De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!
Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.
În ziua aceea doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece la spital unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoară, era şi ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la intrare…
– Cine-i acolo!? (întreabă doctorul iritat…)
– Io!
– Care „io”, mă omule?
– D’apo io, Ioanè!
– Care Ioanè?
– A lu’ Petrinjel să trăiţ…
Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură împinge brusc uşa, care deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul unde îl pălise clanţa uşii!
– Ce-i mă? Eşti beteag?
– D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai!
– Hai intră… dacă te doare!
– Da nu mă doare prè tare! N-oi muri…
– Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine? N-ai văzut orarul de pe uşă?
– Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…
– Mai, minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?
– D-apoi.. păntru că am…
– Noa ştii ceva? Dezbracă-te! Dar iute!
– Tulai Doamne, dar di ce? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)
– Măi omule, tu ştii unde ai venit?
– Da, să trăiţ, la doftor!
– Noa atunci dez-bra-ca-rea! Dar cât mai iute, până nu mă mânii!
– Ioai păcatile mele! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând iar mâinile la piept!)
– Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul?
– Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!
– Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec!
– Da mèreţ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată!
– Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…
– Da nu trabă, că nu mai am nimică! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate!)
– Petrinjel, tu mă înebuneşti! De ce ţi-e frică? Nu ţi-am spus să te dezbraci? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital! Am zîs, am zîs! Dez-bră-ca-rea!!! Unu-doi!
Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară! Îşi pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu cineva din stradă!
– Măi! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă!
– D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac!
– Nu-i bai! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbrăca-te mai iute…
Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele la secretară, o împătureşte şi-o pune ordonat pe vestă sub pălărie!
– Mă! Dă jos bocancii şi nădragii! Dar mai iute!
– Şi nădragii… şi bocoancele? Tulai, da cu ce greşii dom’ doftor?
– Da mult mai vorbeşti fârtate! Dă jos şi izmenele…
– Ioai… tulai, numa alè nu! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)
– Hai, lasă, lasă! Nu trebuie să te ruşinezi! A mai văzut fata şi alţi oameni dezbrăcaţi!
– Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate!
– Dez-bră-ca-te am zis! Nu înţelegi! Vrei să pun fata să te dezbrace?
– Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica mè… mă şi omoară! Las’ că m-oi dezbraca io sîngur!
În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt!
– Petrinjel, vezi patul acela?
– Ca-ca-care pat? se bâlbâie Petrinjel, cuprins de emoţie şi ruşine…
– Ăla de lângă biroul domnişoarei…
– Vă-vă-văd! Şi-şi-şi ce-ce tra-trabă să fa-fac…?
– Noa culcă-te pe el!
– Doa-doamne Dumnezeule iartă-mă! Numa aaasta nu…! Aşè în chièlè goală, pă-pă pa-pat lângă be-berou?! Tu-tulai Doamne! Da… ce vreţ să fa-faceţ cu mi-mine dom’ doftor?
– Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la medic!? Suie-te odată pe pat şi întinde-te cu faţa în sus că trabă să te vijgălesc!
Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…
– Noa amu spune ce ai! Care ţi-e baiu’?
– D’apoi dom’ doftor… am un car cu lèmne afară… Nu vreţ să le cumpăraţ că-s de vânzare? Îs bine uscate…
Doctorul Ungureanu se trezeşte la realitate şi râde ca un nebun… Îşi dă seama de comicul situaţiei! Secretara pufneşte şi ea în râs… Bietul Petrinjel se uită nedumirit la doctorul Ungureanu şi-l întreabă:
– Noa-noa, aşè-i că nu-s be-beteag?
– Nu eşti Ioane, nu eşti! Io-s cel be-beteag!
– Tu-tulai! Şi… ce vi-i ba-baiu?
– D-apoi Pe-petrinjel dragă, este un ca-car cu lemne afară şi vreau să-l cu-cumpăr!
Ungureanu i-a cumpărat toate lemnele, ba i-a mai dat şi nişte bani în plus pentru buna dispoziţie creată… Desigur povestea a răsuflat… nu numai de la tânăra secretară ci mai ales din gura doctorului pe care îl apuca râsul de fiecare dată când vedea vreo căruţă trecând pe stradă… Râdea ca un nebun fără să ţină cont de cine era însoţit… Cei care nu îi ştiau povestea se uitau la el nedumiriţi… şi îl întrebau:
– Domnule doctor, vă simţiţi bine!?
Iar doctorul răspundea:
– Ta-taci şi dezbracă-te! Am zîs, am zîs!
–––––––
Stan PĂŢITU Jr.
2011-2020
Oradea