Singurătatea actorului
Îndelungi aplauze
cu reveniri pe scenă,
ovații, bisuri, ești rege
peste supușii spectatori,
în micul-marele univers
teatral, te simți un zeu ce are,
lumea întreagă, la picioare.
Cortina cade ca un fald
de rochie, ce acoperă o gleznă
fină, o clipă dezvelită, dar destul
să poată aprinde focul pasiunii.
Se sting luminile, una câte una,
în noapte, enigmatică doar luna
te însoțește, luminând tenebre,
și agățată-n felinarul de la colț,
surâde galben, batjocoritor,
înspre tine, trist, sărman actor…
Ce singur ai rămas, când luna
se ascunde, nici umbra nu te mai
însoțește, și ea a fugit hoțește…
O cameră întunecată, rece și goală
te așteaptă după atâta fală,
și nimeni nu-ți răspunde, la bună seara,
într-un colț cuminte, te așteaptă vioara,
să plângă cu tine… pe note de dor,
singurătatea… unui biet actor.
—————————–—–
Sofia Doina GAVRILĂ
18 mai 2019