Acolo, pe-o bancă, unde-ades ne-ntâlneam,
Cu zâmbete pe buze, muiate-n cuvințele …
Dorințele-mpletind, jurăminte ne spuneam,
Din cupa fericirii, mici înghițituri sorbeam,
Cu vise făcând turnuri, din nămeți castele,
S-ajungă sus, până la stele…

Dar, ani mi s-au scurs, în zăpezi ce s-au topit
Speranțe cristaline, bucăți, bucăți s-au frânt…
S-a scurs castelu-ncet, râu în humă contopit,
Cu ploi de lacrimi, cu care sufletu-am stropit,
Durerea golului, cu tăceri ca din mormânt
Și azi… străini, fără cuvânt…

Oricât timp să fi trecut… eu n-am uitat deloc…
Aud vântul cum ne-aduce șoaptele-n șuvoi…
Nu știu de-i-nchipuire sau poate-al sorții joc,
Cernit parcă te văd, m-aștepți pe-același loc,
Pe bancă tu mă chemi, să stăm iarăși amândoi,
Să-ntoarcem timpul înapoi…

Eu nu mai sunt cum fost-am altădată
Și trupul și sufletul mi-au obosit…
De visele de-atunci mă simt prădată,
Oricât oglinda m-ar arăta fardată,
O iluzie sunt, un vis tomnatic irosit,
Un suflet ponosit…

Nu m-aștepta sub ploaie, în cascadă…
Atunci, ca vânt aș fi zburat la locul cunoscut…
Când așteptam o pietricică-n geam să cadă,
Ca să alerg la bancă noastră, sub arcadă,
În brațe să mă prinzi, cu dor să te sărut,
Dar… azi am dispărut…

Nu ne potem întoarce, la ceea ce-am fost ieri…
Destinul ne-a unit cândva și ne-a respins
Rămânând ai vieții noastre prizonieri…
La sentimente răvășite să n-aștepți învieri,
Nu te-ntrista, nu lăcrima, nu arăta surprins,
Că, ce-a fost odată foc aprins… e stins…
Destinul ne-a învins…

Mi-a înghețat și inima, o simt ca sloi de gheață
Și șoaptele mi-au înghețat și zâmbetul pe buze…
Chiar gândurile mele mi se preling confuze,
Ca țurțuri îmi atârnă-n piept și mă rănesc ursuze,
Că nu mai știu când m-oi trezi din nou la viață,
Când răsări-voi prin verdeață…

E ceas târziu de anotimp și iarna bate-n clopot,
Pentr-un sfârșit al vieții, când cercul ei se-nchide…
Oare pentru câți din noi vom mai putea conchide,
Sperând, că ușa Primăverii, iar ni se va deschide
Și seva în noi și din pământ va răbufni în clocot,
Izvoarele cântându-ne în șopot ?

Nu știm ce s-așteptăm, avem în sân fir de speranță,
Acolo unde natura-ngenuncheată, în agonie moare…
Și noi și ea, am vrea să ne-ndreptăm fața spre Soare,
Cătând căldura razei lui pe umeri și în tulpini vigoare,
Doar că noi, pierdut-am dreptul de-a trăi în ignoranță,
Orbiți de-acaparări și aroganță…

Și-așa, suntem și noi c-acele frunze purtate în vârtej,
Ce-om deveni lut la rându-ne, sub zăpezi și-n ceață,
Dând sevă-n primăveri la florile din crâng și la fâneață,
Când își vor putea trimite lujerii într-o bună dimineață…
Nouă, mută ne va rămâne șoapta și cântul în gâtlej,
Cerșind pentru înc-o viață vreun prilej…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

23 ianuarie, 2019

Stătea bătrânul, cu păru-i alb lucind pe fond obscur,
Cătând ceva febril în vechiul și prăfuit de ani, ceaslov…
Prețul vreunui bibelou sau unei lămpi cu ponositul abajur,
Din nu mai știu ce an, prin colbul așternut pe împrejur,
Cu mâna-i tremurândă, doar ochi arzând în trup gârbov
Și răsuflare grea, ca la istov…

Și, ce n-avea pe-acolo… bijuterii, mărgele în șiraguri,
Vaze, bomboniere de cristal, albume pe colbuitul pluș…
Flori, dansatori de porțelan, ceruiti ciorchini de struguri,
Pești, câini, păsări de sticlă, ciugulind pe ram din muguri,
Altele, cu aripile-ntinse-n zboruri, spre cer, ca pescăruș,
Ori, hrănindu-și puii în culcuș…

Cine știe dacă visează, că poate-or dezerta vreodată ?
Dacă le va-mplini visul bezmetic poate vreun jongler ?
De-or zbura pe-un ram adevărat, spre-un soare-odată ?
De-or face pui, în țări calde de-or pleca sau… niciodată
N-or părăsi odaia sumbră, cu pendula să bată a mister,
Jinduind vreun ciob de cer…

Ce s-aștepte ele oare, sub colbul vremii, fără rosturi ?
O mână ageamie să le spargă ? Blândă de colecționar,
Ștergându-le de praf cu grijă, aranjându-le pe rafturi ?
Poate vreo Zâna să le trimită-n zboruri spre orizonturi,
Departe de pendula, ce bate-un timp Trecut, de anticar…
Departe… de lumina palidă de felinar…

Călcăm sub talpa grea, atâta frumusețe,
De izvor, susur n-auzim, vânt în rafale…
Orbiți de falsele luciri, nu dăm binețe,
Zilei ce ne vine, la oameni, cu tandrețe
Tot afundându-ne, pe nisipoasă cale,
Spre un fără greș finale…

Uităm de suferință, lăcrima ce doare,
Nu-ntindem mâna, celora în neputință…
Indiferenți, cu cel ce luptă cu sudoare,
Ne spunem că, de zace ori de moare,
E vrerea Domnul și privind spre soare,
Orbim de raza-i lucitoare…

Apoi, ne împânzesc valuri de regrete,
Implorând pe zei și cerându-le iertare…
Greșelile să ni le șteargă, c-un burete,
Sau, cerând să ni se dea, un alb perete,
Să-l zugrăvim, cu mai multă cugetare,
Pan’ s-ajungem la hotare…

S-oprim fuga, un Paradis ne înconjoară !
Aripi punând să zboare viselor-nhămate…
Lumina e în noi, lucind ca o comoară,
S-o prețuim, că și ignoranța ne doboară,
Chiar de sclipiri ne par, cristale fărâmate,
Lucesc în noi, ca nestemate !

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

18 ianuarie, 2019

Du-mă vântule, cu soare sau cu timpul mohorât,
Poartă-mă prin adevăruri sau, chiar și prin iluzii…
Turnul, ce-o viaț-am făurit, zace la poale doborât,
Mă sugrumă neputința, mă îneacă un nod în gât,
Aleargă-mă din realitate, mai bine prin confuzii,
Eu și tu-mpreună, ca zăluzii…

Poartă-mă-ntr-o lume, nebună, nebună de extaz,
Că-s sătulă să cârpesc viața și găuri să-i astup…
Usucă-mi lacrima amară, scursă-n șănțuit obraz,
Ridică-mi povara ce o port, ca Atlas pe grumaz,
Sădește-mi aripi chiar de ceară și de pene-n trup,
Barajul sunetului să-l rup…

De coama timpului năuc, să mă prind la repezeală,
Prin noianul clipelor, să mă afund și să m-ascund,
Că, știu… nestăvilit ne curge, nu stă la tocmeală…
Am un ”Acuma” de trăit, necugetand la osteneală,
Un „Prea tarziu” îngrădit, ce nu mă lasă să pătrund,
Și-un „Poate-o fi”, să mă scufund…

Viața m-a-nvățat s-o cercetez bucată cu bucată…
Pe cât cred c-am putut, am evitat calea abruptă…
Și-aș zice că, într-un fel, cu mine-aș fi împăcată,
Cât bine, rău făcui, nu știu, de le-am la judecată,
Dar, conștiința mea, mereu pe muchie de luptă,
M-a istovit, de vlagă suptă…

De multe ori simții, că seva de la rădăcini e-uscată…
Că, parcă șubred calc, gata de-a cadea-n bulboană…
De-mi mai-nmugureau fiorii, mă pitulam înfricoșată
Lăstarii dorului lăsându-mi, de sânge inima secată
Și, ce câștigai la urmă toată, din lauri vreo coroană ?
La goana vieții campioană ?

Drept să spun, pe calea ei, n-am alergat, am ațipit…
S-a-nchis pleoapa-n somn adânc, lenevit pe geană…
Un „Nu se cuvine”, ce trebuie și ce nu, m-a cotropit,
De judecata de apoi, m-am temut sau, m-am pripit,
Lăsându-mi clipe să se spulbere, așa, ca de pomană,
Neștiind să prind viața de sutană…

Și-acum, aș vrea să pot să-ntorc anii fragezi înapoi,
Cu mintea de acum, oprind piedici, dând din coate…
Să smulg din pomul vieții, fructul dulce, să-l despoi,
Sorbind nesățioasă divin nectarul parfumat și-apoi,
Fără teamă de un mâine, cu gândul fără a socoate,
Bucuria s-o-ntrezăresc în toate…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

16 ianuarie, 2019

Alene-mi las tâmpla pe umărul tău,
Gândurile rebele spre tine să zboare…
Oceanul de vise străbătând până-n hău,
Din minte alungăm ce-i urât și ce-i rău,
Mireasma de roze și-a zorilor boare,
Ne suie, ne coboare…

Stai lângă mine și mă ține de mână,
Căile cutreierându-le prin emisfere…
Timpul, rugând, cu noi să rămână,
Chiar de-o fi oră, o zi, săptămână,
Cât Domnul voi-va, trai să ne-ofere,
Aici sau, pe-altele sfere…

Lasă-mă pierdută-n adânca-ți privire,
Purtată de undele apelor răpitoare…
În sufletul tău și-n abis de gândire,
Dalbi să-ți crească boboci de iubire,
Dragostea ne fie o floare-agățătoare,
Ca-n humă roditoare…

Pășim îngemănați mână în mână,
Pe căile timpului, sorbim fără grabă,
Orice clipă ce-o avem la-ndemână…
Cântul ielelor ascultând cum îngână,
Păstrăm iubirea, neprețuită podoabă,
Până la ultima vocii silabă…

Hai să fugim, prin văi, pe dealuri, peste mări,
Printre dune de nisip, pe țărmuri și prin valuri…
Că, ce-am de așteptat din viața asta-n frământări,
Cedând la fiecare pas ? Sătulă sunt de renunțări…
Hai, fă-mă să-mi găsesc un loc al meu și idealuri,
Pe-un alt tărâm și maluri…

Ascultă-mi inima cum bate și cere o izbândă,
Că nu mai am răbdare să aștept visând cu jind…
Nu vreau să rătăcesc cu tapla-mi sângerândă,
Furând stropi de ferice, cu-arcanul stând la pândă,
Ci, izvorul ei să-l caut, oricât putea-voi să colind,
Să-mi văd soarele mijind…

Și nu mă sperii de balauri cu ochii lor de jar,
Ce-n cale vor ieși, în fuga mea pe continente…
Nu cred că pe-astă lume mă născui-n zadar,
Dar teamă mi-a fost, să schimb cursul și hotar,
Cufundată-n neputința mea, gânduri demente…
Azi, frâu liber dau la sentimente…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

14 ianuarie, 2019

Îţi scriu două rânduri în grabă,
Că ce-a fost odată, ne-a fost…
O lumină mai pâlpâie slabă,
Din basm mai păstrez o silabă ,
În minte-n ungher, l-adăpost !

Departe în noapte chemând,
Ecoul cu vocea lui blânda,
Citise ascunsul meu gând,
Cum inima-mi cere plângând
O viaţă de care-i flamândă…

Sătulă-i de ani de-agripnie,
Întuneric doar s-o-nveşmânte…
Mi-i noaptea albă, de insomnie
Dar şi neagră-i, rece şi pustie,
Cu umbre doar s-o-nspăimânte…

Acum mă avânt pe-ulicioară,
De gând nu ascult, că-i făţarnic…
Bocceaua o pun în subsuoară,
Paşii-mi urcă, paşii-mi coboară,
Nu-mi pasă, ca-mi sunt paznic !

În urmă îmi las zbuciumate,
Şuvoi clipele frânte-n beţie…
Îmi las şi dorinţele fărâmate
Şi turnurile de vise dărâmate,
Zvârlindu-mă în nouă drumeţie !

Am colindat ani şi ani, negăsind un leac,
Căutând prin neant, pe cineva… ceva…
Voiam să strig, dar nu puteam decât să tac,
În vis, himere să nu mă bântuie cumva !

M-am avântat… ca şoim crezând, spre cer,
Dar aripile mi-erau mici… de rândunică,
Ce, vrând cunoaşte dintr-al lumilor mister,
I s-au frânt, de vrea să se înalţe, pică…

Cătând pe drumuri, dădui de cel din urmă,
Prin străfunduri pribegii şi printre-abise…
Mi-e stinsă vocea, puterea mi se curmă,
Tăcută-n letargia mea, la graniţa-ntre vise…

Aştept Lumina Sfanta, după nopţi în şir
Si cânt angelic, ce nimeni nu-l poate auzi…
Din stropii vieţii sorb, prelinşi dintr-un potir,
Să pot să mă mai bucur, de zorile de zi…

Apoi… m-oi îndrepta pe Calea mea Lactee…
În Univers voi hoinări, de oameni neatins…
Cu visul meu pelegrinând, acum, eu Zee,
La graniţă-l voi trimite, de unde s-a desprins…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

12 ianuarie, 2019

Te văd cu păru-albit de ani și ochii-ți lăcrimoși,
Ștergând cu dosul palmei, lăcrima de pe obraz…
Că, ți-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,
Cercând prin neguri să răzbați și mărăcini țepoși
Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,
Te simt purtată de talaz…

Că, departe-ți sunt copiii, de nevoi se abătură
Și singură rămas-ai, în prea lungă așteptare…
Speranța te mai lasă, c-or reveni în bătătură,
Din lung drum prin lume, ce dânșii străbătură,
Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,
Umplându-te de întristare…

Dar, vom veni noi, fă-ți sufletul și inima vitează !
Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !
Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,
Alungă-ți gândurile negre, ține-ți mintea trează,
Că pași vei auzi și ciocănitu-n geam, încetișor,
Că ți-om veni măicuță, așteaptă-ne-n pridvor !
Mă roade-un dor mistuitor…

Din cafeaua rece sorb, câte-o mică-nghititură…
Focul îl mai întețesc, punând în el ceva surcele…
Cu dosul palmei șterg, zâmbetul amar pe gură,
Privindu-te în minte, ca o veche de-ani gravură,
De timpuri ștearsă, palidă și scursă de vopsele,
Crăpată-n zeci de bucățele…

Privesc pe geamul gol, cum noaptea s-a prelins…
Surâde luna enigmatic, stelele din ochi clipesc…
Din noapte o faptură, parcă văd cum s-a desprins,
Cu pieptul desfăcut și brațul larg spre mine-ntins,
C-un buchet de dalbe flori, de gheață ce sclipesc,
La sânu-mi cald să le strivesc…

Și-mi pari așa frumos, în întuneric cum lucești…
Ca nu știu d-ești iluzie, a nopții, ori fantasmă…
În ce colț de lume oare, pierdut mai rătăcești,
Atâta vreme scursă, de când tot îmi lipsești ?
Sau, bântui doar în minte, a-nchipuirii plasmă,
Cu miros de mir și-aghiasmă…

Și totuși îmi răsari, din marama noptii-albastră !
Îți văd parcă făptura, suflarea aburindă-n geam !
Să plâng, să râd, aievea apărut-ai la fereastră ?
Mi-e teamă, că visul s-o destrăma și eu sihastră,
M-oi întoarce în alcovul, de ani unde strângeam,
Florile dezamăgirii și plângeam…

Mă pierd printre clădiri, sub lumini de felinar,
Suflarea să mi-o trag, bătăile inimii s-ascund…
Departe mă avânt, singur sufletu-mi hoinar,
Al nopții vagabond, ca prin talazuri marinar,
În liniștea orașului, mai mult să mă afund,
Simțindu-i pulsul muribund…

Că-i ora cea târzie, plină de misterul anumit,
Când la ferestre, una câte una, luminile se sting…
Când, oamenii adorm, unii cu suflet mulțumit,
Alții, cu vinovatul gând, că poate-au pătimit,
Simțind aripile coșmarului, cum mințile le-ating
Și-n somn mistuitor îi-mping…

Și-i grea tăcerea, tare, ca o lespede de piatră,
Te-apăsa pe suflet, ca zale-n locu-i de veșmânt…
Un buf mai plânge câteodată, speriat câinele lătră,
Treziți din somnu-adânc, de hohotul de idolatră,
Al vreunei sărmane, ce se tânguie cu legământ,
Că n-o mai călca vreun jurământ…
(… zace-orașul ca-n mormânt… )

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

7 ianuarie, 2019

Ni-era așa de dulce, blândă și frumoasă,
Ca mugurii ce înfloresc, în luna lui april…
O fetișcană eram, naivă, curioasă,
Ce gandu-ți căuta, în ochii tăi, sfioasă,
Să-l împletească, cu gândul ei febril…

Și câte nu ne-am spus și câte legăminte…
Că vom zbura-mpreună-n zbor de pescăruș…
Atâtea vorbe calde, țesute-n jurăminte,
Cu câtă duioșie îmi năpădesc în minte,
Că mână-n mână, pășim pe-al vieții urcuș…

Dar… ne risipise-un viscol visele-nfrunzite…
În cele patru zări, ne-a răsfirat prin lume…
Apele dezamăgirilor, tulburi și repezite,
Pe cărări ne-au dus, de timp înzăpezite,
Pierzandu-ne… făr-a ne-auzi de nume…

Trecut-au anii în stol, ca păsări călătoare…
Ne mai caută-n răstimpuri, aducerile-aminte…
Sub pojghiță-i o rană, surdă și mistuitoare,
Că inocența noastră, cu iubiri năvălitoare,
Îs urme pe zăpadă, pierdute-n fulgi-cuvinte…

Dar pari aşa de trist, că parcă nici nu-ţi pasă,
Ţi-e chipul împietrit şi palid ca de ceară…
Mirat priveşti în juru-ţi, prin fumul de ţigară,
De parcă m-ai vedea, pentru întâia oară,
Cu o privire goală, ce sufletu-mi apasă !

Aş vrea să pot curma, tăcerea apăsătoare,
Să-mprăştii gându-adânc, din ridul de pe frunte…
C-o vrajă s-alung fulgii, din pletele-ţi cărunte,
Acum când ne-ndreptăm, spre mijlocul de punte,
Destinul să-l împiedic, prezis de ursitoare !

Obrajii să-ţi cuprind, cu palmele-amândouă,
Să-ţi dau căldură-n suflet, speranţa-n căutare…
De pe-unde rătăceşti, prin neagra depărtare,
Spre mine să te-aduc şi fără cugetare,
Scânteie să aprindem, la foc de viaţă nouă !

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

5 ianuarie, 2019