Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţiile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţă oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În acelaşi timp fiecare existenţă cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţă omenească este supusă şi repetă un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omenești care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul, devin mai puţin relevante, ”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul ,întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite , diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi în căutare de dreptate socială, juridica şi economică. În timp multe dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringenta dar, din când în când ele se manifestau din nou şi răbufneau cu furie. ”Modelul” era întemeiat pe dorinţa de bine şi mai bine şi oricât balast au pus peste acţiunile şi ambiţiile omeneşti, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, idea Romei despre stat şi lege, împreună cu tradiţia iudeo-crestina au alcătuit imperiul creştin, ’bizantin” care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească.

Al doilea “model”, mult mai puţin luat în seama, mult mai “discret” (şi asta nu întâmplător) este modelul cartaginez.

Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraş de plugari, un sat mare.

Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţa de purpură. Semn al aroganţei care se revărsa şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lauda cu, repet, ”eficiența “lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor” zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. (Vedem aici diferenţa de esenţă dintre Cartagina şi Roma. La Roma copiii puneau pe altarele zeilor, larii şi penaţii, fărâmituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiţi “zeilor”, Baal şi Moloch). În chip necesar o societate întemeiată pe adorarea câştigului material, o atare societate va sfârşi, la început pe ascuns, iar apoi pe faţă, să adore forţele şi mijloacele care seamănă confuzie, silnicie şi finalmente teroare. Formele sub care funcţiona Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există şi acolo un sistem senatorial şi consular dar extrem de exclusivist şi de fapt “invers”. Recunoaştem şi aici faptul că întotdeauna “răul” se arată sub trei forme: parazitism,impostură şi parodie.

Cele două modele imperiale înfăţişate au fost întâlnite în cursul istoriei europeano-mediteraniana. Modelul “Romei” a fost repetat de către Bizanţ, Imperiul Romano-German, Rus, etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către “imperiile” anglo-saxone şi în mod absolut înfricoşător de către “globalism”.

La fel ca şi Cartagina,’globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Cui se închină “globalismul”? Răspunsul superficial ar fi, ”suntem ateişti”. Este un răspuns “oblic”. Ateismul este tot o credinţă. Dar chiar şi asta este o declaratie falsă. Oare muzica “metalică” şi festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă,nu sunt tot forme de “închinare”? Drogurile şi fuga de realitate nu este tot o formă de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la “închinătorii” lui Baal şi Moloch? Să nu ne amăgim.

Intenţia “ispititorului” este neschimbată, aceiaşi de la căderea protopărinților. Dar încă mai ferm este planul Celuia care stă deasupra vieţii şi deasupra morţii. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem “condamnați la libertate”, dar pentru aceasta alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

23 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Trăim o vreme de profunde transformări. Unele sunt consecința progresului tehnologic dar cele mai multe sunt datorate acțiunilor omenești nesăbuite și mai ales separate de viața în continuitate organică, de lipsa de rușine de semeni și lipsa de frică de Dumnezeu.

Vedem cum așezări și credințe sunt spulberate și înlocuite cu improvizații sinistre. Concepte fundamentale pe care s-a zidit omenirea sunt atacate, batjocorite și pângărite; Credința, Neamul, Familia. În lume se petrec lucrurile care îngrozesc. Nu cu multă vreme în urmă o femeie lesbiană, dar « episcop » în « biserica » Episcopaliana, predica la Washington că « avortul este o binecuvântare « și « căsătoria » homosexuală un « sacrament ». În Marea Britanie copiii, de la cinci ani în sus, vor fi obligați să învețe despre transsexualitate și sodomie. În România, un Președinte al stultitiei propune o educație întemeiată pe transsexualitate, un partid al rușinii (« Uniunea Salvați România », în cârdășie cu PLUS și « julien »(Ciolos), propune de europarlamentar un sodomit. Iar în această privința să nu ne amăgim: adevăratul scop al mișcării de promovare a sodomiei este criminalizarea Bisericii. Prin introducerea, »căsătoriilor »între sodomiti în legea civilă, Biserica va fi pusă în situația de de a fi criminalizată atunci când ar refuza să accepte aceste căsătorii. Iar, dacă le-ar accepta, ar cădea în demonism. Iar lista acestor blestemății poate continua din rău în mai rău.Am dat aceste exemple pentru a sublinia câteva lucruri.

Existența umană poate fi rezumată că fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei, cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm răului zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău, este formă de vitejie și fermitate morală.

Complexitatea acestei situații este încă mai mare dat fiind faptul că întâmplările vieții omenești nu se petrec în vid sau „în principiu”; aceste întâmplări sunt concrete și întotdeauna personale și, datorită acestor împrejurări, obligația de a face opțiuni este încă mai imediată. Prin urmare ar trebui să fie limpede că responsabilitatea acelor aflați în poziția de a lua decizii, care afectează un număr mare de persoane, cei care se fălesc a fi „cei ce tună și fulgeră”, responsabilitatea lor este covârșitoare. Dar totodată aceasta nu înseamnă că responsabilitatea celor „de jos” nu există. Ea exista și trebuie exercitata și mai vârtos în clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.

Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați ‘la putere” vor fi pomeniți ca „buni” numai în măsură în care simt și urmează cursul istoriei. Conducătorii, sau instituțiile care își închipuie că pot manipula „poporul” sau direcția istorică sunt sortiți că iute să afle că ei gândesc anapoda…În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice, întotdeauna dispar că un vis urât. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză, în momentele de „definiție” toți cei care au o părere curata trebuie să o rostească, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a sta complice răului. Nu există iertare pentru tăcere!

Nu există iertare pentru tăcere mai ales azi când miza luptei este identitatea persoanei și „locului” sau anonimatul degradant al „individului”, simplu număr socio-economic, sau prostul gust al „globalismului”. Este opțiunea între Tradiție, Credință, Neam și Familie și între « globalism », »sorosism », »familia alternativă »,și «demonism». Fiecare și toți trebuie să facem această alegere și pentru ea vom da sama și în lumea asta și în cea care va să fie. Atitudinea de așteptare, de stat pe gard,și în două luntre, deci lașitatea morală, starea « căldicică » sunt jalnice, mai ales când o singură vorbă,rostită bine și la vreme,poate schimba stări.A te ascunde în spatele unor formulări » păi așa face lumea », așa spune majoritatea », este de la necuratul. În materie de afirmare a ceea ce este drept, Ortodocșii trebuie să nu țină seama nu de oameni ci de Credință și în această înțelegere ei pot și trebuie să fie, deosebiți, ușor de recunoscut, trebuie să fie, un « scandal », o « priveliște » lumii :, așa ne spune și Sfântul Pavel,.. »ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor »(Corintieni I,4 ;9). Frica de « ce va spune lumea » și mai ales frica de ce ar putea să fie, este iarăși de la necuratul. O asemenea « frică » este consum inutil de substanță spirituală și în plus, în vorbele lui Ernst Junger, »poate oferi modele destinului ». Iar a te exprima înseamnă și curajul de a înfrunta « moda ». Curajul de a afirmă că o acțiune ordonată prin « pronunciamentum » al unor Organizații, așa zis, »ne guvernamentale, nu este ceva căreia trebuie să te supui. Mai degrabă este ceva căruia trebuie să te opui. Să nu cădem în această cursă, »ce spune lumea » și să spunem lucrurilor pe nume.

Cele ce sunt bune și adevărate, întotdeauna, vor avea câștig de cauza; pentru ele « luptă » Dumnezeu : «… Va spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor vorbi »(Luca 19 ;40).

Minimal ar trebui să exprimăm, măcar prin sentimente, refuzul de a sta alăturea răului. Dar, tot minimal, ar trebui să nu uităm că, fiind Ortodocși, trăim prin Credință și Har, deci, întotdeauna, să avem îndrăzneala să trăiam mărturisirea Ortodoxă,, « Crezut-am,pentru aceea am și grăit « (Sf.Pavel,Corintieni ii,4 ;13).

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

20 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Istoria care se desfășoară sub ochii noștri este dominată de conflictul ireconciliabil dintre cei care își iubesc Neamul și Tradiția, ”nativiștii” și cei care doresc să reducă toate neamurile la disoluție, lipsă de identitate și lipsa de rădăcini, ’globaliștii”.

Fără îndoială cele spuse reprezintă o reducere la esențial și o simplificare ,necesară înțelegerii mai limpezi a situație în care trăim.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, mod de abordare și intenții, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam. Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordarii, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică, el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată. Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările, toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține,înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec,căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”).

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut,înlăturarea tuturor moștenirilor istorice(până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranță”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă”, Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări”intolerante”. Tot ce înseamna rânduiala tradițională și moștenire națională organică este înlocuit cu o spoiala democratică. O spoiala care dă iluzia posibilității de a alege. Organizațiile politice tolerate urmăresc același scop și sunt subordonate “globalismului-sodomit” trans-național, sunt găști care au strict interese vulgar personale. Iluzia posibilității de a alege exista pentru o populație care ar urma să fie îndobitocită și redusă la sclavagie slariata.

Pentru o vreme proiectul “societatea deschisă” a fost amânat. Era vremea “războiului rece” și toate resursele, inclusiv o propagandă dezlănțuită, erau folosite pentru a înfrânge țările răsăritene.

După căderea acestora proiectul a fost reluat cu furie. În fruntea lui, ca aplicant, se găsește evreul-maghiar Soros Gyorgy.

El a întemeiat “Fundația pentru o societate deschisă” în 1993. Acea fundație are birouri în 37 de țări și circa 15 miliarde de dolari americani s-au cheltuit pentru promovarea ideilor “societății deschise”. Este un proiect care pune în practică “filozofia” lui Popper și modul de acțiune, modus operandi, este de a înființa “Organizații Ne Guvernamentale” “specializate” și “direcționate”. În prealabil terenul a fost pregătit de către intelectuali care s-au vândut pentru treizeci de arginți. Intelectuali care au deplâns “decăderea” Românilor, ”înapoierea” lor, naționalismul lor (unul dintre ei declarând direct că, “Românii sunt buni doar că să te piși pe ei”), declarând că Eminescu și Caragiale sunt “scheletele din dulapul Românilor”. Sunt intelectuali care au fost Iude și soarta lui o vor avea. Fiecare ONG are în grijă un proiect și o instituție. Ele mai ales promovează “drepturile” tuturor minorităților:  sodomitii, etnia Rom (țiganii), etc. Când se cere, ONG-urile aplică “militarizarea” , adică își cheamă în stradă membrii pentru a acționa în interesul “globalist”. Dar în esență organizațiile patronate de către “Fundația pentru o societate deschisă” militează pentru distrugerea Credinței, Tradiției, moștenirii istorice, împotriva “mormintelor strămoșilor” (pe care au crescut toate marile civilizații). Divizarea se face și prin cât mai amănunțită separare a oamenilor, tineri, adolescenți, maturi, femei, bărbați. O divizare care transformă persoana în individ, egoist morbid, fiecare este împotriva tuturor, realmente “câini turbați”. Iar acestora toate li se aplică principiul ”tolerăm orice, dar nu intoleranța”. Evident “intoleranța” este definită de promotorii “societății deschise”. Aici vedem fața hâdă și tenace a “șarpelui “celui bătrân”, a negativității pure.

În condițiile în care tot și toate sunt declarate ca fiind “relative” iată că unele nu mai sunt chiar așa “relative” sau, parafrazând pe Orwell,” toate sunt relative dar unele sunt mai relative ca altele”.

Spre exemplu dacă cineva se îndoiește de acuratețea fenomenului “Holocaust”, îl “relativizează”, este trimis în închisoare, pus” la adăpost de furia poporului”. În Elveția, recent, s-a legiferat că rezervele exprimate față de sodomie, ”relativizarea” ei, să fie pedepsite cu închisoarea. Iată deci că “tolerăm tot ,dar nu intoleranța”, este foarte selectiva și are dinți aprigi.În mai multe feluri “tolerăm totul, dar nu intoleranța” este înlocuitorul sloganului “luptei de clasa”, cel care a făcut cu putință lagărele și temnițele bolșevice.

Globalizarea înseamnă distrugerea din temelii a oricărei forme de viața tradițională și organică. Înseamnă eliminarea oricărei forme de interpretare locala și individuala a fenomenelor sociale și economice și înlocuirea lor cu consumarismul și materialismul cel mai vulgar și rudimentar. Obiceiurile, credințele, moravurile, normele de conviețuire urmând a fi înlcuit cu împrumuturi trans-naționale promovate de mijloace de informare mercenare, fără suflet și amorale.

Pentru Romani există o singură soluție: Ortodoxia și credința în Neam. Cu scârbă trebuie alungate amăgirile de tip USR, PLUS, ”julien”, ONG-uri, abomninatia #rezist și jalnicii “imbecili utili”. România “tainica”, România frumuseții, a demnității și a eleganței va supraviețui. Iar în același timp, fără urmă de timiditate să afirmăm că actuala administrație a României este RAUL MAI MIC. Întotdeauna răul mai mic trebuie preferat.

Vremi periculoase ne stau în față. O perioada de teroare de plumb, tip cheka, Gestapo și Guantanamo ne stă înainte. Mai avem încă putință să luptăm și să alegem, între “globalism” , cu “societatea deschisă” și nativismul și dragostea de Credință, loc, Neam și Familie. Fiecare voce are importantă, fiecare gest are consecințe. Să ne aducem aminte că Domnul era gata să cruțe Sodoma dacă în ea ar fi fost zece drepți. Să ne străduim să fim unul dintre acești”zece drepți”. Dumnezeu să aibă milă de noi toți!

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

16 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor

Este bine știut că atunci când un popor este subordonat cultural, atunci când tradițiile și credințele sale sunt înlocuite cu altele, străine lui și aparținând unor civilizații depărtate, subordonarea politică și economică este iminentă, în fapt ea a și avut loc. Abandonarea identității și personalității culturale reprezintă formă de capitulare absolută și de ieșire din istorie a unui Neam.

În această înțelegere ar trebui să fie limpede că păstrarea Tradiției și identității reprezintă o necesitate care nu poate fi negociată, de ea depinde viața unui Neam. Iar în această înțelegere rezultă și obligația ca formele de guvernământ și formațiunile politice, care caută să înlocuiască identitatea Neamului, trebuiesc combătute prin orice mijloace. Nu poate exista compromis în această confruntare!
Cel care va avea atașament față de Tradiția, Credința și identitatea Neamului său va putea avea curajul să critice o anume administrație vremelnica și va avea demnitatea să acuze formațiuni politice și de interes care stau împotriva identității Neamului sau…Aceasta fiind diferența între un iubitor de Țară și Neam și un profitor și un fripturist.

Dragostea de Neam și de Țară stau deasupra oricărei forme de guvernământ și deasupra oricărei formațiuni politice. Iar atașamentul față de Tradiția Neamului este încă mai necesară în condițiile în care o anume formă de guvernământ și anume formațiuni politice militează pentru o direcție culturală fără legătură cu Neamul și împotriva lui. Este ceea ce în momentul de față fac grupările politice zise de “opoziție” din România: USR, PLUS, ”julien”, și contraptiile care le sunt asociate: Organizații Ne Guvernamentale, abominatia #rezist,  ”Pentru o Românie curată”, etc. O situație care în mod limpede arată că în România aceste formațiuni reprezintă RĂUL CEL MARE, care trebuie combătut prin toate mijloacele cu putință.Încă mai gravă este împrejurarea că formațiunile amintite se află la voia intereselor transnaționale, care înseamnă Bruxelles, Soros, și care urmăresc promovarea “globalismului”, adică perpetuarea actualelor inegalități obscene dintre oameni și dintre țări.

Această acțiune de subordonare este dusă prin multe mijloace și foarte adesea prin războaie imperialiste crude, declarate “inițiative de democratizare”. Am văzut foarte bine ce au însemnat aceste acțiuni de “democratizare” în Afganistan, Irak, Libia, Siria și în alte părți. Au însemnat sute de mii de morți și schilodiți, orașe distruse, economii nimicite, milioane de refugiați și lagărul de exterminare de la Guantanamo. Doar cei complet năuciți și cei de rea credință mai pot crede în bunele intenții ale “globalismului” (și uneltelor lor din România, pe care le-am pomenit). Dar încă mai perversă este calea infiltrării ideologice. O acțiune care ar dori să uniformizeze pe toți oamenii, să îi transforme în “indivizi”, numere socio-economice, lipsiți de orice atașament etnic sau social, preocupați strict de materialismul cel mai vulgar, fără trăsături masculine sau feminine ferme. Un soi de eunuci sodomiți tânjind după un lagăr de concentrare cu confort de patru stele.

Prin ONG-uri și prin “imbecili utili” este promovată ideologia “societății deschise”, cea care, prin impunerea unui relativism absolut, pune semnul egal între bine și rău, între urât și frumos, caută să acrediteze ca pozitive: sodomia, pedofilia, satanismul. Este de reținut că această promovare a “toleranței” se oprește când este vorba de Creștinism și Biserica Ortodoxă. În acest caz sunt folosite toate mijloacele pentru a insulta, de la nătânga lozincă, ”spitale nu biserici”, la atacuri directe, violente. Doar câteva exemple voi da spre a ilustra cele spuse mai sus.

Există o strânsă alianță și colaborare între Departamentul de Stat al USA și organizațiile demoniacului Soros Gyorgy. În 2016 Departamentul de Stat al USA a alocat aproape jumătate de milion de dolari pentru stipendierea ONG-urilor sorosiste din Macedonia. Scopul acelor mercenari era să inoculeze în Macedonia “valorile” globalist-sodomite. Iar în ultimii cinci ani” US agency for internațional development” (USAID) a canalizat către agentura sorosista din Macedonia peste cinci milioane de dolari. Singurul scop fiind alterarea, convertirea tradițiilor din Macedonia către globalism-sodomie.

Imediat după ce, prin machinatiunile CIA, în Ucraina s-a alcătuit o entitate ortodoxă zis “autocefală”, al cărei unic scop este divizarea comunității ortodoxe, deci imediat după această proclamare, Secretarul de Stat al USA, Pompeo, a contactat pe “întâistătătorul” pomenitei contraptii. Pompeo a spus că acea alcătuire se va bucura de “sprijinul” USA dacă va avea o mai mare “înțelegere” față de fenomenul sodomiei. Glorios început!

Aceste exemple pot continua dar, esențial ,este să fie arătat care sunt scopurile acestor organizații globalist-sorosiste și prin ce mijloace urmăresc ele să acapareze puterea. Ei bine ele sunt cuprinse într-un manual, alcătuit de un anume Saul Alinsky, ”Rules for Radicals” (Reguli pentru Radicali). Acest manual, de fapt un regulament pentru înlocuirea stărilor legitime, a fost tradus în toate limbile este –europene și distribuit gratuit. El este regulamentul: USR, PLUS, ”julien” și formațiunilor care le sunt atașate. Este bine să exemplificăm prin câteva citate acest regulament al nerușinării și violenței.

Este cu totul semnificativ că “Regulile” încep cu un citat din Lenin ,referitor la acapararea puterii.
În 1917 Lenin spunea că bolșevicii sunt pentru acapararea puterii nu prin tunurile,controlate de puterea legitimă, ci prin vot. Dar tot Lenin adăuga, după luarea puterii, bolșevicii vor schimba această regulă. Comentariile sunt de prisos.

În continuare, “Regulile” descriu pas cu pas modul în care trebuie acaparată puterea: prin zvonuri, prin acuze permanente,prin demonizarea reprezentanților puterii legitime, prin permanentă agitație stradală, prin violență, când este posibil. Sunt metodele pe care le vedem folosite de către “opoziția” din România, de care am pomenit anterior, inclusive încercarea lor de lovitura de stat, de la 10 August, 2018. Încercare care a eșuat strict datorita comportamentului exemplar al Jandarmeriei Romane. Nu are rost să ne facem iluzii, globalist-sodomia este în război deschis cu Neamurile și identitatea lor. În mod extrem de plastic naționalistul polonez, Ruyszard Lugutko, a numit ce se întâmplă, ”imperialism cultural”. În aceste condiții trebuie gândit, ce este de făcut?

În primul rând trebuie să vedem limpede că globalism-sodomia reprezintă răul, zilei de azi și trebuie să i ne opunem din toate puterile. Nu mici detalii legate de comportamentul prezentei administrații sunt primejdia națională. Primejdia o reprezinta „opoziția” de care pomeneam și care este total înregimentată globalist-sodomiei.

Acest rău urmărește acapararea și controlul deplin, economic și politic dar, încă mai grav el urmărește subordonarea ființei intime, altfel spus, urmărește reeducarea Neamurilor. Acest scop sinistru voiește să îl facă prin diversiune și înșelare din “vorbe” dar, acestui mod îi va urma teroarea de plumb, de tip Gestapo, Pitești, Guantanamo.

Nu sunt multe de spus. Acest flagel diabolic trebuie privind drept în ochi și, făcându-ne semnul Sfintei Cruci, în Numele Tatălui, al Fiului și Sfântului Duh trebuie să îl zdrobim pe el și mlădițele lui otrăvite.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

13 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor

Timpul pe care îl trăim este cel al “globalizării”, al încercării lumești de a “uni” pe toți și toate sub o voință comună și sub o autoritate comună ambele ținând de lumea asta.

În fond “globalismul” este o religie și una nu tocmai nouă ba, aș zice, chiar foarte veche. “Turnul Babel” nu a fost alta decât “globalism” și sfârșitul lui îl știm bine. Încercarea neputincioasă de a “uni” sub semnul valorilor lumești, al închinării la idoli, este sortită eșecului. Oricum în momentul de față suntem confruntați cu acest “globalism” căruia îi fac temenele mulți,prea mulți, din complicitate directă cu negativitate pură, din mimetism, din incorectitudine sufletească, din prostie. “Globalismul” are susținători puternici și care știu înspăimântă. Lor li se alătură mercenarii de profesie, indivizii care se atașează că lipitorile oricărui trup în putere. În România îi vedem bine. Sunt intelectualii stipendiati de la stat și cei care s-au fofilat și și-au însușit edituri, case de publicitate, reviste; sunt cei care mișună în jurul revistelor susținute de la buget, ”găști” închise și fără vlagă. Iar tuturor acestora le stau deasupra “opoziția” politică, partide și formațiuni care se regăsesc sub semnul promovării sodomiei, anticreștinimsului și tuturor stărilor anti românești. Dar ei sunt trecători, „tigrii de hârtie” și în fond sunt o ispita. Iar, după cum știm, nu există nici o ispita, care să nu poată fi biruită, cu stăruință în rugăciune și trudă. Deci în momentul de față ceea ce trebuie să afle cei cinstiți sufletește este cum pot înfruntă “globalismul” duhovnicește, cum își pot salva identitatea personală de la nimicire ori irelevantă,lipsa de semnificație? Răspunsul ni-l da cu claritate Psalmul 136.

Ajunși, siliți, în exil, Poporul lui Dumnezeu se adună și (în splendidă tălmăcire a lui Dosoftei), ”La apele Vavilonului/ jelind de cetatea Domnului/acolo șezum și plânsem/la voroava când ne strânsem”.

Acei oameni erau captivi și siliți să trăiască după regula “globalistă”. Mai mult încă ei sunt îndemnați să cânte “cântările” Domnului,să dezvăluie intimitatea,sufletul lor în fața unor cuceritori fără urmă de înclinație ori sensibilitate duhovnicească. Bun înțeles că cei robiți nu fac ce li se cere ba mai mult, înșiși se întreabă cum ar putea face asemenea lucru în pământ străin. Iar aici aflăm răspunsul zilei de azi.

Putem fi robiți, putem să fim siliți , dar ne putem păstra identitatea,integritatea persoanei. Putem face asta trăind în duh credința și tradiția,păstrând și, încă mai bine, practicând, diferența dintre bine și rău,dintre curat și murdar ,tind vie în suflete moștenirea strămoșească..”Dacă am să te uit vreodată Sioane atunci uitată să fie dreptatea mea.”

“Globalismul”, ca toate înjghebările omenești va trece, sub voia Celuia care știe vremea și are puterea să vânture împărățiile acestei lumi ca pleava, dar ființa noastră intimă este pentru totdeauna și pe ea trebuie să o păzim cu toată strasnicia.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

9 martie 2019

Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale: “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”; “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.

Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri,de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu,vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene,mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține,aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac. În ciuda faptului că acești strămoși ai noștri au fost definiți de către Tacitus ca “vestiți pentru luptele dintre ei”, deci vestiți pentru capacitatea de a se război între ei, o trăsătură pe care, categoric, noi am moștenit-o!, ei au răzbit. Statul Dac a reușit să fie unificat, mai întâi de către Burebista zis și Celtoctonul, ”omoratorul de Celți”, în veacul I i.d.Chr. și apoi de către Decebal în veacul I.d.Chr. În această perioada Statul Dac reprezenta un rival și un adversar foarte puternic al Imperiului Roman în zona cursului inferior al Dunării. Pericolul era suficient pentru că Iulius Caesar să contemple o campanile împotriva Daciei. Campanie care nu a avut loc din pricina asasinării lui în 44 i.d.Chr.Dar în veacul I d.Chr. Împăratul Traian a trebuit să ducă acel război. El a făcut acest război din două motive. Unul era dorința de a elimina un potențial adversar puternic și al doilea motiv avea rațiuni economice, acapararea bogățiilor Daciei și mai ales a minelor de aur. Acest război a fost un război tipic de cucerire,imperialist, și el se asemăna până la identitate cu acțiunile militare din zilele noastre purtate de către “imperiul globalist”.

Pentru a înfrânge Dacia, Imperiul Român a purtat trei războaie și a trebuit să își folosească plenar forțele militare. A reușit în final, beneficiind și de împrejurarea că a avut ca Împărat un militar de profesie foarte destoinic, Traian. În privința acestor războaie personal cred că trebuie făcute câteva observații și calificări.

De multă vreme s-a tot spus că această cucerire este “actul de naștere” al Poporului Român. Această este o afirmație atât falsă cât și foarte periculoasa.

Este falsă deoarece procesul de etnogeneza a început cu mult înainte și este foarte periculoasă căci acreditează ideea că o “cucerire militară” poate fi un lucru bun. Nu poate fi și nici nu a fost. Cucerirea Romei a fost o catastrofă pentru spațiul românesc, o civilizație și o cultură locală au fost distruse. A spune că o cucerire este lucru bun înseamnă a invită asemenea dezastre din nou și din nou. Căci înfrângerea Neamurilor nu este datorată pierderilor militare, este datorată abdicării de la modelul existențial autohton.

În primul rând Roma nu a cucerit toată Dacia, doar circa o treime din ea. Dar în acest teritoriu a fost instalat în forță și în extensie sistemul Romei. Au fost aduși coloniști”din toate provinciile Romei”, spun izvoarele. Această precizare este importantă. Pe teritoriul provinciei Dacia au fost aduși coloniști din tot locul și care se puteau înțelege între ei și cu locuitorii băștinași folosind “lingua franca” a vremii,adică latina vulgară. În acest fel s-a petrecut procesul de “latinizare” al spațiului românesc. Căci elementul etnic majoritar a rămas cel Dac. Dar coloniștii și mai ales soldații Romei au mai adus ceva, au adus credințele lor.Iar între aceste credințe era și Creștinismul. Sunt destule relicvele “paleo-creștine” găsite în castrele,orașele și așezările din Dacia. Nici nu este de mirare căci mulți dintre soldații stationati în Dacia, mai ales cei din trupele auxiliare, erau din Orientul Apropiat și unii dintre ei erau creștini.Numărul soldaților Romei care s-au așezat în Dacia a fost mare și acest lucru ne este dovedit de faptul că termenul românesc “bătrân” provine din “veteranus”, soldat lăsat la vatra. De fapt cucerirea Romei, pentru spațiul românesc de mai târziu, a avut două consecințe majore. Prima a fost “latinizarea”, preluarea ca limba de comunicație mai întâi și apoi că limba a locului, a latinei vulgare. A două consecință a fost că acest spațiu s-a integrat cultural în zona balcano-dunăreană, alcătuind latinitatea orientală care, puțin mai apoi devenea parte a spațiului bizantin.

Latinitatea răsăriteană, daco-romanii și locuitorii latinizați ai Peninsulei Balcanice au devenit parte componenată a Imperiului Roman de Răsărit, respectiv ai Imperiului Bizantin.Finalmente așa s-a alcătuit Poporul Român și Limba Română cu cele patru dialecte ale ei:daco-român,aromân,megleno-român și istro-roman.

In tot acest lung răstimp,veacurile III-XIII d.Chr., latinitatea răsăriteană a rămas mai credincioasă moștenirii Romei decât latinitatea apuseană. Acest lucru este dovedit de impresionanta unitate de limbă a latinității răsăritene.Iar aceasta este datorată credinței Ortodoxe căreia această latinitate i-a rămas credincioasă mereu. De fapt latinitatea răsăriteană și prin restrângere Poporul Român, s-a alcătuit în directă legătură cu creșterea lui în Ortodoxie. Așa se explică de ce termenii și conceptele de baza creștine în limba română sunt de origine latină.Nu întâmplător,căci până în veacul al VII-lea d.Chr. limba latină era majoritar folosită în Balcani și până,încă mai târziu, latina era limba “oficială” a Imperiului Bizantin.

In același timp, terminologia creștină “administrativă” este predominant slavă și aceasta dovedește odată în plus, că spațiul românesc a fost parte a lumii bizantine. Terminologia slavonă s-a răspândit în Bizanț în veacurile IX și X d.Chr. ca parte a eforturilor de misionarizare a slavilor. Limba “slavonă” a fost o limba artificială,întocmită de frații Chiril și Metodiu pe baza dialectului slav din jurul Thesalonicului. Românii au adoptat și ei acea limbă că limbă de “cult” a serviciilor religioase printr-un proces tipic de aculturație (adoptarea unor concepții și sisteme ale unei culturi învecinate sau paralele.) În această privința trebuie menționat că mai sunt intelectuali Români care consideră asocierea cu Roma sau cu Episcopatul Romei(așa zisa Biserică Romano-Catolică) o “promoție”. Nimic mai fals.Istoria și instituțiile bizantine au reprezentat ,la toate modurile, un vârf al civilizației omenești.Iar în vremea de care vorbim, vecurile IX-X, Bizanțul avea Universități,gânditori și o mișcare intelectuală vibrantă, în Apusul Europei,”Împăratul” Carol cel Mare nu știa și nu a putut niciodată să învețe să scrie. În toate aceste veacuri Românii s-au considerat și erau parte a lumii bizantine. Că așa a fost o dovedește însuși numele de Români. Căci Român nu vine de la Roma, ci vine de la “romei” adică supuși bizantini. Iar când cuceritorii maghiari au cerut pământ în Ardeal lui Menumorut acesta le-a răspuns că nu o poate face el fiind supus al “dominus meum Constantinopolitanus”(stăpânului meu din Constantinopol). Spațiul românesc a fost și el parte a devenirii Ortodoxe care a culminat cu “mișcarea isihasta” promovată prin scrierile Sfântului Grigore Palamas, Arhiepiscopul Thesalonicului. Mișcarea isihasta este cea care a stabilit legătură dintre credincioși și Dumnezeu ,învățând că “esența” Dumnezeirii nu poate fi cunoscută, dar pot fi cunoscute “energiile”(,adică Dumnezeu în acțiune), necreate, între care este și Lumina Taborica, Lumina cea neapropiată. Așa se explică de ce au hramul Schimbării la Față cele mai vechi așezăminte monahale din spațiul românesc. De fapt Poporul Român s-a alcătuit în și prin Ortodoxie,fără Ortodoxie pur și simplu ne-am “deromaniza”,am inceta sa mai fim Romani.

Pentru Români credință ortodoxă a fost cel mai de seama factor de unitate și această credință i-a făcut pe Români să treacă fără sminteală prin teribile furtuni istorice.

In numeroase documente istorice aflăm referiri la “credință”,”neam” și “popor”. Este foarte important de notat că permanent acei termini defineau același concept și aceasta arată legătură dintre credința românească și înțelegerea noțiunii de “neam”. Aceasta dovedește consecvență dintre credința ortodoxă a Românilor și imaginea despre sine a Românilor. Credință Ortodoxă era “legea românească”, nu era alta. Iar exprimarea arată recunoașterea fără echivoc a legăturii dintre realitatea duhovnicească și cea istorică. Era recunoscută demnitatea fiecărei finite umane și faptul că fiecare ființă umană este unică și fără egal. Deopotrivă fiecare “neam” este rezultatul unic al unei combinații de elemente culturale,economice și religioase și deci este chemat să facă o contribuție unică la civilizația umană. În această înțelegere orice creștin Ortodox și deci fiecare Român, ar trebui să respingă cu dezgust orice chemare la o uniformizare sub un “model” secular unic și care,cel mai adesea ,este promovat cu forța. Aceasta mai evidențiază că noțiunea de “neam” nu este doar un termen istoric și politic ci și unul “duhovnicesc”.

Aceasta gigantica, copleșitoare moștenire istorică nu va putea fi demontata de către slăbănoaga ideologie “globalist-sodomită”. Poate ca un număr de suflete vândute și câțiva imitatori de duzina se vor lăsa amăgiți, dar Neamul Românesc sta pe un făgaș răspicat, Ortodox și Național, din care nu va putea fi clintit.

Iar în ce privește rezolvarea “tragediei istoriei” Ortodoxia dă un răspuns limpede. Tragedia existenței umane nu se va rezolva în istorie, se va rezolva la sfârșitul ei, când toate vor fi așa cum au și fost în început și când, să nădăjduim, vom fi întorși “în Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

6 martie 2019

Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului și, după Sfinții Părinți, este cea de a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.

Deznădăjduirea este o stare de mare păcat inspirată de demonii “teologi”, demonii arhiconi. În această stare omul ajunge să își piardă orice urmă de nădejde,ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are rost. Este gândul care spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură. Este un gând care blasfemiază, căci pune la îndoială atotputernicia lui Dumnezeu; puterea lui de a ierta orice păcat mărturisit cu pocăință. Este, de asemenea, manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință. Iar apoi trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând și, știind aceasta, vom ști că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău. Păcatul este comis de om și pentru el există cale de îndreptare și iertare, gândul rău,gândul deznădejdii vine de la necuratul și nu trebuie primit.

Cauzele deznădejdii sunt, sau pot fi, mai multe: mândria, frică, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic. Deznădejdea este de asemenea consecința încrederii în ceea ce nu trebuie adorat, a închinării la idoli falși și, mai exact, la lumea căzută. Aici trebuie să fie repetate câteva lucruri privind relația dintre Creator și creație,dintre veșnicie și “istorie”.

Creația omului este actul dumnezeiesc din care și ca urmare a căruia, începe “istoria”. Acest lucru arată limpede totala subordonare a “istoriei” față cu lucrarea lui Dumnezeu. ”Istoria”, în ultimă instanță, este drumul omenirii căzute, ca urmare a păcatului originar, către Dumnezeu. Deci este limpede că “desăvârșirea” nu vine în istorie, ci la capătul ei. Desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei când, cu voia lui Dumnezeu, vom vedea lumea refăcută și scăldată în lumina zilei a opta.

Lucrarea lui Dumnezeu dă posibilitate “istoriei”, și deci oamenilor, să acționeze liberi dar, în același timp, în mod limpede arată că starea în “istorie” este provizorie și în chip necesar trebuie să fie înlocuită cu o formă perfectă și definitiva de existență. Acest lucru trebuie nespus de bine înțeles căci, cu cât “istoria” este mai separata sau încearcă să acționeze mai autonom, altfel spus “mai fără Dumnezeu”, cu atâta mai mult este sortită eșecurilor și catastrofelor. Iar acest act de rebeliune, de rupere de Dumnezeu, care este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalent sinuciderii, este cauza nenorocirilor din lume și a deznădejdii în care tot mai mulți se afundă.

Separați, prin propria voie de Dumnezeu, oamenii se afundă în lumea simțurilor lor îngroșate și, lipsiți de punct de referință, se rătăcesc în iluzii tot mai distrugătoare.

Conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, a fost înlocuită cu “mintea”, ”rațiunea” lipsită de Dumnezeu. În aceste condiții oamenii au rămas expuși la toate atacurile demonice posibile, la toate închipuirile demonice, căci doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Îngroșarea simțurilor, aroganța nebună, a aruncat lumea și pe oameni în nesimțire. Este destul să ne uităm în jur și sa vedem odioasa “ideologie” a “relativismului”. Ideologia care promovează egalitatea dintre bine și rău. Vedem bine cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: “autopistia” (credința în sine însuși, exprimată prin cretinoida expresie, ’crede în tine”), ”autoritmia” (suficiență de sine, credința că oamenii pot face “totul”. Acest “totul” fiind o altă exprimare neghioabă care spune nimic.) și “autolatria” (lăuda de sine; și să ne gândim doar la imbeciloida pretenție a USA la “excepționalism” sau ale altora la „rasa superioara”). Toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari. Este un proces în care tot ce este rău este adoptat în panică, este procesul care, în sociologie, este numit “descompunere accelerata”. Din perspectiva spirituală vedem limpede lucrarea negativității pure. Întâi Lucifer, cel care seamănă “idea”, că omul poate fi “independent” de Dumnezeu, apoi Diabolos, cel care divizează, fragmentează și izolează și finalmente Satan, cel care ucide, prin gândul deznădejdii și sinuciderii. Vedem în jurul nostru cum rachetele caută să înlocuiască pe Îngeri, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când tot mai deslușit răsună tunetul Mâniei lui Dumnezeu.

Izolați,derutați,încurajați să facă tot răul, agitați de larmă mediatică și stăpâniți de frică de “ce ar putea să fie”, cei care aleg existența în afară lui Dumnezeu, se scufundă în disperare. De fapt le este oferit,de către aceiași negativitate pură, gândul păcatului ajuns în treapta a unsprezecea, disperarea. Să ne gândim doar la obsesia pentru “ce va fi”, ilustrată prin goana după “astrologie”, ”ghicitori, divinație; toate amăgiri demonice. Faptul că nu putem cunoaște viitorul este de fapt diamantul libertății omenești, semnul suprem al respectului pentru libera voie. Dacă am putea cunoaște viitorul nu am fi decât niște automate, într-o lume de automate. Lumea lui Dumnezeu este a libertății și demnități, a ierarhiei dragostei.

Dar deznădejdea este sfârșitul firesc al unei existente care se află afară de Dumnezeu și care nu îl caută pe Dumnezeu, este sfârșitul firesc al urmării necuratului, conștient sau inconștient. Iar risipirea deznădejdii se poate afla revenind la căldura Ortodoxiei, revenind la calea Bisericii lui Dumnezeu.

Biserica ne amintește de ceea ce urmează să vină și ne face să nădăjduim în cele ce sunt. Rugăciunea deschide întotdeauna calea cea bună.

Nespus de limpede o spune asta poate cel mai mare scriitor german al veacului XX, Ernst Junger,: ”În situația lumii de azi, care se standardizează și în care persoana devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă”.

Omul nu trebuie să cadă niciodată în deznădejde; omul trebuie să cadă doar în Dumnezeu. Iar mâna întinsă către Hristos niciodată nu a rămas și nu va rămâne goală.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

4 martie 2019

În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdicțiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei. Deci vorbăria “sectanta” despre o Biserica “primitivă” și apoi preschimbată de Ierahi, se vădește vid informațional. În termeni istorici, ‘tehnici”, este un caz clar de anacronism, proiectarea unor realități dintr-o perioada istorică recentă în trecut. O greșeală a celor care sunt necunoscători ai istoriei și metodelor ei de aflare a adevărului. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi,nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute. În acest subiect o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta,sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea,nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi,s-au alcătuit Scripturile.Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat,fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfintei Tradiții..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experiența creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și învățătura despre Sfintele Moaște și Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane, cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților. Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești,încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfinților care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoană să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmășii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Cu mare grijă trebuie să ne ferim de cei care caută să aducă “invoații” și să promoveze învățături străine de Duhul Bisericii. Aceștia sunt lupi răpitori și cele mai primejdioase sunt acele erezii și “secte” care mimează și caută să se prezinte ca dreapta învățătură. Iar cel mai mare rău pe care îl fac aceste false învățături este ca ne separa de PREZENTA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.
Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urmă învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserica. În vorbele Episcopului Kallistos Ware,”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei pentru paragina unor învățuri trunchiate și fără vlagă,inspirații periferice și negative care se vor risipi că un fum rău amagitor.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

28 februarie 2019

Ne-am obișnuit să caracterizăm viața din România strict în culori întunecate. Există suficiente motive pentru o asemenea abordare. Dar ce nu este acceptabil este să considerăm că stări mai bune sunt cu neputință și nu au loc.

În realitate ce este negativ în România este viața politică și, încă mai exact, calitatea politicienilor. Acești politicieni se află parcă într-un concurs nefericit de “cine poate fi mai rău sau mai nepotrivit”. Am avut ocazia să îmi exprim părerea că, acest nefericit concurs, a fost câștigat de departe de formațiunile politice ale așa zisei “opoziții”, a ștrengarilor și stârpiturilor subordonate anti-românismului. Acestea fiind spuse și acest trist adevăr reamintit trebuie arătat că în România nu sunt doar lucruri rele, există stări superlative și ele ar trebui să fie exemplu. Iar aceste condiții pozitive sunt oferite de cea care a fost, este și va fi Maică Neamului Românesc: Biserica Ortodoxă.

Cel care va străbate România va vedea că nu există sat, nu există cătun, nu există margine de oraș în care Bisericile să nu fi fost recondiționate, revopsite și a căror curți să nu fie grădini bine mirositoare. În plus prezența credincioșilor în Biserici, la slujbe, este copleșitoare. Bisericile sunt pline de oameni maturi dar încă mai vârtos de tineri și de copii. Biserica este vie și vibrantă. Într-un climat al descurajării și capitulării Biserica Ortodoxă este azi activa și prezentă în viața imediată. Patriarhia ajută zeci de mii de săraci, Bisericile și Mănăstirile primesc milioane de oameni care caută pe Dumnezeu.

Inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului a fost manifestarea eroică a unui legământ duhovnicesc și material. În condițiile în care puterea politică se întrece în a capitula și abandona interese și tradiții românești, Patriarhia Română a ridicat un monument care va străbate veacurile și va afirma că Românii sunt născuți și vor rămâne Ortodocși.

Foarte recent, în Februarie 2019, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărârile Sfântului Sinod, a arătat că demnitatea este o opțiune, că apărarea demnității naționale este o obligație și că pot fi afirmate drepturile Românești si Ortodoxe, cu duhul blândeții dar fără șovăire.

Sfântul Sinod a adresat spinoasa problema a căilor de rezolvare a crizei ortodoxe din Ucraina.

Teritoriul Ucrainei de azi este unul apărut foarte recent și în bună măsură prin artificii “sovietice” care, doar bine nu voiau. În momentul de față, de fapt până acuma câteva luni, Ortodocșii din Ucraina se aflau sub ascultarea Mitropoliei Ortodoxe a Ucrainei; mitropolie având deplină și necondiționată autonomie și aflată în legătură canonică și de frăție cu Patriarhia Moscovei. O Mitropolie recunoscută de către toate jurisdicțiile canonice din lume.

În 2014 în Ucraina, printr-o lovitură de stat pusă la cale de serviciile de spionaj USA, a avut loc o lovitură de stat. Urmarea a fost declanșarea unui război civil, cu mulți morți, divizarea țării și mai ales încurajarea acțiunilor grupurilor fasciste legate de cunoscutul fascist Stepan Bandera. În aceste condiții un număr de clerici ortodocși s-au alcătuit în jurisdicții “independente” și necanonice. În această tristă situație Patriarhul Constantinopolului (Istanbul) a aflat de bine sa acționeze pripit si sa acorde “autocefalie” acestor jurisdicții necanonice și de inspirație politică. Evident acțiunea Patriarhului Bartolomeu (Istanbul) a stârnit riposta Patriarhiei Moscovei, al cărei teritoriu de jurisdicție canonică fusese încălcat grosolan și o criză s-a declanșat în toată lumea ortodoxă. În aceste condiții Hotărâre Sinodului Patriarhiei Române sunt exemplu de înțelepciune și demnitate.

În primul rând aceste hotărâri au arătat că problema trebuie rezolvată prin dialog și înțelegere frățească între Patriarhia Moscovei și Patriarhia Constantinopolului (Istanbul). Această din urmă Patriarhie, este o rămășiță foarte aproximativă a Bizanțului. O Patriarhie care are doar câțiva credincioși, care se află la mila guvernului Turciei și sub controlul spionajului USA. O Patriarhie care se menține din respect pentru moștenirea Bizanțului dar care trebuie să se poarte respectuos și atent, Provocările excentrice ale actualului Patriarh, Bartolomeu, nu vor face decât rău acestei firave jurisdicții.

Dar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recomandat dialog frățesc între Patriarhia Moscovei, cu peste o sută de milioane de credincioși și cea a Istanbulului, firava, amărâtă. La caz că nu ar ajunge la înțelegere, problema ar urma să fie rezolvată de o Sinaxă a Întâistătătorilor Ortodocși canonici.

La aceasta Sf.Sinod a mai afirmat că în Ucraina trebuie garantate drepturile la identitate lingvistică și etnică a celor 127 de parohii românești. Spre deosebire de guvernele României care, în goana de a intra slugi la NATO au abandonat pe Românii din Bucovina, Maica noastră, Biserica, nu i-a uitat!

Hotărârile Sfântului Sinod sunt un exemplu luminos și care ar trebui urmat de politicieni. Din nou Biserica Ortodoxă Română arată felul în care se poate merge din Lumină în Lumina, iar Preafericitul Patriarh Daniel se arată din nou ca personalitatea providențiala și mântuitoare a clipei istorice românești.
Întru Mulți Ani Preaericite Stăpâne!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

26 februarie 2019