Una dintre cele mai mari înșelări este cea de a considera smerenie stări ,,care de fapt sunt de mândrie și auto-justificare. Auto-justificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele la aprobăm din falsa sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și “justificam” acțiuni mișelești, anti-umane și anti creștine pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta “dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O mare înșelare” →

La jumătatea lunii Decembrie 2006 a fost dat publicității raportul întocmit de către o comisie condusă de către Vladimir Tismăneanu. Scopul raportului trebuia să fie analiza crimelor comise în vremea regimului comunist în România.

Vladimir Tismăneanu este fiul unuia dintre ideologii marxismului de tip Stalinist venit cu armatele sovietice în România. Numele real al tatălui sau, la venirea în România cu trupele de ocupație sovietice, era Tismetsky și sub acest nume el a prosperat în Uniunea Sovietică. La venirea în România el și-a adaptat numele și l-a preschimbat în Tismăneanu, dovedind consecvență și fidelitate cu îndoielnica deviză, ’ubi bene, ibi patria”. Feciorul sau, alintat “Volodea”, a profitat din plin de avantajele de nomenklaturist și acuma, el consideră că poate da lecții Românilor, victime ale regimului căruia tatăl sau i-a fost parte și ideolog, despre cum să înlăture urmările comunismului.

Acest raport, cum ziceam, ar fi trebuit să prezinte crimele comise de către regimul comunist în România și să le documenteze.

Raportul a cuprins o sumară istorie a regimului comunist și el numește, selectiv, câțiva dintre conducătorii și ideologii comuniști. În nici un chip nu caută raportul să condamne ideologia marxist-leninistă și tot în nici un chip nu analizează crimele comuniste și mai vârtos universul concentraționist comunist (care ar fi însemnat să numească numărul celor ce au trecut și pierit în acel infern, structura victimelor: etnică, socială, ideological, să numească pe torționari, de la comandant la executant, apartenența lor politică, socială, etnică). Cu durere se poate vedea că raportul “uită” să menționeze că între comuniști și între victimele lor a fost o deosebire de credință atâta de mare încât în chip necesar una dintre părți a avut dreptate și alta nu a avut. În fapt ,din toate punctele de vedere, acest raport este un eșec și un pretext.

Raportul este un eșec deoarece este făcut incredibil de superficial și ignorând orice normă de conduită științifică imparțială. Vladimir Tismăneanu nu a ascultat mărturii ale supraviețuitorilor temnițelor bolșevice. El nu a aflat de bine să dea numele principalilor călăi și “teoreticieni ai crimelor comuniste, între care era și tatăl său. Citind acest ‘raport” ai sentimental dureros că Vladimir Tismăneanu a urmărit un plan și a plecat de la intenția de a minimaliza crimele comuniste, cărora tatăl sau, Tismetsky, le-a fost coautor și direct participant.

Mai ales “raportul Tismăneanu” nu scoate în evidență principala intenție, principalul scop, al universului concentraționist, care a fost “reeducarea”. Ideologii ocultei (și deci și ai comunismului) au avut și au de scop, ”reeducarea” omului, distrugerea persoanei umane, transformarea ei în robot la voia călăilor. În ultima analiză “lupta” ocultei” și deci a comunismului și azi a “globalismului”, este cu Dumnezeu și împotriva planului divin.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios” →

Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul „nou”. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an ,care încă nu poate merge singur, mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?… De ce vorbim de consiliere post-avort?

“Persoană” derivă din grecescul “prosopon” care însemnă:față,”mască” și mai ales,manifestarea conștientă a individului.În limba română acest termen,folosit des în scrierile religioase,s-a tradus prin “față” și încă mai exact prin “chip”.În vremea mai nouă vechea exprimare românească,de “chip” s-a înlocuit cu cea de “persoană”.Acea exprimare ,veche românească de “chip”,este cea mai exactă și care se potrivește Omului.

Omul este făcut după “chipul” și “asemănarea” lui Dumnezeu.

“Chipul” cuprinde caracteristicile date omului,din clipa zămislirii sale; putere contemplativă,putere rațională, putere duhovnicească, liber arbitru. Acestea sunt “date”, ”înnăscute” omului, așezate în el. Prin dezvoltarea lor, prin buna lor folosire, care continuă în veșnicie, omul poate dobândi, prin Har, ”asemănarea” cu Dumnezeu. Deci “chipul” este o stare potențială, iar “asemănarea” o stare care trebuie dobândită, cu Harul lui Dumnezeu, dar și cu strădania omului. În această înțelegere distrugerea “chipului” este ucidere și mai mult, crimă împotriva Duhului Sfânt. Căci trebuie să înțelegem foarte bine: nu există în întreaga creație o forță mai tare decât libera voință a ființelor înzestrate cu conștiința de sine și înțelegere duhovnicească. Folosirea spre rău a acestei voințe libere poate avea urmări devastatoare. Aici trebuie să vedem colosala importantă a fiecărei persoane, a fiecărui “chip”.

“Omul” nu este un număr socio-economic și nu este un “simplu” individ, parte a unui grup. Aceste criterii de recensământ se potrivesc celor care nu cuvântă.

“Omul” este o persoană, adică o ființă conștientă de dubla sa alcătuire, trup și suflet, și mai ales conștientă de faptul că existența sa este parte dintr-un plan desăvârșit și veșnic. Împrejurarea că un număr de oameni, număr ale cărui dimensiuni nu au nici o importantă, nu înțeleg sau nu iau în seama acest lucru este trist, dar fără consecințe privind ‘persoana”. Încă mai mult.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre chip” →

Spațiul românesc, pământul românesc are o frumusețe, unitate și armonie care copleșesc. Este vorba în primul rând de echilibrul peisajului. Un peisaj care cuprinde, în alternanță blândă, câmpie, dealuri munți, râuri și păduri. Acest echilibru blând al spațiului geografic a influențat și sufletul românesc și a așezat minunatul echilibru românesc, bunul simt românesc, care resping orice exces. Unui asemenea spațiu și unui Neam cu asemenea suflet doar Credința Adevărată, Ortodoxia se putea potrivi și de aceea Ortodoxia Românească cuprinde întregul “fenomen” românesc și îl binecuvântă.

Cunoscutul geograf și filozof al geografiei, savantul francez Emmanuel de Mortonne, încheia cu următoarele cuvinte un articol publicat la Paris în 1933 și intitulat „Satul Românesc subcarpatic”; …” Modestele case ale țăranului român, grupate în sate cu ulițe întortochiate, au avantajul-față de templele grecești sau basilicile bizantine-de a fi forme vii, de a răspunde unui gen de existență socială care s-a perpetuat de-a lungul secolelor până în zilele noastre”.

Acest mare savant și prieten al Românilor, a străbătut cu piciorul întregul spațiu în care viețuiau Români. El a alcătuit studii valoroase și a ținut numeroase prelegeri despre geografia și spațiul românesc. Dar Emmanuel de Mortonne a surprins mai mult decât detaliul sec științific, el a observat legătura dintre Om și pământ în spațiul românesc.

În cuvântarea rostită în prezența Regelui Ferdinand în București, în 1921,cuvântare intitulată, „Noua Românie în noua Europa”, savantul francez spunea,..;” O Românie, având Carpații drept axă, un fel de șiră a spinării, este, din punctual de vedere al structurii geografice, un stat bine echilibrat, al cărui centru de gravitație este tocmai acolo unde sunt izvoarele însăși ale vieții naționale. Iată un stat înfățișându-se în condițiile unei vieți sănătoase.”
De fapt ochiul pătrunzător al acestui mare cărturar dezvăluia o taină din veacuri ascunsă; legătura fizică și spirituală dintre om și loc în spațiul;,”de la Nistru pan’la Tisa”.

Această observație, făcută de un mare filozof al geografiei moderne, nu face decât să întărească, prin argumente și studiu științific, ceea ce cronicarii și toți cei care iubesc Neamul Românesc, știau și știu de multă vreme. Ceea ce ei aflaseră cu sufletul. Este bine cunoscut versul care însumează cele amintite, „dar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem.”

De fapt cei care au studiat și studiază așezările românești (și asta înseamnă satele românești) au constatat respectul, similar oficierii unei taine sacerdotale,cu care strămoșii noștri s-au comportat în relația cu pământul, locul în care viețuiau.

De mare valoare pentru studierea satelor românești în evoluția lor istorică sunt așa numitele ‘hotărnicii”.
„Hotarniciile” sunt un gen aparte de documente medievale care, de regulă, sunt cuprinse în actele de donație emise de către cancelariile oficiale. Aceste ‘hotărnicii” dau informații de foarte mare valoare referitor la întinderea satelor și teritoriului ce îl aveau în stăpânire. Cel care va studia un asemenea document pe hartă sau, încă și mai bine, direct pe teren, nu va putea să nu rămână uluit de modul extrem de judicios în care teritoriul era structurat. Exista o splendidă armonie între suprafața de teren arabil, livezi și fâneață. Totul era gândit temeinic, echilibrat, făcut cu grijă ca ordinea firească să nu fie tulburată. Aceiași grijă se arăta pentru teritoriul necultivat, dar care făcea parte din hotarul satului, adică apele, pădurile, pășunea alpină.

Pe cursurile de apă se puteau așeza doar un număr limitat de mori și se putea pescui doar o anume cantitate de peste. La fel în păduri, se puteau tăia doar anume cantități de lemn și doar în anume locuri,în anume „slobozanii”, în anume „zabrane”, care se roteau din vreme în vreme, pentru a îngădui pădurii să se refacă. Pășunile alpine erau împărțite între sate cu chibzuială, astfel ca toți să poată avea folos și fără a strică așezarea din veci.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Pământul Românesc” →

Ţara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergan (ori Nera, cum au ales să-i spună învăţaţi). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, dintotdeauna. Vechimea aceasta este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul, fie şi unui singur sat, din Almaj. Lesne, va fi cu putinţă, să se observe semnul eternităţii, care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înţelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe. În Almăj, vom afla efectiv totul: bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înțelepciune, autenticitate şi impostură, frumuseţe şi urăciune. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există, încă, ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut. Mai există relaţia personală, omenească, dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înţelegere şi o trăire care transformă, simplul act al existenţei, în viaţă. Ea vine din timpurile vechi când almăjenii au trăit în comuniune, alcătuite din membrii același familii sau din familii înrudite care se supuneau celui mai bătrân, lucrăndu-și pământurile și împărțind roadele, cu dreptate, fără părtinire. Comuniunea acesta a fost întărită de multele și grelele incursiuni turcești, cărora au trebuit să le facă față, cu arma în mână sau prin înțelegere și aparentă supunere. Aceasta înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principiile ca: dreptatea, ordinea, folosul, şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice care pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. În termeni practici, ele sunt planul după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială, la fiinţă, mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatră primitoare. Trăind această înţelegere, în Almăj oamenii, când se întâlnesc, încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor, la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă puterea comunității, a neamurilor (în sensul de rude de sânge sau prin alianță, căsătorii, botezuri, cununii etc) care o alcătuiesc. În acelaşi timp, în Almăj putem afla toate formele vieţii, de la cele mai simple, la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni.

În momentul de față, întreagă omenire este tulburată, agitată, nesigură și în stare de provizorat. Vânturi grele și rele venite de aiurea, lovesc în rădăcinile neamului, fragilizându-le, ispitind cu vocea șarpelui din Grădina Edenului, de la începutul biblic, în formă modernă însemnând Banul, câștigul. În fapt, nu știm ce ne așteaptă și ceea ce știm este că actuala stare este extrem de șubredă și pe punctual de a se nărui. În aceste împrejurări, un loc ca Țara Almăjului oferă o măsură de certitudine. Aceasta întrucât almăjenii au mai păstrat bătrâne și bune obiceiuri nearuncând la gunoiul timpului ceea ce au învățat, de mici, de la părinții și bunicii lor. Apelez la un exemplu minor. Dacă distribuirea de energie electrică ar fi întreruptă, foarte simplu almăjenii vor scoate apă, bună și curată, din fântâni, din “bunare”, așa cum au făcut și strămoșii lor. De fapt, cam orice s-ar întâmpla, Țara Almăjului va putea să își ducă existența în matca unei așezări și rânduieli al căror început nu îl știm.

Țara Almăjului este una dintre „țările” românești care se așează, ca un șirag de perle, din Maramureș și până în Almăj.„Țările” românești care au asigurat și asigură superba unitate în diversitate a spațiului românesc. O expresie a acestei unități incredibile, fără egal între popoarele Europei, o oferă Limba Română. O limbă având numeroase și fermecătoare „graiuri”, dar care va fi înțeleasă, de orice român, din Maramureș și până în Almăj.

În acest text voi vorbi despre aspecte și tendințe ale culturii Almăjului azi. Prin cultură eu înțeleg totalitatea tradițiilor specifice, cele care dau identitate și care se continuă în duh în cursul tuturor vremilor. În această înțelegere, Almăjul a avut parte de o mare binefacere prin opera lui Ion Marin Almajan. În lucrările sale, Ion Marin Almăjan a surprins și imortalizat în cărțile sale specificul Almăjului, (frumusețea, pitorescul oamenilor și locurilor, ale graiului almăjan, bogăția tradițiilor transmise din veac în veac) care, în înțelegerea mea, este elementul esențial al culturii acestei „țări” românești. Mai mult decât atât, activitatea de editor a lui Ion Marin Almăjan, în perioada cât a condus reputata Editură Facla (1979-1989) a constituit vârful de lance, putem spune, al renașterii culturale almăjene, el reeditând și publicând opera unor mari întemeietori. Eftimie Murgu și dr. Ion Sârbu, dar și debutând scriitori almăjeni aflați la început de drum. Lansările de carte, organizate cu Editura Facla, în această perioadă, și în Almăj, nu doar în restul Banatului și al Transilvaniei, au constituit adevărate sărbători pentru bătrânii țărani almăjeni din acel timp, supraviețuitori ai rânduielilor strămoșești, dar și pentru școlari, tineri avizi de cultură. Adaug aici și pe consătenii domniei sale : poețul Ion Budescu, poetul și etnograful Nicolae Dolângă (cu două importante cărți despre etnografia Almăjului) și poeții Petru Novac Dolângă și Iosif Băcilă.

Acest rost și frumusețe ale Țării Almăjului s-au păstrat și ar trebui să se păstreze prin cultură-i specifică: limba, port, obiceiuri și mai ales, înțelegerea sensului vieții, a diferenței dintre bine și rău.

Putem spune că Almăjul a reușit această supraviețuire în condițiile dramatice ale veacului al XIX-lea și mai abitir ale celui următor dar și ale prezentului..În bună măsură acest lucru s-a datorat unității de Credință, deci bisericii ortodoxe dreptmăritoare și unui fenomen pe care l-am numit „renașterea almăjană”.

Unitatea de Credință, faptul că în majoritate zdrobitoare Almajenii sunt români și ortodocși a păstrat frăția de cuget și lege. Micile și de fapt nefericitele excepții „sectare” nu au putut afecta caracterul covârșitor ortodox al Almăjului. Iar la asta s-a adăugat “renașterea almăjană”.

„Renașterea almăjana” a însemnat creșterea numărului corurilor, prin care almăjenii și-au exprimat voința și dorința de unire cu țara mamă, simțul lor de români urgisiți de regimul austro-ungar, dorurile și iubirea față de pământul binecuvântat din care își extrăgeau hrana, vlaga; sentimentele omenești pe care le trăiește fiecare…,de la naștere până la moarte. Totodată, această „renaștere” a însemnat extindererea unei tradiții preexistente, constând în promovarea istoriei și specificului Țării Almăjului. În perioada interbelică,un rol important din acest punct de vedere l-a avut unchiul meu, preotul Coriolan Buracu, istoric al zonei, care, mai mult decât, atât a înființat dispensare și biblioteci ș în localitățile almăjene, a trimis mii de volume de carte românească comunităților din Serbia și SUA.

Rolul decisiv, în „renașterea almăjană” l-au avut și preoții, profesorii și învățătorii din Almăj care, în chip fericit, au fost în majoritate oameni ai locului sau atașați locului. Almăjul, prin izolarea lui, a fost ferit de fenomenul devastator al navetismului, al intelectualilor “între două autobuze”. În pofida vremurilor deosebit de grele ale colectivizării, ale propagandei comuniste care promova omul nou, ateu, dușman al credinței strămoșești și al tradițiilor bătrâne almăjenii au rămas credincioși identității lor și astfel au intrat în noua fază istorică începută în Decembrie 1989.

Pentru o vreme, aș zice până prin 2010, Almăjul a rămas fidel direcțiilor culturale așezate anterior de către “renașterea almăjană”. Un aspect nou, după 1989, l-a constituit apariția unor monografii dedicate localităților almăjene, unele din ele de reală valoare științifică, apoi a unor reviste culturale (Almăjul, Almăjana) care au oferit posibilitatea de publicare a unor studii de istorie, monografice, etnografice, a unor creații beletristice etc….Fiecare dintre ele a avut un rol pozitiv atâta timp cât a slujit scopului unificator, promovarea culturii almăjene, a valorilor și specificității locului. Dar, începând aproximativ din 2010, Almăjul a început să fie vizibil afectat de evoluțiile fazei istorice în care ne aflăm.

Un număr de oameni au plecat, în căutare de lucru și de oportunități economice, populația a început să îmbătrânească și să scadă ca număr activ. În plus, influența lumii din afară a început să fie tot mai prezentă, prin media, mijloacele virtuale, etc. Inevitabil aceste prezente au influențat, și nu în bine, viață culturală. Poate cel mai vizibil este acest lucru în muzica populară, unde frumusețea a fost înlocuită cu vulgaritatea „manelistă”. (Acest lucru a fost foarte bine prezentat într-un studiu al Dr.Sorin Pescariu). Deci, în momentul de față, această viață culturală se află la răscruce. Există o direcție, după părerea mea, pozitivă și una negativă.

Între aspectele pozitive, contribuția cea mai viguroasă și care va avea urmări de foarte lungă durata, este cea care privește viața spirituală și mai exact adevărata explozie Ortodoxă.

Toate Bisericile din Almaj au fost renovate, pictate din nou, înfrumusețate, înzestrate cu podoabe și veștminte. Dar la aceasta s-a adugat și acțiunea lor misionară și mai ales între cei tineri, în școli. Un loc special l-a avut și îl are Părintele Dr.Petrică Zamela. Ca exemplu de prezență pozitivă în școli voi oferi cazul „capelei din Bozovici”, capela Liceului din Bozovici.

Capela a fost întemeiată de către Părintele Prof.Dr. Petrică Zamela.

Capela a fost așezată în ceea ce fusese vechiul „podrum” (pivnița) al liceului. Un spațiu care nu mai era folosit și care fusese lăsat în părăsire. În acest spațiu a fost așezată capela ortodoxă a liceului. Concepția de amenajare a fost efectiv binecuvântată. Spațiile fostului podrum au fost transformate și capela, modestă în dimensiuni, dar impresionantă în duh, s-a alcătuit. În acel spațiu sunt toate cele necesare unei Biserici Ortodoxe, dar cumva mai mici. Aceasta ajută enorm pe cel care se roagă acolo. Faptul că va trebui, cel care se roagă, să coboare câteva trepte și să intre într-o penumbră solemnă și tăcere impunătoare, va spori atmosfera de evlavie. În plus icoanele capelei, făcute de „amatori” credincioși, sunt de o frumusețe și elegantă efectiv sfâșietoare. Atmosfera din capela te poartă cu duhul la frescele bizantine de la Ravenna, la evlavia de la Assisi și fără îndoială la peștera din Bethlehem. Împrejurarea că în acest moment Liceul „Eftimie Murgu” din Bozovici efectiv se află așezat pe o capela, pe un spațiu sfânt, este mai mult decât simbolică. Această așezare este semn de trăire în Credință și în Tradiție. Iar prezența acestui spațiu sacru va impune încă mai mult, va îndemna încă mai mult, la seriozitate și stăruință în bună cuviință și învățătură.

În același timp, în Almăj s-a întemeiat Mănăstirea Putna și acuma câțiva ani, prin eforturile aceluiași neobosit Părinte Prof.Dr. Petrică Zamela, „Mănăstirea Țara Almăjulu ”. Despre această din urmă câteva precizări sunt de folos.

Mănăstirea, întemeiată acuma câțiva ani, prin voința încăpățânată și statornică și prin nețărmurita dragoste pentru Almăj a Părintelui Profesor Doctor Petrică Zamela, a răspuns unei nevoi duhovnicești imperative. Parohiile locale pot face doar anume lucruri. Dar prin însăși natura lor, ele sunt „defensive”, iar în momentul de față Ortodoxia este atacată violent și vicios. Atitudinea strict defensivă nu mai este suficientă. În acest climat este nevoie de afirmarea răspicată, fără echivoc, a celor în care credem și le mărturisim. Ortodoxia trebuie să iasă la luptă!

În această înțelegere, putem vedea Mănăstirea Țara Almăjului ca împlinire și transfigurare a spiritului almăjan, a spiritului de „graniță”, luptător și biruitor. Modul de acțiune al Mânăstirii reflectă o profundă și intimă cunoaștere a spiritului almăjan și bănățean în general. Bănățenii sunt mai puțin înclinați la contemplație „pură”, ei au un acut spirit de înțelegere, dar asta combinat cu nevoia de a acționa, de a afla rezolvare și cale, de a ieși din impas. Însăși așezarea Mănăstirii sugerează înțelegerea și adresarea perfectă a acestei stări.

Mănăstirea este așezată la vedere, în față tuturor, este un avanpost întărit, ca o bază de asalt, gata de luptă. Căci, despre lupta cea mai grea este vorba: confruntarea forțelor răului și mântuirea sufletelor omenești. În chip aproape miraculos clădirea Mănăstirii și a Bisericii ei se înalță temerar. Nu numai temerar,ci nespus de frumos.Ortodoxia nu înseamnă doar Dreapta Credință,înseamnă și frumusețe fără egal!

Pornind de la nimca Părintele Petrică Zamela a gospodărit puținul și prin rugăciune acesta s-a făcut Mânăstirea pe care o vedem. Nu trebuie uitat niciodată că Dumnezeu lucrează prin oameni,pe care El i-a adus în existentă.Au fost mulți oameni care au ajutat și au fost câțiva primari almăjeni care au ajutat decisiv. Sunt ferm convins că numele lor este scris în Cartea Vieții!

Dar în momentul de față, Părintele Petrică înfăptuiește un lucru esențial și în realizarea lui el are nevoie, mai ales, de rugăciunile noastre.

Mânăstirea devine nu numai loc de rugăciune, dar și centru de răspândire a culturii.Folosind facilitățile existente în chip nespus de înțelept, Părintele Petrică Zamela organizează aici adunări culturale și de comunicare științifică. Desfășurarea acestor adunări în Mânăstire face cu neputință strecurarea duhului veninos al secularismului. Este cu neputință ca într-o Mânăstire Ortodoxă să verși venin ateist sau eretic-sectar. Dar, mai mult decât atât, Părintele Petrică Zamela așează în Mânăstirea Țara Almăjului o rânduială capabilă să zidească tradiție, menită să însoțească existența așezământului în viitor. O tradiție care să însemne rugăciune, dar și dragoste activă pentru Almăj, oamenii lui și sănătatea lor spirituală. Iar, nevoilor spirituale ale oamenilor, Mânăstirea Țara Almăjului îi adaugă și grijă pentru cei nevoiași. În rânduiala ei, mănăstirea include și acțiuni filantropice,de ajutor material direct.

Această mânăstire poate fi oferită ca model demn de urmat în tot locul și acest fel de așezăminte vor putea însufleți, sper, tot pământul românesc.

În ce privește activitatea cultural publicistică, sunt de folos câteva exemple.

Astfel aproape fiecare sat din Almăj are,în momentul de față, o monografie, capitol deschis în 1910 de preotul Vasile Popovici al Pătașului, lăudat la vremea lui de marele istoric Nicolae Iorga. Sunt monografii documentate,unele însoțite de numeroase imagini foto. De asemenea, au fost publicate poezii și lucrări în proză ale unor autori locali. Numărul celor care au contribuit este mare și citez câteva nume: prof.Pavel Panduru, prof., Icoana Budescu, prof.Nicolae Andrei, prof.Iosif Bacila, Mariana Pâșlea, lect. univ.dr.Florina Maria Băcila, Pavel Gârjoabă, prof.dr.ing. Alimpie Ignea. Mai sunt încă mulți alții cărora le cer iertare pentru neputința de a le pune numele dar ale căror merite sunt remarcabile. Un rol special l-a avut și îl are profesorul Gheorghe Rancu-Bodrog. Dragostea și pasiunea lui pentru Almăj, deși prin „sânge” el este ardelean, ar merită din plin instituirea titlui de “Almăjan Honoris Causa”. Ar merită-o din plin!

Întemeietor al primei reviste culturale, revista « Almăjul », Gheorghe Rancu-Bodrog, cu răbdare constinciozitate, exemplară modestie, a contribuit și contribuie la dezvoltarea și propagarea civilizației Țării Almajului. În colecția lui, un adevărat muzeu, se află imagini foto, antichități, urme de civilizație ale unui Almăj străvechi și veșnic viu. Mai mult, Gh.Rancu Bodrog a reușit să includă Almăjul într-o adevărată rețea de stări tipologic asemănătoare. Este inițiatorul unor reuniuni a Muzeelor Sătești având rol unic în cultura românească de azi. El a realizat colaborarea dintre păstrătorii de tradiție din alte țări românești, a înlesnit întâlniri între ei și astfel a pus temelie unei mai bune și mai cuprinzătoare înțelegeri a importanței « locului », respectiv a importanței « țărilor » românesti, din Maramureș și până în Almaj. Se cuvine să adaug aici înființarea cu câteva decenii în urmă, la Timișoara, a unei Societăți culturale a Țării Almăjului, alcătuită atunci din personalități ale zonei. Scriitori, artiști plastici, istorici, etnografi, profesori universitari, de diferite specialități, cadre didactice de diferite nivele, țărani, tineri cu diverse. Această societate a organizat în fiecare an, mereu în altă așezare din Almăj un Festival al Văii Almăjului care constă într-un simpozion intitulat „Despre almăjeni și faptele lor”, în ziua primă, iar a doua zi pe scenă sunt prezente formațiile artistice ale căminelor culturale. Cu acest prilej se acordă mai multe premii, printre care : pentru cel mai bătrân și mai original-valoros costum popular almăjan Această unire a forțelor centrelor culturale care promovează identitatea locală.In momentul de față are o importantă esentiala,de viață si de moarte pentru Neamul Românesc.

Toate cele pomenite sunt pozitive și sunt caracteristice Almăjului. Duse înainte, ele pot asigura o dezvoltare în continuitate de tradiție almajană. Din nefericire există și aspecte negative.

Cu durere între ele pomenesc cazul revistei « Almăjana » pornită de către Profesorul Iosif Bacilă, cu bune intenții, în urmă cu douăzeci de ani (1999) și care a avut ani buni în evoluția ei prin tematica revistei și calitatea colaboratorilor, dar care, vai !, a intrat, de un timp încoace, în declin iremediabil.

“Almajana” a fost o revistă al cărei scop era promovarea îndârjită a identității unui „loc”, a unei „țări” românești, respectiv Țara Almăjului. Acestea fiind spuse, cu sinceră durere și mâhnire, am văzut maniera în care acea revistă a început să decadă, abătându-se de la rațiunea pentru care fusese adusă în existență: promovarea Almăjului, tradițiilor și istoriei sale autentice, inclusiv a Credinței strămoșesti. Vinul vechi și cu buchet îmbătător a început să fie înlocuit cu oțetul și drojdiile relativismului și cu mediocritatea „ecumenismului”. Acest declin are o cauză.

Întemeietorul revistei a dat disproporționată autoritatea editorială, fără discernamânt și pe criterii strict afective,fiicei sale. Acest credit s-a datorat unor sentimente care aveau acoperire doar până la un punct și categoric fără legătură cu potențele profesionale. Oricum, din acel moment, revista a început să găzduiască materiale fără legătură cu scopul ei și să prezinte elogios lucrări, din punct de vedere al valorii literare, îndoielnice sau încă mai rău; versificări rudimentare, articole fără legătură cu Banatul sau, încă mai puțin, cu Almăjul, producții ale unor doritori de publicare cu dar literar minor.

În același timp, revista a început să promoveze scrieri ale celor care, în imaginația fondatorului revistei, ar fi putut promova cariera persoanei investită cu autoritate editorială de care pomeneam,persoane care au legătură strict tangențiala cu Almăjul sau nu au nici o legătură.

Exemplul poate fi oferit chiat ultimul număr al revistei, care a fost dedicat lui Anton Golopenția.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre viața culturală a Almăjului” →

În 1840, în revista “Dacia Literară” din Iași apărea, ceea ce avea să fie prima nuvelă istorică din literatura română, ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi.

Această piesă literara avea toate calitățile unei nuvele istorice, intrigă, personaje, epocă. În plus ea era scrisă în frumoasă limbă literară românească, păstrând încă parfumul vechilor cronici, din care se și inspirase.

Subiectul nuvelei se referea la cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569). O vreme tulbure, cu numeroase intrigi și cu multă vărsare de sânge. Cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu începea sub amenințătoarele vorbe ale domnitorului, ,,dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Iar domnitorul s-a ținut de vorbă. Pe toți cei care i se opuneau, sau bănuia el că i s-ar opune, i-a trecut prin ascuțișul sabiei. Mult sânge vinovat și nevinovat a fost vărsat până la limita în care, nevasta unuia dintre cei uciși, a proorocit soției domnitorului, ”o să dai sama Doamnă!”. Mai apoi,mulțimea execuțiilor, brutalitatea fiscala și mizeria, ridică populația în revoltă. Ajunși la porțile curții domnești, cu viclenie Domnitorul îi întreabă ce doresc. Mulțimea cuprinsă de furie, incapabilă să articuleze cauzele acestei furii, nu poate spune decât, ”capul lui Moțoc vrem”. Moțoc era una dintre uneltele folosite de Domnitor, un executant, despre care se spune că avea deprinderea “de a se ciocoi la toți domnii”. Cu cinism rece Domnitorul îl aruncă mulțimii care îl sfâșie și apoi se destramă. Furia, fără capacitate de a articula cauzele sale, se topește fără a obține nimic de folos. Finalmente, prin complicitatea Doamnei țării, Lăpușneanu este otrăvit și călugărit. Mai înainte de muri el mai apucă să spună, ”de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.”

Cum spuneam nuvela a fost prima de acest fel în literatura română și a rămas mult timp “model” pentru încercări literare asemănătoare, ulterioare. Importanța ei pentru Literatura Română este incontestabilă. Dar dincolo de asta nuvela surprinde magistral psihologia masei răsculate spontan. O mulțime de oameni, exasperați de viața mizerabilă, de crime și impilare financiară, fără drept la cuvânt, având doar obligații. Această stare de spirit colectivă poate fi numită, ”sindromul capul lui Moțoc”. Acest sindrom s-a manifestat în vremea lui Lăpușneanu, s-a manifestat în numeroasele răscoale din spațiul românesc, se manifestă și astăzi. Este un “tip” de manifestare repetitive, ciclică, ale cărei detalii diferă de la epocă la epoca, dar care “tip” își păstrează caracteristicile. Zădărnicia acestui sindrom a fost exprimată în formularea, ”schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”, dar nimeni nu a dat atenție. Putem lesne ilustra acest simptom prin situația de azi din România.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sindromul, „Capul lui Moțoc…”” →

În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel vorbește și despre ce va fi rostul lui Israel în planul mântuirii. Sfântul Apostol al Neamurilor arată că, în ciuda faptului că cei mai mulți din Israel au căzut de la Dreapta Credință ei totuși nu rămân uitați și în afara planului Mântuirii. Ca exemplu Sfântul Pavel dă cazul celor întâmplate în vremea Proorocului Ilie. Atunci, în vremea regelui Ahab și a soției sale Izabela, credința cea dreapta căzuse, altarele Domnului fuseseră înlăturate și prin voința acestor domnitori se aduceau închinări lui Baal. Singur rămăsese Sfântul Prooroc Ilie și chiar și viața lui căutau să o ia desfrânații regi. Evenimentele sunt pe larg relatate în Sfânta Scriptură în Regi II. Iar aceste împrejurări sunt relatate și explicate de Sfântul Pavel în Epistola către Romani: ”Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Sau, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu știți, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: /”Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să-mi ia sufletul!”/Dar ce-I spune dumnezeiescul răspuns?” Mi-am pus deoparte șapte mii de bărbate,care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’./Deci tot așa și în vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har.”(Sf.Pavel,Romani,11;3-5)

Acest text are o importantă deosebită. Mai înainte de a încerca să explic trebuie să ne reamintim un lucru esențial privind textele din Sfânta Scriptură.

Toate evenimentele pomenite au fost stări reale, au avut loc, nu sunt plăsmuiri sau depănări fantastice. Acele întâmplări au fost reale și cu efect în realitatea imediată. Dar în același timp ele au valoare exemplară, valoare de model în veșnicie. În cazul citatului oferit și în relație cu cele întâmplate în chip real.

A fost un fapt că în vremea regelui Ahab, în Israel, a avut loc o persecuție violenta împotriva credinței celei adevărate și s-a căutat impunerea cultului lui Baal, cult satanic însoțit de sacrificii umane. Este iarăși fapt istoric real că, împotriva acestui dezmăț ideologic, Sfântul Prooroc Ilie a luptat de unul singur. Dar în același timp, scurt după asta, credința în Dumnezeul cel Viu a reînflorit. A reînflorit prin acel mic grup de oameni care nu și-au “plecat genunchiul lui Baal”, au rămas credincioși Credinței adevărate și Tradiției. Acei câțiva au fost “rămășița păstrată prin har”, rămășița pe care Dumnezeu o păstrează în cele mai dramatice circumstanțe, rămășiță care este capabilă să aducă la viață Adevărul și Frumusețea și să continue planul divin. Căci toate catastrofele istorice, în toată crudă lor realitate, au o cauza spirituala, îndepărtarea omului de Creator. În momentul în care “omul” se căiește de păcatele sale, Dumnezeu revarsă din nou mila Lui și, prin” rămășița păstrată prin har”, planul divin se continuă spre desăvârșire.

Despre acesta “rămășiță” și despre rostul ei aflăm mențiuni și în Sfânta Scriptură și în scrieri ale Sfințiilor și în Istorie.

Una dintre discuțiile cele mai ilustrative pentru subiectul tratat a avut loc între Sfântul Serafim din Sarov și discipolul sau Nikolay Alexandrovici Motovilov. În cadrul acelei discuții Sfântul Serafim a făcut una dintre cele mai tulburătoare dintre profețiile sale.

Sfântul a spus că o sută de ani după moartea sa în Rusia va începe o cumplită persecuție împotriva Ortodocșilor, milioane de oameni vor pieri și râuri de sânge vor curge. Dar Dumnezeu va păstra, așa cum a păstrat în vremea Sfântului Ilie, o “rămășiță”. Acea “rămășiță păstrată prin har” va rămâne credincioasă Ortodoxiei și pentru ea prigoana se va sfârșii și Ortodoxia va triumfa deplin. Aceste lucruri s-au întâmplat întocmai. Prigoana bolșevică împotriva Ortodoxiei a încetat și o renaștere Ortodoxă fără precedent se petrece sub ochii noștri. Același lucru se întâmplă și în România.

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe. Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor.

În același timp însă viață publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză.Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O rămășiță păstrată prin har” →

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce dă bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legenda să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite; ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.

Aceasta legendă are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate, ea are, mai ales, o valoare alegorică. Ea ne spune că așezările care vor să dăinuiască au fost și sunt întemeiate de oameni ai pământului, care, vreme după vreme, au răsturnat brazde, au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință ca sămânța să aducă roada.

Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni au dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie. Ei sunt aceia care au cultivat pământul și împreună cu el valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu, sentimentul și onoarea familiei, dragostea, sentimentul de solidaritate și curajul de a sta în față năvălirilor. În acest fel acești oameni au devenit, simultan, țărani și păzitori de valori spirituale, adică grăniceri. În cursul istoriei știm cazuri când această condiție, țăran și grănicer, a fost instituționalizată.

Astfel în veacul al îi-le și al iii-lea d.Ch administrația romană va stabili în locurile greu de păzit pe „limitanei”, sau grăniceri. Acești oameni erau liberi, aveau în folosință pământul, pășunile, apele, pădurea, dar trebuiau să stea sub arme gata să respingă orice năvălitor. Mai apoi, în Imperiul Bizantin, granița de răsărit, greu încercată, va fi păzită de către vitejii „akrites” sau „cei de la hotare”. Aceștia vor avea de păzit nu doar hotarul, pământul, dar și credința vie. Faptele lor de vitejie aveau să fie cântată în balade la fel de frumoase ca poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul,”Digenis Akritas”.

Același tip de oameni au fost Romanii de la “margini”. Cei care organizați în “țări”, care în documentele medieval erau recunoscute ca “districte”, au stat pavăză puterilor creștine din vechime. Districte care încep sa fie pomenite în documente scrise din veacurile XIII-XIV dar a căror vechime este, fără îndoială, mult mai mare. În timp, în Banatul de munte, aceste districte au devenit, ’granița bănățeană” din veacul al XVIII-le și XIX-lea.

Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole. Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea. Ei aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata Împăratului. În Banatul de munte nu au existat „baroni” și „grofi”. Noi am fost și am rămas oameni liberi și stăpâni!

În cazul Românilor situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă, regula. Aceasta deoarece la Români așezarea de baza a fost satul. Stăpânirile se schimbau, năvălitorii treceau, val după val, dar satul rămânea pe loc, statornic în vatra și valorile sale. Ar fi de tot naiv să își imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale. Satul a stat mai ales de veghe unor valori spirituale, unui mod de viață, „legii românești”. Căci „Legea Românească” , înțelegerea diferenței dintre bine și rău a Românilor, s-a făurit în lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit: Daci, Romani, Bizantini. Paza acestei legi românești o făcea toată suflarea satului, mai puțin cei vânduți și repede dați uitării. Cei care își făceau crez din jaf și sălaș pe spinarea calului. Când spun această mă gândesc la o afirmație întâi făcută de către Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga spunea că în fapt Românii nici nu aveau „oști”. Căci oști provine din latinescul „hostis” care înseamnă dușmani. „Legea Românească” era apărată de țăranii-grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea. Asa au stat și stau țăranii-grăniceri înșiruiți în lungul munților din Bucovina și până la Almăjul cel fără egal. Acesti oameni alcătuiesc osătura tare a Neamului și în ei a stat făgăduința existenței românești în tot cursul istoriei sale. Dincolo de ce va aduce viitorul cineva se poate întreba ce putere, ce resort tainic îi ține în putere pe țăranii-grăniceri, îi ține drepți, gata de lupta, neclintiți și cu îndrăzneala și încrederea de a spune,” nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce”. Este vorba aici de credință neclintită într-un Dumnezeu personal. Cel care ieri, azi, întotdeauna, se află lângă noi: lucrând necontenit, rânduind ploaie la vreme și punând pe masă, „pâinea noastră cea spre ființă”.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

29 aprilie 2019

Răstignirea sau crucificarea era o forma extrema de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.

Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauro”, iar în latină, ”cruci figere”.

Așa cum ziceam crucificarea era o forma extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare.)

Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.

Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o suta și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg. greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori tortura, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapida. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic tâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmarea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea, batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre răstignire” →