UNA-I JUDECATA…
În viață, să judec pe-alții nu voi, dar nici să fiu judecat,
Numai eu-mi cunosc și nimeni altul prezentul și trecutul…
Cine sunt eu, critică să fac și ce rol în lume-am de jucat ?
De la cine primit-am cântar și sabie, să am de sfârtecat,
Spunând ce-i strâmb și drept, de parcă-s Sfânt Născutul,
Când doar primit-am viața cu-mprumutul ?
Ce teorii aș putea spune, lecții dând cu vorba cepeleagă,
C-așa e bine sau altfel, când mintea nu știu de-i grăunte ?
Când daru-anume mi s-a dat, să fac lumea să-nțeleagă ?
Dar nici ea nu poate ști, din toatele ce am trăit s-aleagă,
Cântărind a mele fapte, de-or fi mari sau mai mărunte,
Nici gândurile-mi sub pletele cărunte…
Cum altul să mă judece, când nu-mi cunoaște din trăiri ?
Ce gândesc doar eu cunosc, eu știu doar ce port în mine…
Eu știu de-s puternică, slăbită de-amăgiri și de mâhniri,
De-s dură ca bazalt, moale, credulă, păcălită-n născociri,
Dacă ce-am trecut prin viață, răsplat-a fost la rău și bine,
De-avui drumul lin sau rătăcit-am prin ruine…
Doar eu am dreptul să mă judec, ce trec prin înfruntări,
Neștiind de intrat-au pașii-n încâlcitul labirint sau au ieșit…
Numai eu știu, cum și cât gândesc, cătând prin cugetări,
Scormonind răspunsuri la-ntrebări, decizii printre ezitări,
De-s teafără după-ncercări, de trupul mi-i rănit și copleșit,
De-am învins, de-am iertat sau… de-am greșit…
GURI LACOME…
Cineva m-a întrebat odată…
Cam cum îmi pare mie lumea asta ?
Unde-i inocenţa, romantismul de-altădată ?
Parcă de Zmei înverşunaţi fiind prădată,
Lăsând în urmă ruine, cenuşa şi năpasta…
I-am zis… că-mi pare o flamandă gură,
Lacomă, vroind să-nfulece de toate…
Să digere, să soarbă pan’ la picătură,
Să scuipe ce-i rămâne prin dantură
Şi iar să-nghită tot ce calea-i scoate !
Văd cum Îndoiala ronţăie din Credinţă,
Pierzându-ne din faţă drumul drept…
Întrebându-ne-apoi, cum e cu putinţă,
În păcate să cădem ades, fără voinţă,
Uitând ce-odată învăţasem, înţelept ?
Văd cum Lăcomia suge sufletul încet,
Lăsându-ne pe dinăuntru sterpi şi goi…
Cu gândul numai la câştig şi la buget,
Uităm că noima vieţii nu-i un secret,
Deschişi doar ne fie ochii, amândoi !
Văd cum Interesul înfulecă din Bunătate,
Uită de Frăţie, Prietenie şi Iubire…
Vinovăţia înghite şi sensul de Dreptate,
Dar ne-ntrebăm, de ce-i Singurătate
În lume, de ce-i atâta învrăjbire ?
Dar… chiar şi Iubirea înfulecă din inimă,
Durerea soarbe şi puţina bucurie…
Nu bem nectar, ades şuvoi de lacrimă,
Prefăcându-ne în posesor şi victimă,
Jucării… păpuşi cu terminată baterie…
Şi Bătrâneţea muşc-avid din Tinereţe,
Uitarea ne pradă trecutul şi prezentul…
Ne fură amintiri, trăiri şi visele răzleţe,
În loc lăsând coşmarurile hrăpăreţe,
Pierzând şi sentiment şi conştientul…
Şi Timpul ne soarbe lacom viitorul…
Captivi, pe-a pânzei de păianjen, soarte…
Scurtându-ne din aripi, ne interzice zborul,
Moartea-nfulecă Viaţa dată de Mântuitorul,
Dar… şi Eternitatea înfulecă pe Moarte…
Are gratii Gândul mai departe ?
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
22 noiembrie, 2018