Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hristos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământească și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt “altceva” decât simpli indivizi. Acest “altceva” este Trupul lui Hristos. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și să apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slava Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afară Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau, cum spunea Episcopul Kallistos Ware, “noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserică, membrii ei, toți și fiecare, nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin “limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia.Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Să ne iubim ierarhii!”
Etichetă: Alexandru Nemoianu
Alexandru Nemoianu: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”
În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea, avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică””
Alexandru Nemoianu: Despre răstignire
Răstignirea sau crucificarea era o formă extremă de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.
Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauroo”, iar în latină, ”cruci figere”.
Asa cum ziceam crucificarea era o formă extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare).
Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.
Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” din os, sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o sută și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori chinul, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapidă. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic țâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmărea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea , batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Acel detaliu militar trebuia să rămână în serviciu activ până la moartea victimei. Uneori, pentru a grăbi moartea, celui crucificat îi erau zdrobite fluierele picioarelor, era lovit în piept sau, un foc, cu fum mult, era aprins la piciorul crucii pentru a sufoca victima. Moartea provenea din pricina deshidratării, cardiac arest, embolism pulmonar și mai ales asfixiere. Asfixierea se producea într-un mod absolut sinistru. Victima, extinsă pe cruce, trebuia, ca să poataâă să respire, să se “tragă” în mâini. Acest efort era enorm și de fiecare dată însoțit de dureri atroce. În final, epuizată, victima nu mai avea puterea să se “tragă” în mâini și atunci, în decursul unor minute crâncene, se asfixia, se îneca.
Aceasta a fost calea prin care Mântuitorul Lumii, Hristos Dumnezeu a fost ucis de oameni.Trebuie sa fie bine știut că Hristos Dumnezeu a suferit pe Cruce în chip real, ca un om, toate chinurile fizice și psihologice. Învățătura marcioniștilor și dochetiștilor, după care Hristos a coborât pe pământ și la iad “doar în aparență”, este o blasfemie. Fără o suferință reală, nu era posibilă o mântuire reală. Hristos a suferit totul din plin. Căci el era Dumnezeu adevărat și om adevărat, mai puțin starea de păcat. El a suferit “pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Mai mare jertfă nu există. Iar în același timp trebuie să înțelegem că doar cineva cu o voință de fier, cu un curaj fără margine, putea accepta de buna voie, pentru “lume”, acest chin și această umilință și, în plus, să o ducă plin de cea mai deplină și autentică smerenie. Doar un asemenea OM putea să privească pe necuratul în față și să nu clipească! Căci Iisus a suferit acest chin nu doar ca Dumnezeu dar și ca Om. De aceea cei care vorbesc de “sentimentalism”, stare “căldicică” și lipsa de primejdie în asumarea condiției de Creștin, nu știu ce vorbesc. Creștinismul înseamnă asumarea celui mai mare risc fără nici o garanție. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, creștinismul este salt de la trapez fără plasă. Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre răstignire”
Alexandru Nemoianu: Ortodoxia și Destinul Românesc
Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale: “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”; “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.
Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri, de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu, vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene, mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține, aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Ortodoxia și Destinul Românesc”
Alexandru Nemoianu: Quod erat demonstrandum sau „ceea ce era de demonstrat“!
Ultimul val de demonstrații din România, organizate de către Organizațiile Ne Guvernamentale finanțate de către George Soros au avut ca scop să intimideze administrația României și să împidice o necesară reformă în justiție. Demonstrațiile nu și-au atins scopul. În ciuda încercărilor de isterizare și a apelurilor disperate făcute prin media și în spațiul virtual, în stradă nu au ieșit decât la nivelul sutelor de oameni, minuscul. În fața acestui eșec grupurile de interes din afara României au declanșat “tunurile cele mari, ”avertismente din partea “comisarilor” de la Bruxelles. Acest Continue reading „Alexandru Nemoianu: Quod erat demonstrandum sau „ceea ce era de demonstrat“!”
Alexandru Nemoianu: Despre legitimitate
În cursul anului care a trecut România a fost martoră unei aproape permanente agitații stradale. În număr mai mare și ulterior în număr tot mai mic, grupuri de români au ieșit în stradă “protestând”. Dar după un an și mai bine ne putem întreba ce se întâmplă?
În esență este o situație care este “complicată” datorită împrejurării că nimeni nu încearcă să o „simplifice” (sic!), din felurite motive: din interes, din comoditate, din lene intelectuală și, fără îndoială, și din neputință intelectuală.
Dar fapt este că această agitație stradală are cauze economice și sociale în primul rând. În această lumină este nevoie să stabilim câteva date fundamentale, esențiale.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre legitimitate”
Alexandru Nemoianu: O tabără de lăieți
În jurul Spitalului de Urgență Floreasca este așezată o tabără de lăieți, probabil parte a unei șatre.
Acest grup țigănesc este temeinic organizat. La vremea nopții, separat bărbații de femei, ei dorm sub cerul liber sau, la vreme de ploaie, sub colonadele clădirii din apropiere, o fostă poștă.
Cum spuneam, acolo dorm și viețuiesc. Dimineața pot fi văzuți, sfătuind și bând cafele. În zilele mai reci, sau dimineața, fac mici focuri la care fac ceaiuri și cafele Continue reading „Alexandru Nemoianu: O tabără de lăieți”
Alexandru Nemoianu: Ce este planul George Soros
În întrega lume și mai ales în țările recent ieșite din dictaturi sângeroase se vorbește, uneori în deplină necunoștință de cauză, despre “planul George Soros”. Este bine să subliniem câteva lucruri.
George Soros, pe numele real Gyorgy Schwartz, este un evreu ungur ajuns în Statele Unite și care prin speculații financiare brutale și viclene a reușit să ajungă unul din oamenii cei mai bogați ai lumi. Dacă ar fi doar atâta nu ar fi atâta de rău. La urmă urmei care mare bogăție s-a realizat prin mijloace cinstite? Dar problema sălășuiește în faptul că acest individ urmărește un plan, un plan sinistru.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Ce este planul George Soros”