Nechează caii albi în iesle nupțiale
cad stele de argint
în sate de bunici, copiii dorm cuminți
jucându-se în visuri
cu moși crăciuni de-o seamă
și-n daruri de lumină se tot foiesc
mămici,
magia iernii cade din zări prinse-n beteală
se ning fântâni de noapte
cu ape de botez,
pădurile-și strâng brazii sub ceruri
troienite în marea hibernare
pe ici pe colo-n scorburi un urs mai delirează
în primăveri trecute prin gustul
unui miez,
atât de frig e-n țurțuri sub streșini aplecate
în colbul de omăt, atât de cald
sub plăpumi când dragostea moinește
pe derdelușuri trupuri în adormite
plaiuri ce ard mereu cu vremea
noiane de povești.
Funiculare
fără margine, tălpirea osului străvechi
pe plaja somnului stelar
măsoară ani lumină de senectuți
ingrămădite în colbul pleiadelor
ce cad din rotunjimea cerurilor
odată cu pruncii lui Agamemnon
cel neînfricat,
universul meu în zile de duminică
are cap de bour,
lacrimile viței de vie îneacă în vin
beciul ochiului lui dumnezeu
și coboară de pe stâlpi
osândiții melcilor din preeria târgoveților
de grote,
chiar și când mă apuc să visez
cu capul pe masă între
două străchini,
simt cum din porii unei păreri recurente
se ridică în sus pe muntele Evei
funiculare de îmbărbătări cu izul
unei sudori transcedentale.
Învelințe cu aripi
și sufletul se prefăcu în pasăre ce zboară
prin teii albi sub ceruri înfloriți,
iși luă cu ea o altă rană să n-o doară
cea de acum, e-n gura leilor neîmblânziți,
rămas însingurat trupul un colb fără pecete
nălucește drumuri în greața de bazalt,
inchipuind armindeni în toiul iernii cu ferestre
spre munți de sare cu vârful prea înalt,
sfărâmător de pietre în duhul semnelor
nescrise pagodelor de ape din graaluri aurind
rugină, adamul anonim, făclia forțelor
ce ard în lacrimi veșnicii înmărmurind,
croiesc atunci din pragul lumii îngeri
din blana unui sânge ce-a curs în arhetipi
himerici, fără suflet pot trăi în plângeri
doar cei goi în învelințe cu aripi!…
————————–
Simon JACK
Israel
Decembrie 2019