeile condamnate religios ori politic.

Curtea mare a mănăstirii-temniţă fusese împărţită în curţi mai mici, cu mai multe clădiri vechi, largi din lemn, curtea dormitoarelor, magazii, o clădire nouă, celule de pedeapsă, dar şi perla care se impunea graţios, între cer şi pământ, străjuită de patru castani seculari-Biserica, cu magnifica ei catapeteasmă lucrată majestos de un minor pe timpul pedepsei sale. Deşi ateii o transformaseră în magazie, zidurile ei primitoare atrăgeau ca un magnet deţinutele femei, eleve şi studente pentru rugăciune.

O temerară a închisorilor, Viorica Pârnac Stănescu a surprins o tânără femeie, mândră, frumoasă, zveltă şi înaltă din Putna, în costum naţional bucovinean care se ruga aprins pentru drama vieţii ei: soţul partizan, ea arestată, odorul ei de cinci ani Vasilică, dus la un orfelinat. „Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea în pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima… Era Maria Cenuşă.” ( Lacrima Prigoanei, vol. I, Ed. Sânziana, Bucureşti-2009, p. 170)

Anul 1948!

Răsfoind paginile Istoriei vechi, moderne şi contemporane, privind datele fatidice, observăm că ele definesc vieţi, definesc personalităţi, definesc generaţii, definesc chiar istorii ale diferitelor naţiuni.

Anii omului sunt ca nişte pietre de hotar în care se cuprind viaţa, soarta, existenţa, vis-a-vis de data sau de datele fatidice, concretizate „înainte de…” şi „după ce…”.

„Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni, ca eliberatori.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 11)

Bătrânii, păstorii, monahii, schimnicii citesc în fenomenele bizare semnele timpului, zodiile nefaste cu uşurinţa cu care teologii citesc Epistola, ori răsfoiesc Cazania.

Dar şi fenomenele în sine, cele nefireşti dezvăluie unora tainele şi patimile lor.

Cătunul Şugag-Bârsana, cocoţat la altitudinea de 1400 de metri, înconjurat de o frumuseţe patriarhală, a trăit de două ori Săptămâna Patimilor Anului 1948. Învierea Domnului în acel an s-a sărbătorit la începutul lunii Mai.

Aspazia Oţel Petrescu, o mare pătimitoare pentru Hristos şi Neam care, îşi avea părinţii învăţători, refugiaţi din Cernăuţi, se aflau cu domiciliul chiar în cătunul Şugag-Bârsana, şi-şi aminteşte, povestindu-ne:

„Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.” (ibid., p. 13)

Profeţia naturii s-a împlinit. Munţi de zăpezi şi îngheţuri cumplite s-au prăvălit într-un iureş repetat peste Primăvara ţării. Faptele eroice ale bravilor Fii au încremenit ca nişte flori de cireş într-o iarnă aspră aşternută neaşteptat peste primăvară. Din oasele mucenicilor zdrobite în temniţe, ţâşneau din gropile comune, curcubee în azur. Din trupurile sfârtecate ale ctitorilor de ţară răsăreau crini printre zăbrele. În malaxoarul hecatombelor sistemului totalitar au fost aruncate deopotrivă toate categoriile de excepţie, de excelenţă ale Patriei noastre dragi: catapeteasma clerului slujitor, şirul de mărgăritar al învăţătorilor iluştri, cununa de aur a profesorilor-formatori de destin, corola de flori a fecioarelor, femeilor şi mamelor, gloria bravei armate române, elita politică reformatoare, floarea miraculoasă a spiritualităţii interbelice, tineretul frumos, studios, raţional, moral, creştin, dârz şi generos, falnica ţărănime-iarba verde a naţiunii şi mândria satului unde s-a născut veşnicia.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea” →

Aspazia Oțel PETRESCU: Căutând “un leac de dor” de Bucovina, printre filele volumului, “Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” (scrisoare deschisă)

Stimată doamnă Mariana Gurza,

Acum, când m-am hotărât să vă scriu este sfârșit de toamnă și în grădinița mea „doamna melopeelor” își desfășoară nostalgica sa romanță. Își așterne covorul galben-auriu de frunze moarte printre florile înfiorate de suflul rece al acestei dimineți sticloase, cu un cer încă senin, dar cu geană de nori plumburii spre asfințit. Copacii aproape goliți de frunze se leagănă trist în vântul sprințar; par stindarde zdrențuite ce se pleacă în calea soarelui, care se mai îndură să salute cu sulițe lungi de lumină trandafirii și daliile ce se străduiesc cu elan să mai dea „farmec regretelor”.

Părea o zi obișnuită, nu lipsită de farmec, dar o tristețe surdă punea stăpânire pe sufletul meu; îmi lipsea ceva. Un dor nesfârșit îmi încleștă inima, ziua aceasta semăna cu ceva ce pierdusem definitiv și iremediabil și totuși ceva ce era dorit cu intensitate.

Îmi era dor de o zi de toamnă din grădina publică a orașului Cernăuți, orașul drag al copilăriei și adolescenței mele, oraș ce nu l-am putut uita în pofida anilor ce s-au scurs cu nemiluita din acel moment fatidic (anul 1944) când l-am părăsit cu jale de prohod în suflet, pentru totdeauna. Deși atunci era un început sfios de primăvară, toamna este anotimpul care îmi aduce an de an nostalgia după acest colț de țară, rai pierdut fără voie, pierdere niciodată acceptată. Probabil melancolia acestui anotimp induce în sufletul pribeagului chemarea gliei strămoșești.

Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă scriu această scrisoare deschisă. Căutam un leac de dor și l-am aflat în cartea dvs., în restituirea pe care i-ați făcut-o publicistului și scriitorului Vasile Plăvan, această bijuterie de restituire a unei întregi epoci, înecată atât de drept în uitare.

Desigur, am citit această carte a Dvs. „Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” cu toată atenția și cu toată considerația atunci când mi-a fost oferită de doamna Emilia Țuțuianu. O restituire perfectă, realizată după toate regulile genului și care demonstrează pe deplin că este vorba de un scriitor „Aufklärer”(luminator) care a reușit să nu fie doar un gazetar exemplu de virtute și talent, nu numai un român adevărat de o mare noblețe, ci și creatorul unei opere complexe, care cuprinde complet și cu mult har o întreagă epocă.

Nu este în intenția mea să rememorez toate argumentele care s-au adus cu prisosință pentru a demonstra că Vasile Plăvan a fost un om cât o epocă și nu voi reveni la toate apropierile care s-au făcut în paralel cu Ion Slavici și alții, juste și pertinente, atât de corect exprimat în lucrarea Dvs. Ați făcut, cu adevărat, o prestigioasă și completă operă de restituire. Vă felicit din toată inima. Opera lui Vasile Plăvan este atât de complexă încât poate oferi și alte apropieri. De exemplu folosirea limbii vorbite de bucovineni o putem găsi și la Eusebiu Camilar și la Anuța Naudriș-Cudla. Caracterizarea succintă și precisă a cântecului slav ne-a dus cu gândul la Lucian Blaga, care în „Orizont și stil” dezvoltă mai pe larg, în aceeași termeni, caracterul de stepă, infinit al „matricii stilistice” a creației popoarelor slave, față de spațiul mioritic al doinelor noastre.

Continue reading „Aspazia Oțel PETRESCU: Căutând “un leac de dor” de Bucovina, printre filele volumului, “Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” (scrisoare deschisă)” →

Mariana GURZA: Aspazia Oțel Petrescu mucenița Neamului Românesc !

Aspazia Otel Petrescu s-a născut în ziua de 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, nu departe de Cernăuți, în județul Noua Suliță. A crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti.
Aspazia Oţel Petrescu a venit ca un dar de la Cel de sus, într-o toamnă nostalgică…Despre domnia sa, s-a scris mult și încă se va scrie. Filonul bucovinean ne-a legat încă de la prima convorbire. Caldă, iubitoare și smerită. O viață închinată lui Hristos, Neamului Românesc. Un model de românism incontestabil. La început eram temătoare, copleșită de personalitatea celei care a cunoscut jertfa. Am realizat că, lumina divina, i-a aratat mereu drumul, a întărit-o, reușind să depășescă toate barierele.
A rămas aceeasi…un ochi de lumină pentru Neamul Românesc. Nu și-a părăsit niciodată crezul. Iubirea, jertfa „te împlineşte şi te face desăvârşit”.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un Om împlinit, desăvârșită prin mucenicie.
Am simțit puterea credinței. O vibrație ce te poate învălui oriunde te-ai afla. Majoritatea celor care au devenit mărturisitori și au cunoscut temnița, teroarea, au devenit mai puternici în credință. Acolo, în celule, Aspazia Oţel Petrescu și alți martiri ai Neamului Românesc au fost mai aproape de Dumnezeu ! Cu “Iisus în celulă” !
În prag aniversar am simțit nevoia de a-i dărui o îmbrațișare caldă, îmbrăcând-o în vers, așa cum mi-a fost dat…Un gest de iubire, de prețuire, de respect…O lacrimă de dor, rostogolită din “Țara fagilor”…
Vivat, crescat, floreat, mucenița Neamului Românesc,
Aspazia Oțel Petrescu!

“De-aş fi vântul cu miresme parfumate …”
ți-aș săruta inima cuprinsă de dor
aș șterge urmele-ți însângerate
lacrimile vărsate pentru popor.

M-aș cuibări ca o copilă
în poala ta sfântă mucenică
și-am depăna filă cu filă
povești din dulcea Bucovina.

“Strigat-am către Tine, Doamne…”
și vom striga mereu iar în Cetate
cinsitindu-ne martirii, prin ale Tale taine
să ai milă, Doamne, să faci dreptate…

Destine frânte, umilința
te-au întărit în vremuri grele
reazăm ți-a fost credința
frații te-au vegheat din stele.

Neamul Românesc ți-a fost casă
Sfinții din cer prieteni în veșnicie
lupta pentru adevăr, mireasmă
drumul tău, drum spre mucenicie.

Strig catre Tine, Doamne
azi la ceas aniversar
dăiruiește-i sănătate
bucurii, înmulțește-i al său har.

O îmbrățișare creștină
din Țara Fagilor venită
ca o sfântă cetină-n lumină
de la legionari primită.

Doamne, te rog, Tată Ceresc,
jertfa i-a fost viața, mult a patimit
Aspazia Oțel Petrescu,
În lumină, prin iubire, a biruit!

–––––––––––

Mariana GURZA
Timișoara
Decembrie, 2013

Acum, o lacrimă se rostogolește încet pe tastatură…Azi am aflat de plecarea măicuței Aspazia Oțel Petrescu spre veșnicie. A trecut ceva vreme de când nu am sunat-o. Avea o voce blândă, ca o rugăciune. Dumnezeu să-i dăruiască pacea veșniciei!

Mariana GURZA: Volumul “Cu Hristos în celulă”, de Aspazia Oțel Petrescu, “o vecernie de suflet …”

Motto:

,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Si-L făcea mai înalt şi mai trist.
……………………………….
Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.”

(Radu Gyr – Cu Iisus în celulă)

Cu Hristos în celulă, de Aspazia Oțel Petrescu, ediția a doua revizuită şi coordonată de Danion Vasile, Editura Meditații, Bucureşti, 2013, ,,promite o vecernie de suflet, în care veţi auzi cum picură lin lumina jertfei neînserate…”

O carte document, de trăire ortodoxa ,,într-un timp învolburat, când o lume debusolată se clătina pe marginea abisului apostazic”.

Am folosit aceste cuvinte ale autoarei pe care le-am savurat citind prefața cărţii. Cuvintele mele ar fi prea sărace în faţa dezvăluirilor cutremurătoare, Aspazia Oțel Petrescu, vorbindu-ne despre un ,,trecut ziditor de suflete” despre acea călătorie statornică ,,spre un ideal sfânt” pe care l-a slujit până la jertfă.

Este şi va rămâne o mărturisitoare a lui Hristos, Cel care i-a trimis îngeri păzitori în celule comuniste. Așa cum bine subliniază editorul, ,,în volumul de faţă sunt ecouri ale acestei mărturisiri”…fiind vorba de femeia creștină, gata să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc…”

Fidelă convingerilor legionare, așa cum au fost majoritatea intelectualilor, din acea perioadă, 14 ani de temniță, cu Hristos în celulă, Aspazia Oțel Petrescu, a știut să-şi păstreze demnitatea şi dragostea pentru neam, credinţa fiind prezentă alături de mărturisitori. Cu toții au fost animaţi de același ideal: iubirea pentru Hristos, lupta împotriva comunismului, dragostea pentru ţară şi neam.

,,Noi l-am întâlnit (pe Hristos -.n.n.) viu şi adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătăţii şi al terorii de nedescris…”

Pentru Aspazia Oțel Petrescu, temniţa, a fost ,,o onoare aşa cum şi Petre Ţutea o considera”, toți răspunzând la o chemare a suferinței pentru izbăvirea neamului.

Strigătul i-a fost auzit în toți anii de cumpănă. Rugăciunea i-a salvat viața.

Cuvinte de folos, cuvinte vii…Comunicarea directă, smerită, i-a adus lumina tainică a Celui Preaînalt. Acolo, în răceala zidurilor, a primit mângâiere, mulțumind pentru suferința primită.

Emoționantă evocarea, aruncării sale în izolatorul 3, o celulă mică cu șobolani… Experiența sa mistică pare fi desprinsă dintr-o filă de pateric.

,,Doamne nu mă lăsa…”

Şi strigătul i-a fost auzit…,,în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarna, nici platforma, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate alba, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de aceasta lumină, eu o simțeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simțeam, mă simţeam cuprinsă în ea…Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină…vibratoare” aducătoare de bucurie, de liniște şi pace.

Cred, sunt convinsă că această izolare în celula trei, nu a fost întâmplătoare – Sfânta treime mereu prezentă printre fii săi!

Dar asta Nu aveau cum să știe şi să înţeleagă inchizitorii…

Fascinante aceste trăiri povestite cu blândețe şi smerenie. M-aş bucura dacă în timp ar dispărea ,,disprețul nătâng al unora” faţă de mărturisitorii Neamului Românesc. Istoria acestui încercat popor trebuie cunoscută aşa cum a fost, recunoscându-ne valorile, idealurile înaintașilor.

,,Cum să nu iubești neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credința primită de la strămoşi din propria cenușă?”

Nu putem nega sau deforma adevărul. Fără jertfa lor, cum am arata acum ca popor? Ne încăpăţânăm să îi distanțam pe cei care într-o perioadă a vieții lor ne-au arătat calea spre mântuire. Ei l-au cunoscut pe Hristos în celulă!

,,Acolo în toiul suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca Domn al iubirii şi al îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina zilei”.

Volumul Cu Hristos în celulă se citește cu sufletul. Cuvinte ce zidesc, tainice minuni, îndemn spre desăvârşirea fiecăruia prin credința în Tatăl Ceresc, prin blânda rugăciune.

Aspazia Oțel Petrescu, o truditoare prin Cuvânt în Lumină! O carte scrisa din iubire!

Femeia creştină care a ştiut ,,să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc.”

––––––––––––

Mariana GURZA
Timișoara
06. Dec. 2013

***

Azi, nu mai este…Ca o floare duhovnicească s-a desprins mergând la Tatăl Ceresc.

Dumnezeu să îi dea odihnă lângă cei drepți.

Rămas bun, măicuță!

25 ianuarie 2018