aerul ce se răsfiră
din codrii ce ştiu s-amâne
vremea-n care vor fi grâne,
încă ochii mei admiră

verde crud şi zbor de fluturi,
susur tandru de izvoare,
adieri răcoritoare
şi-ale razelor săruturi,

încă beau apă din ciuturi
şi-mi las visele să zboare
spre azururi cât mai clare,
încă stau în începuturi

unde-absurdul nu există,
unde este armonie,
unde dragostea adie
chiar şi dacă este tristă,

unde drumul nu e pistă,
ci cărare ce te-mbie
s-o străbaţi cu bucurie
spre splendori ce mai rezistă

şi-n metafore imberbe,
puerile pentru unii,
preamăresc splendoarea lunii
şi-ale stelelor vii jerbe,

pun parfum de crin în verbe,
în timp ce fac haz nebunii
care scuipă pe petunii
şi pe tot ce-n jur superb e.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 noiembrie, 2018

Am să traversez sahare
pe pegaşi, nu pe cămile
şi prin visele virile
drum va fi orice cărare.

Stau mirat, privind în urmă
şi nu pot deloc pricepe
de ce-am colindat prin stepe,
rămânând prea des în urmă,

într-o nefirească turmă
ce-a păscut orice scaiete,
şi nu a putut concepe
că de fapt în dune scurmă.

Am să-mbrac straie alese,
chiar odăjdii minunate,
pe bordei clădind palate
unde-am să iubesc crăiese,

am să rup lanţuri şi lese
exultând în libertate,
şi-am să mă feresc de gloate,
evitând mereu ce şes e.

Ce-a rămas, vreau să se ştie
că va fi doar împlinire
pentru că a mea menire
e să ard în Poezie.

Ştiu că viaţa-mi o să fie
pătimaşă regăsire,
dăruire şi iubire
într-o dragoste târzie.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 noiembrie, 2018

ultima sclipire,
cea din urmă rază
din micuţa oază
ce mai e-n iubire.

Nu mai sunt azururi
şi nici aurore,
doar bizare ore
trec prin viaţă pururi

pline de cusururi,
reci şi incolore,
cu-mpliniri minore
şi cu vagi contururi.

Taina lumii noastre
e încă dorinţa
de-a ne-avea fiinţa
clocotind de astre,

de fapt vise-albastre
purtând năzuinţa
şi-apoi biruinţa –
zborul din dezastre.

Stăm pe curcubeie
despletind speranţe,
căutând nuanţe
pentru căi lactee,

dar numai crâmpeie
găsim în restanţe,
praf de cutezanţe
şi câte-o scânteie.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 noiembrie, 2018

Îmi vibrează firea
când se cuibăreşte
în ea, ştrengăreşte
zâmbind, fericirea.

Dragostea fierbinte
nu are nevoie
decât de ce-n noi e
şi nu de cuvinte.

Te aud în minte,
şi-n suflet un roi e
ce să-ţi intre-n voie
vrea, dar stă cuminte.

Ardem fără veste
patimile noastre.
fulgere albastre,
pe înalte creste.

Iubirea ne este
zboruri printre astre,
spargere de glastre,
final de poveste.

Şi din nou tăcere…
Zâmbete senine
spun cu mult mai bine
decât o părere.

Blândă adiere
simţim în retine,
pe când noaptea vine
ca o mângâiere.

————————————–

Anatol COVALI

București

11 noiembrie, 2018

Noi suntem două astre,
nu două mici mărgele,
grădini mari cu lalele
şi nu firave glastre.

Speranţele ne ară
mereu cu-albastre pluguri,
ardem în chip de ruguri
ce au albastră pară,

iubire legendară,
cu-azur superb în cruguri
şi promiţând belşuguri
şi-o nesfârşită vară.

Cine să poată stinge
această bucurie
ce e atât de vie
şi culmile le-atinge?

Tristeţea nu mai ninge,
iar zarea cenuşie
devine albăstrie
şi de dorinţi se-ncinge.

Ne binecuvântează
destinul şi ne lasă
pădurea verde, deasă,
chiar dacă-i doar o oază.

Şi dragostea cutează,
devine curajoasă,
se vrea din nou frumoasă
şi-albastră se visează.

————————————–

Anatol COVALI

București

10 noiembrie, 2018

Poezia pentru mine
este vrednică de stime
fiindcă are profunzime,
dar şi mari piscuri alpine.

Râd nevolnicii de-aceia
ce sunt ocrotiţi de muze.
Minţi sărace şi obtuze
scuipă când zăresc scânteia

care aprinzând ideea
redeschide-orice ecluze,
ruguri vii făcând din spuze,
deschizând visuri cu cheia.

Sunt poet de spiţă-aleasă,
am talent superb, cu carul,
virtuos mă joc cu harul
şi-l primesc cu drag în casă.

Ce spun unii nu îmi pasă,
chiar dacă lovesc cu parul.
Mângâi muza ce-mi dă darul
şi ea s-o alint mă lasă.

Da, visez că-mi e iubită
adorata poezie,
care de o viaţă ştie
că în mine-i împlinită.

Inima-mi e fericită
când un vers în ea adie.
Sunt poet c-o temelie
ce-i din armonii croită.

————————————–

Anatol COVALI

București

9 noiembrie, 2018

Îmi simţeam inima plină
de o patimă ciudată
şi vedeam întâia dată
că-n extaz prind rădăcină.

Trupul tău era fierbinte
şi în el vibra dorinţa
când îţi răscoleam fiinţa
şi mi te sculpam în minte.

Ochii-ardeau, tăceau cuvinte
admirându-ţi iscusinţa
de-a-mi primi făgăduinţa
de-a avea aceleaşi ţinte.

Era prima zi pecete
a iubirii de o viaţă
când surâzătoarea-ţi faţă
a ştiut să mă desfete,

ştergând orişice regrete,
cucerind o fortăreaţă
care se credea măreaţă
şi-au distrus-o nişte plete!…

Îţi aduci aminte, Doamnă,
de tăcerile profunde
când simţeam între noi unde
şi ştiam perfect ce-nseamnă?

Amintirea mă îndeamnă
să trăiesc ce-n ea ascunde,
să simt arşiţe fecunde
dintr-un început de toamnă.

————————————–

Anatol COVALI

București

8 noiembrie, 2018

Fă din plecare
o mângâiere
şi-apropiere
din depărtare.

Taci şi priveşte!
Din amintire
vechea iubire
cântând soseşte.

Vezi cum zâmbeşte,
ce fericire
are-n privire
când ne priveşte?

Aprinde-n tine
ruguri albastre
şi ia din glastre
flori şi-n retine

fă-le tulpine.
Aruncă-n astre
visele noastre
cât sunt senine.

Vom reîncepe
vechea poveste
urcând spre creste
pe mândre iepe.

Şi vei pricepe
că-n mine este
ceva să-ateste
că nu-ţi dau stepe.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 noiembrie, 2018

fac prin flori din glastră
cuib, sperând că-apare,
cântând a-mpăcare,
pasărea măiastră.

Tot ce-a stat în mine
ca într-o celulă
zbor de libelulă
şi azur devine.

Aer proaspăt vine
cu forţă destulă
ca să facă nulă
bezna din rutine.

Simt în al meu sânge
splendide vibraţii
de când în noi spaţii
sufletu-mi nu plânge,

ci tot timpul strânge
rodnice pulsaţii
din mari constelaţii
ce par de pursânge.

Simple înţelesuri,
dar adânci, mă ară.
Par o primăvară
pe-nsorite şesuri.

Nu sădesc eresuri,
nu-mi mai fac sahară,
las rod să răsară
şi aştept culesuri.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 noiembrie, 2018