Și cu cin’ să schimb o vorbă ? Parcă n-am însoțitor,
Simțăminte să împart și oceanul meu de gânduri…
Să asculte ce-am de spus, de ieri, de-azi, de viitor,
La-ntrebări răspuns să-mi dea, la dileme-mi ghicitor,
Să aștepte, să îndrume, să citească printre rânduri,
Diamant făcând din prunduri…

Om să-mi fie de înțeles și să cred în el ca oarbă,
Să prevadă de-o putea, ce va fi să se întâmple…
Când o fi ca să vorbesc, din cuvinte să mă soarbă,
Chiar nainte de-a le spune, chiar din prima lor silabă,
De-oi simți vid de plictis, precum crește să mi-l împle,
Alungându-l de pe tâmple…

Să împrăștie din drum, de sub pașii-mi bolovani,
Lin să-mi fie, plin de flori, crânguri cu-nverzită cale…
Șerpi s-alunge, șobolani, teamă mi-e și de vulcani,
De dușmani, de șarlatani, de nevrednici, donjuani,
Dar, deși-mi vreau călătorul, să-mi fie și scut și zale,
Nu-i voi pune eu zăbale…

Cer eu poate-așa și-altfel, multe vreau și las puține ?
Vă par poate nesătulă, doar primesc și dau un pic ?
Eu aș spune că sunt bună, lăsând multe de la mine,
Cred că mă împart la toate, nu mă joc eu cu destine
Cred c-ofer ce am mai bun, chiar de n-aș primi nimic…
Dar… altul vede, ce să zic ?

Căci vreau s-o fur uitării, să retrăiesc un pic,
Din tot ce drag mi-a fost și-acuma e tăciune…
Să-ncerc s-o mai lipesc, s-o-nșir și s-o despic,
Dar timpul mi-i dușmanul și-un veșnic inamic,
Oricât fac temenele, la zei vreo rugăciune,
Nu-i scap de-nșelăciune…

Iar vino-mi amintire, mai stai cu mine-o clipă,
Pierdută-n infinitul și-n faldul vremii-n ceață…
Ascultă-n tâmplă sângele, de amar cum țipă,
Viguros, de mal se zbate, dar valul nu-l risipă,
Să-mi vii să te mai gust, ca roua-n dimineață,
Pe mosor pe cât am ață…

Adu-mi-nghețate vise, le-aprinde cu-amnarul,
Din tinereți pierdute și le trece pe-un lănțug…
Să-mi mai pâlpâie-n minte, în beznă ca fanarul
Mă poarte iarăși gândul, ca pe-atunci, hoinarul,
Din lanțuri rupând sufletul, din lacăt și belciug,
Pân-a trece al vieții tăvălug…

–––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

24 noiembrie, 2018

Ce teorii aș putea spune, lecții dând cu vorba cepeleagă,
C-așa e bine sau altfel, când mintea nu știu de-i grăunte ?
Când daru-anume mi s-a dat, să fac lumea să-nțeleagă ?
Dar nici ea nu poate ști, din toatele ce am trăit s-aleagă,
Cântărind a mele fapte, de-or fi mari sau mai mărunte,
Nici gândurile-mi sub pletele cărunte…

Cum altul să mă judece, când nu-mi cunoaște din trăiri ?
Ce gândesc doar eu cunosc, eu știu doar ce port în mine…
Eu știu de-s puternică, slăbită de-amăgiri și de mâhniri,
De-s dură ca bazalt, moale, credulă, păcălită-n născociri,
Dacă ce-am trecut prin viață, răsplat-a fost la rău și bine,
De-avui drumul lin sau rătăcit-am prin ruine…

Doar eu am dreptul să mă judec, ce trec prin înfruntări,
Neștiind de intrat-au pașii-n încâlcitul labirint sau au ieșit…
Numai eu știu, cum și cât gândesc, cătând prin cugetări,
Scormonind răspunsuri la-ntrebări, decizii printre ezitări,
De-s teafără după-ncercări, de trupul mi-i rănit și copleșit,
De-am învins, de-am iertat sau… de-am greșit…

I-am zis… că-mi pare o flamandă gură,
Lacomă, vroind să-nfulece de toate…
Să digere, să soarbă pan’ la picătură,
Să scuipe ce-i rămâne prin dantură
Şi iar să-nghită tot ce calea-i scoate !

Văd cum Îndoiala ronţăie din Credinţă,
Pierzându-ne din faţă drumul drept…
Întrebându-ne-apoi, cum e cu putinţă,
În păcate să cădem ades, fără voinţă,
Uitând ce-odată învăţasem, înţelept ?

Văd cum Lăcomia suge sufletul încet,
Lăsându-ne pe dinăuntru sterpi şi goi…
Cu gândul numai la câştig şi la buget,
Uităm că noima vieţii nu-i un secret,
Deschişi doar ne fie ochii, amândoi !

Văd cum Interesul înfulecă din Bunătate,
Uită de Frăţie, Prietenie şi Iubire…
Vinovăţia înghite şi sensul de Dreptate,
Dar ne-ntrebăm, de ce-i Singurătate
În lume, de ce-i atâta învrăjbire ?

Dar… chiar şi Iubirea înfulecă din inimă,
Durerea soarbe şi puţina bucurie…
Nu bem nectar, ades şuvoi de lacrimă,
Prefăcându-ne în posesor şi victimă,
Jucării… păpuşi cu terminată baterie…

Şi Bătrâneţea muşc-avid din Tinereţe,
Uitarea ne pradă trecutul şi prezentul…
Ne fură amintiri, trăiri şi visele răzleţe,
În loc lăsând coşmarurile hrăpăreţe,
Pierzând şi sentiment şi conştientul…

Şi Timpul ne soarbe lacom viitorul…
Captivi, pe-a pânzei de păianjen, soarte…
Scurtându-ne din aripi, ne interzice zborul,
Moartea-nfulecă Viaţa dată de Mântuitorul,
Dar… şi Eternitatea înfulecă pe Moarte…
Are gratii Gândul mai departe ?

Se las-agale întunericul, în odaia goală se strecoară,
Topindu-mi Umbra tristă, făcând-o mică și sfioasă…
Ascult la geamul meu, de departe scâncet de vioară,
Număr clipele, una câte una, cum din pendulă zboară,
Tăcerea aciuindu-se-n perdele, lângă mine cuvioasă,
Cu Liniștea adâncă și evlavioasă…

Mi-i soră Umbra, pas cu pas, peste tot mă urmărește,
Un invizibil fir ne-unește, mi-e strâns legată de picior…
Cu soare-n drum, după mine se târăște, se lungește
De m-opresc din mersu-mi și ea pe loc mi se oprește,
De-i întuneric beznă, intră-n mine, culcuș făcând ușor,
Depănându-mi visele dintr-un fuior…

În Singurătatea odăii, sub slabele pâlpâiri ale feștilei,
Și-n nopțile-adânci, pe stradă, sub gălbejite felinare,
Văd Umbra-mi cum se pitulează, cu șerpuirile reptilei,
Aceeași fantasmă cenușie, în noapte și-n lumina zilei,
Lângă mine dar și-n mine pătrunsă, mi-aduce alinare,
Cu mângâierea-i consolantă pe spinare…

De când venim pe lume, până ne-om stinge, așadar,
Însoțitoare-i Umbra, la bine și la rău ni-e credincioasă…
Cu ea urmăresc ceasul, cu ticăitul sacadat de secundar,
Cum fură clipele, tăind una câte una filele din calendar
La ultima filă, ne-om strânge-ntr-o-mbrătișare duioasă,
Adumbrită și eu, sub aripa-i umbroasă…

Cât timp am, cât mi-o arde flacăra-n feștile,
Să-mi petrec vreau pașii, pe căi de luminiș…
Să nu mă prăpădesc, prin mărunțișuri inutile,
Până ce gerurile vieții, mă vor năpădi ostile,
Făcând punți pe drumul cu bolovani, prundiș,
Cu uscăciuni, păienjeniș…

Că sensul vieții e să-i poți da vieții un sens,
În vânt să nu se-mprăștie, ca fum de țigară…
De-n desagă-s ceva clipe, trăiește-le intens,
Loc e pentru fiecare, pe Pământul ăst-imens,
Saltă, prinde vagonul ultimului tren din gară,
Nerămânând pe dinafară…

N-aștepta momentul, ce pare-a fi desăvârșit,
Desăvârșește însă pe-acela răsărit în cale…
De viață lecții sunt, ce de pe buze mi-au ieșit,
Auzite de la alții, ascultă-le și tu, că nu-i greșit
Chiar de-om întâlni și zile mohorâte și banale,
Veni-vor mai bune în finale…

Spărgând tăcerea, cum liniștea pe plai domnește,
În amiaza ce se scurge lent, rănită, sângerândă…
Vântul, în zboruri prinde frunze moarte, răbufnește,
În val vârtejuri le ridică și-n patru colțuri le gonește,
Din toamna, de-altădată dulce, aromată, surâzândă,
Mofluz-o face, rece, ca osândă…

Precum se zvârcolește și ca nebun aleargă, geme,
Din rădăcini smulgând ciulinii, cu zboruri în spirală,
Iluzii-mi trezește și-o voce jalnic pare să mă cheme,
Împrăștiindu-mi gânduri, ca petalele de crizanteme…
Dureros cântă copacii, din rupte crengi o pastorală,
Cu gongul răsunând în catedrală…

Mi-i greu sufletul, veșted, odată findu-mi-nmugurit,
Îmi plânge dup-o vreme-apusă, pecete și emblemă…
Nu mai văd luncile verzi, în nopți târzii vreun licărit,
Un gol imens se naște-n mine și prin geamul aburit,
Caut clipa cea de taină, cu speranța vie și supremă,
Pe fruntea-mi ridată, ca diademă,

Șoptind la ureche, că dacă mă voi naște înc-o dată,
Să urc pe panta vieții, oricât părea-va-mi de abruptă…
Nu vreau un nume jalnic, pe piatra timpului gravată,
Neștiind sau nefăcând, ostatecă să-i fiu și vinovată,
De coama-i prinsă, să mă lase-n voia soartei-n luptă
Și să mă lepede, de sevă suptă…

Cu fiecare să se joace, de-a vis dulce și coșmarul,
De parc-am fi păpuși, în mâna vreunui scamator…
Atâta sete am în mine, c-aș putea sparge mortarul,
Să mă eliberez de chingi și să-mi alung amarul,
Unei vieți așa sucite, într-al lumii mare incubator,
Unde-ți plătești bilet la taxator…

Sufletul mi-i strâns legat, cu frânghii de neputință,
Visând să văd prin crăpătură, un Înger de Lumină…
Să-mi lumineze calea, printre stârvuri, cu credință,
Că voi găsi la capăt zarea, fără teamă de sentință,
Simțind negurile destrămate, că nu mă mai domină,
Lăsându-mi zorii și zborul pe-o stamină…

Deoparte vreau să las, neliniștile de-atâta vreme,
Ștergând cu dosul palmei, fruntea-mi dogorită…
Torcând fuiorul vieții, zi din noapte să mă cheme,
Că nu mai vreau s-aud, vuietul lumii cum geme,
Pace să simt, culori, sunete învăluind ziua-nsorită,
Curcubeu, ecouri pe calea-mi înflorită…

S-arunc gândurile-mi negre, mototolite pe podea,
Ușa s-o-nchid, la trap fugind cu hergheliile de cai…
Uitând dezamăgirea, ca șoarecele cum mă rodea,
Ochii neputinței, pitite, cum pe la colț mă iscodea,
De tine să uit, noapte, ce gândul sacru mi-l spurcai,
Mușcai cu negrii-ți dinți, mă judecai…

Îl simt, îl văd, cum îmi pătrunde în odaie,
Aducându-mi înmiresmate vești din luncă…
De reavăn pământ, de fân cosit și ploaie,
De must, gutui, din livezi ce se-nconvoaie
Și-nfoiat, mantia de pe umeri și-o aruncă,
Zicându-mi cu poruncă,

Să ies afară, s-alerg prin miriștea cu rouă,
În mine să topesc toată lumina de la soare…
Din lacrima cerului, să mă adăp când plouă,
Să-mi zâmbească stelele și luna când e nouă,
Ca lui Hermes, să-mi crească aripi la picioare,
Simțind a dimineții boare…

Să nu-mi las visele să mi se piardă-n ceți,
Nici gândurile stătute, ca-nchise-ntr-o cutie…
Simțămintelor, pe veci să nu le pun peceți,
Că viața-i dulce aici și nu c-aceea de asceți,
Că nu-i-ndeajuns să scrii cuvinte pe hârtie,
De care nimeni n-o să știe…

Că timpu-i-n față, șirag de-aprinse lumânări,
Cu fiecare zi trecută, câte una-mi se va stinge…
Nu iartă, nu se-ntoarce, nu știe de-amânări,
Oricât să fac mătănii, pe la icoane închinări,
El tot mai mult, spre neființă mă va-mpinge,
Și flăcăruia vieții mi-o va stinge…

Că ar vrea că să orbească,
Prietenul, odată, Visul…
Ce nu vrea să îi privească,
Nici măcar să le vorbească,
Despre cum e Paradisul !

Visul, slobod fluture ce zboară,
Nu îl vrea pe Gând de strajă…
Urcă-n neanturi și coboară,
Căutând câte-o comoară,
Nu se teme de vreo mreajă !

Gândul face pe-nțeleptul,
Scormonește prin iluzii…
Crede ca el are doar dreptul,
La decizii si-n conceptul,
Dar, se-mpiedică-n confuzii !

Cuvântul, caută vreun rost,
Poartă vorbe, călătorul…
Ce vrea, spune fără cost,
Că se-ascunde l-adăpost,
Împușcând ca vânătorul !

Și-așa Gândul și Cuvântul,
Cu Visul au întrerupt…
Că-i zănatec și cu-avântul,
De coamă prinde pe Vântul,
Zburând peste Gândul rupt !

De-asta acum se răzvrătesc…
Vor să-l vadă în prigoană…
Doar de rău îl tot vorbesc,
Ca o cobe tot cobesc,
C-o să cadă-n vreo bulboană !

Visul știe, doar nu-i prost,
Nimeni nu-i pune zăvorul…
E al minții anagnost,
Căci, acolo-i l-adăpost
Și în inimă-i izvorul !

Că ar vrea că să orbească,
Prietenul, odată, Visul…
Ce nu vrea să îi privească,
Nici măcar să le vorbească,
Despre cum e Paradisul !

Visul, slobod fluture ce zboară,
Nu îl vrea pe Gând de strajă…
Urcă-n neanturi și coboară,
Căutând câte-o comoară,
Nu se teme de vreo mreajă !

Gândul face pe-nțeleptul,
Scormonește prin iluzii…
Crede ca el are doar dreptul,
La decizii si-n conceptul,
Dar, se-mpiedică-n confuzii !

Cuvântul, caută vreun rost,
Poartă vorbe, călătorul…
Ce vrea, spune fără cost,
Că se-ascunde l-adăpost,
Împușcând ca vânătorul !

Și-așa Gândul și Cuvântul,
Cu Visul au întrerupt…
Că-i zănatec și cu-avântul,
De coamă prinde pe Vântul,
Zburând peste Gândul rupt !

De-asta acum se răzvrătesc…
Vor să-l vadă în prigoană…
Doar de rău îl tot vorbesc,
Ca o cobe tot cobesc,
C-o să cadă-n vreo bulboană !

Visul știe, doar nu-i prost,
Nimeni nu-i pune zăvorul…
E al minții anagnost,
Căci, acolo-i l-adăpost
Și în inimă-i izvorul !

În sfârşit să evadez, să mă eliberez tăind cordonu-ombilical,
Legată ce mă ţine de placenta mea, strâns, ca-ntr-o găoace…
În Ţara lui Oriunde o fi, în vreun ţinut mai blând, mai tropical,
Peste graniţele sufleteşti zburând, pe coama sălbaticului cal,
Să alerg pe unde-oi vrea, când pe aici şi când pe dincoace,
Rădăcini spre ceruri trimiţând, rodindu-mi fructele, noroace….

Nu vreau să-ncremenesc sau să mă pierd prin vise îngrădite,
Uitându-mă pe colbuita ferastruica doar, la ce-i după zăbrele…
Nici tainicele-mi gânduri să le văd, de bălăriile minţii năpădite,
Sau cu-asfaltul vieţii-acoperite, ori în cimentu-i uitate şi zidite,
Sau… bântuind fără vreo ţintă, prin pustiu ori grote, singurele,
Gonite de dorinţele-mi neîmplinite, cerându-le tributuri grele…

Prea lâncezii în balansoarul meu, mi-e dor de ploaie şi ţărână…
Aud cum ceasul sună a trezire şi cred că nu-i chiar prea târziu…
Lanţuri voi rupe de trecut, din cale porţi le-oi scoate din ţâţână,
S-ajung să pot sorbi licoarea dulce-a vieţii, din sfânta ei fântână…
Puterile îmi strâng, m-avânt din balansoar spre cerul străveziu,
La soarele ce-mi surâdea printre zăbrele, când galben când roziu…

Mi-e dor de locurile umblate, ce ochii mei au cunoscut,
De păduri, lunci verzi, cu romanițe pline, fluturi și trifoi…
Mi-e dor de-ai mei cei duși, la sânul lor cum am crescut,
De toți și toate vii cândva, azi poze pe-un gălbejit trecut,
De-amintiri, ce năpădesc și plâng în gândul meu, șuvoi,
Din albumul vieții, ce-n tăceri răsfoi…

Copilăria mi-o visez și-adolescența, le caut că mi-i dor,
Când sângele îmi clocotea, la văpaia dorințelor încins…
Mi-e dor de dor aprins, de senzația primului sărut, fior,
Când pe cerul sufletului, nu plutea vrăjmaș vreun nor,
Când, nu știam ce-nsemna, singur să fii, uitat și-nvins,
De anii, ce pe umeri iernile mi-au nins…

Nu știam că-s pieton, cu tichetu-n mână urcând în tren,
Venit de undeva anume și coborât într-o anume gară…
Credeam că viața-i curgătoare, că-i epopee, nu catren,
Că-i o divină simfonie, la nesfârșit și nu doar un refren,
Sperând că voi păși treptele, pe-o fără de capăt scară,
Neștiind că infinitul ni-i fumul de țigară…

Cum te-ndrepţi iar pe tulpină ?
Cum zâmbeşti din nou la lume ?
Cum te-ntorci iar spre lumină,
Când vrea vânt să te sugrume ?

Vreau şi eu ca din ruină,
Să-mi ridic trupul bolnav !
Tu ai însă rădăcina,
Eu, doar sufletu-mi firav !

Tu ai leac, îţi cade brumă
Şi-ţi dă Soarele puteri !
Eu n-am tată, n-am nici mumă…
Nu mai pot de-ngenuncheri !

Când o mâna mă ridică
Şi imi spune s-am voinţă,
Vreo năpastă iar îmi pică
Şi mă scoate din putinţă !

Spune-mi, floare de cicoare,
Dă-mi vreo vrajă sau vreo rugă !
Să beau stropul de licoare,
Să mă fac stăpân din slugă !

Și, ce-am făcut, mă-ntreb, în astă viață,
În care cineva mi-a spus să fac popas ?
Lăsat-am scris ceva între prefață și postfață ?
Am învățat ceva, să pot să dau câte-o povața,
Sau, umbră făcut-am geaba și-am rămas,
Un suflet de pripas ?

Ieșit-am la lumină din sângerie ceață,
În răget de durere simțind și eu cât doare…
Primind darul de-a trăi, privii in jur semeață,
Spre cerul azuriu și-n jurul meu verdeață,
Dorind, destinul în palmă să-mi măsoare,
Anii, fără boabe de sudoare…

Să trec lin, neobservat, fără tribut și vamă…
Să cresc încet, încet pornind de la fărâmă…
Să nu simt, de cuțit, tăiș sfredelitor de lamă,
Nevoită să nu fiu să strig, la nevoi „vai mama”…
Privilegiul s-am de-a ajunge cândva bătrână,
Până m-oi întoarce la țărână…

Nu că mi-aș vrea, poate, să-mi fie traiul veșnic,
Să fiu nemuritor, stând cu Domnul la taifas…
Doar, să nu-mi fie atât de scurt, vremelnic,
Să-l trăiesc frumos și liniștit și vrednic,
Cărând în teleguța mea fiece clipă, ceas,
O urmă, c-am trecut să las…

M-am săturat de târâit, neputincios ca un helmint,
Sau c-altă vietate-nvățată să trăiasc-umil în turme…
Din mine vreau să ies, din întortocheatu-mi labirint,
Șușoteli în treacăt să nu prind și cuvinte care mint,
Ca lătrat de câine, jigodii ce știu numai să scurme,
Sperând să lase-n vreme urme…

Gândurile se-nfing în creier, ca săgeți, par ruginite,
În cenușa dimineții, prin noroiul drumului-nglodate…
Pe retina ochiului-nsetat, se zbat visurile-mi lihnite,
Dorind să iasă la lumină, din închisorile părăginite,
Din întunericul mizer, unde-s atârnate, suspendate,
Fără vlagă, decedate…

Din hruba vieții mele, cu gard ghimpat împrejmuită,
Faldurile ceții strivindu-mi vrerea și-aducând uitarea,
M-oi ridica din mine însămi, ca dintr-o rufă zdrențuită,
Cerând drept la libertate și din colțul lumii, ghemuită,
Să ies afară, cu mâna streașină cuprinzând iar zarea,
Așteptând speranța și visarea…